blog personal

Dacă tot 22 mai e zi de sărbătoare, vă invit să petrecem împreună cu ”Art Bis”. Eu știu mai mult de jumătate din scenariu, dar n-am voie să spun detalii, așa că vă rog să mă credeți pe cuvânt când zic că se pregătește un eveniment frumos, gustos și cu multe surprize tuturor invitaților

Mai multe detalii găsiți pe pagina oficială Art Bis.

Niciodată să nu lăsați mâinile în jos. Știu, sunt zile tare grele, cu sufletul făcut ghem și dorințele arse, una câte una. Dar răsare soarele, întotdeauna. Trebuie doar să nu-ți pierzi speranța și să ai în preajmă oameni puțini, dar ai tăi. Și neapărat, făceți-vă planuri: de vacanță, de călătorii, de noi achiziții. Ajută

Eu demult nu am vorbit. Nu ți-am vorbit.

Și pentru că n-am timp, nici nu m-am străduit să te caut.

Abia acum mi-a venit muza, sau dorul, și mi-am luat inima în dinți.

Tu m-ai ții minte luna martie a anului 2006? Eu da. Știu că și tu, dar mă rog, întreb, c-apoi să nu zici că n-am întrebat. Da’ ianuarie lui 2008? Daaa, ții minte, sunt convinsă. Eu nu pot uita august-ul lui 2010, poate și jumătate din septembrie. Și gata, restul e fum, e puf, e nor, e ceață, e ce vrei, numai nu memorie.

În ianuarie 2011 am scris un sms din Amsterdam și am primit răspuns de la Chișinău. Nu era ce voiam să citesc, nici pe aproape. În schimb am înțeles că… niciodată n-am să înțeleg. De când am făcut pact cu semnul de întrebare, mi-e cel mai greu. Pentru că nu pot să încalc regula, și hotarul, și promisiunile. Dar și pentru că nu mai îndrăznesc să schimb ceva. Rar, tare rar vreau să mai stăm, ca să-mi dau seama dacă mai are sens sau nu. Și tocmai în acele sensuri e problema – că nimic nu mai poate fi plâns, atât timp cât nu există.

Ți-aduci aminte filmul care l-am revăzut de vreo 4 ori? De-acolo am început să ne dorim mai mult. Eu știam că tu n-o să te oprești și că eu n-am să mă pornesc. Și mai știam că visele se împlinesc, la fel cum și tu știai că unele n-ar trebui să se împlinească.

Noi demult n-am vorbit. Nu ne-am vorbit. Tu mai ții minte decembrie anul trecut? Eu da. Și știu că și tu. De-acolo am început să ne dorim mai mult…

De ce nu uit unele cifre și unele luni? Pentru că tu nu mă lași. Nu vrei să mă lași. Eu știu, și tu știi…

Eu nu dau întrebări, așa cum nu-mi încalc promisiunile. Dar tu, dacă știi că le am, că sunt și așteaptă, de ce nu îndrăznești?

————————————————————

Dacă cineva m-ar întreba ce vreau acum, exact în acest moment, nu știu ce-aș răspunde. Pentru că atât de neclar mi-e totul, și-atât de frică mi-e de tot ce vine, încât nu mai știu ce-ar trebui să răspund.

Ți-aduci aminte cum mă alintai?

Eu tocmai mi-am dat seama că îți pun întrebări. Și pentru că n-am timp, te rog să nu-mi răspunzi.

Auzi, suflet?!

Aseară, noaptea târziu, am văzut un film. Ideea generală era că dacă îți dorești ceva, scrie pe foaie. Un carnet cu coperta verde care conținea ”100 de lucruri de făcut și de avut” – c-am așa a scris eroina filmului.

Trebuie să recunosc că eu am încetat a mai scrie. Dar aseară mi-am dat seama că după ce-am visat o mașină albă, am tot scris pe facebook despre o mașină albă, am vorbit cu mai multă lume despre cum e să ai o mașină albă, eu am ajuns să am acea mașină albă Coincidență sau nu, nu mai știu. Cum a spus Coelho cela?  ”Iar atunci când îți dorești ceva, întreg universul conspiră ca să te ajute să-l obții.”

E luni, e 29 aprilie, e Săptămâna Mare. Să fim mai buni – asta-i cel mai important. Că restul – de bine sau de rău, vin când nu te aștepți: clipele de bucurie și oamenii dragi, dar și momentele de răzbunare sau de pedepsire. Uneori trebuie să treacă zile, multe zile, ca să realizăm că sufletul omului este cel mai schimbător ”fenomen”, și de-aici apar toate…

Scrieți-vă visele pe foaie, desenați locurile unde doriți să ajungeți, faceți lucruri frumoase și ajutați pe cei mai triști. Nici nu știi când și ce vi se poate întâmpla și-atunci n-o să mai puteți de fericire

Săptămână frumoasă să aveți!

Încă un pic și se ducea aprilie, dar eu am pregătit un concurs cu premii de la ”Avene”, produsele mele preferate, în special apa termală, care până acum 3 ani credeam că este un moft. Am mai scris pe blog cum am descoperit apa termală anume de la ”Avene”, care este predestinată tenului sensibil, din acest considerent este ideală pentru toate tipurile de ten. Eu o folosesc anul împrejur, în special (din abundență) în perioada caldă, 4 fiind numărul de câte am nevoie în mai-octombrie (una acasă, una în geanta de la sport, una în geantă, una în mașină – astfel am impresia că ele nu se mai termină niciodată).

Eu am ales anume apa termală de la Avene pentru că este fără miros, și raportul calitate-preț este mai mult decât acceptabil. O găsiți în toate farmaciile din țară, în special în rețeaua ”Farmacia Familiei”.

”Apa termala Avène are un continut redus de minerale (207mg / l) si, prin urmare, respecta echilibrul natural si sensibilitatea pielii fara a cauza iritatii sau deshidratare ca alte ape minerale termale.
Este bacteriologic pura, cu un PH neutru (7,5) si bogata in siliciu (14mg/l).”

Dacă dați un ”Like” paginii Avene, o să aflați mai multe

Concurs

Tot ce trebuie să faci e să scrii, printr-un comentariu, de ce vrei să câștigi o apă termală Avene.

Concurs valabil până miercuri, 1 mai. Succes tuturor!

P.S. Fetele castigatoare sunt: Cristina, Tania si Daniela C – care deja au fost anuntate de unde sa-si ridice premiile. Multumesc tuturor, in luna mai urmeaza un alt concurs

Era în seara de 8 Martie. Eu eram acasă, la mama și la tata, alături de ei și de fratele meu Cătălin, cumnata Liuda și cei 2 copii ai lor, nepoțeii mei Valeria și Dorin. După o cină așa cum doar mama o face, și mai ales una de 8 Martie, eu m-am retras pe patul din acea odaie și citeam noutățile de pe facebook și twitter. La un moment dat, am ajuns la statusul unei fete, care insistent ruga pe toți prietenii de pe facebook, să o ajute. Tatăl ei suferise un atac cerebral, era internat la Urgență și ea, fată de nici 30 de ani, nu știa ce să facă, unde să meargă, cum să rezolve, așa cum nu avea acces în reanimare și nu știa dacă cineva măcar are grijă de părintele ei. Și mai căuta urgent un anume medic, chiar scrisese numele lui, cică este unul din cei mai buni neurochirurgi de la noi. Eu mi-am privit familia, toată adunată la acea masă, și pentru o secundă m-am imaginat, Doamne ferește, în locul acelei fete… I-am dat un mesaj privat, în care am rugat-o să-mi lase numărul ei de telefon mobil. Habar nu aveam cum, dar știam că dacă tare vreau și este nevoie, găsesc acel neurochirurg. De asta și avem relații, legături și prieteni ai prietenilor. A doua zi, dimineața devreme, prima frază pe facebook am citit: ”Mulțumesc mult tuturor, înspre dimineață tata a murit…”

De mică mămica a avut grijă de noi, copiii ei, cum a știut ea cel mai bine. Niciodată nu am suferit de vreo boală, nu am avut mâinile fracturate, nici picioarele, încă nu știu ce înseamnă apendicită și niciodată n-am stat la stomatolog pe scaun mai mult decât durează o consultație. Dar, așa cum în ziua de azi și aerul e cu cancer sau hepatite,  am hotărât să trec un control medical cap-picioare, ca să dorm liniștită. Am mers la Centrul de Diagnostic German, care oferă  pachete medicale, și timp de o oră, dai toate analizele și treci cele mai importante aparate/proceduri (electocardiograma, ultrasonografie, radiografie, etc). Dar, acum nu despre aceasta vreau să vă povestesc (cu toate că revin cu o postare despre, în câteva zile, așa cum ieri timp de o oră am aflat starea sănătății mele). Ridicându-mă la etajul 2, am văzut în cafenea multe, tare multe băbuțe. În stan de lână, cu batic pe cap și neapărat cu ”pestelcă” deasupra unei fuste lungi – așa se gătesc băbuțele de la țară când merg la biserică sau în alte locuri importante. Erau vreo 30 grămadă: toate curățăl îmbrăcate, care cu baston, care cu băsmăluța în mână, care cu un telefon mobil pe care îl ținea strâns-strâns în mână Toate așteptau pe scaune, și vorbeau liniștit, îndreptându-și ba pestelca, ba baticul. Peste 30 de băbuțe așteptau cuminșioare în cafeneaua de la etajul 2 din Centrul de Diagnostic Germană. Mai târziu am aflat că ele au fost aduse, în mod organizat, ca să li se facă examinarea sânilor prin mamografie.
Și eu, care credeam că totul în țara asta e pierdut, o instituție medicală privată își crează un proiect social, și aduc la Chișinău (cu propriul autobus) femei trecute de 55-60 de ani din toată țara, și ABSOLUT GRATUIT le fac mamografia sânilor, întru prevenirea cancerului mamar.
Eu n-am rezistat și m-am apropiat de ele, întrebându-le dacă au vrut să vină și ce impresii au căpătat. ”Iaca, chiar am vrut să vorbesc cu cineva din șăfi, să scriu undeva mulțumiri. Boda prosti că se găsesc oameni care se gândesc și la noi. Dumnezeu să le dee sănătate lor și la copchiii lor.”
Totuși, mai există oameni în țara asta. Și da, băbuțele erau tocmai din Ștefan Vodă, din satul unde vinul alb e taare bun (așa au zis ele când m-au invitat în ospeție)

Aseară m-am întâlnit cu cumetrul meu, Alexandru Vdovicenco, la terasa Celentano de la Botanica, ”la un ceai, ca să-ți povestesc ceva”. Am stat exact 20 minute, cât ne-am povestit și aflat noutățile. Era trecut de 9 seara, afară destul de răcoare, și terasa era deja aproape goală. La un moment dat, la masa de alături s-a așezat o băbuță, îmbrăcată sărac dar curat, și care avea o pungă pe care a pus-o pe masă. După câteva minute, o chelneriță foarte tânără (care era și chelnerița noastră), i-a adus un ceai, și băbuța atent și-a scos 2 felii de pâine din sacoșa ei și mânca. Am auzit cum i-a spus chelneriței ”Boda prosti, să fie de sănătatea ta” și mi-am dat seama că acel ceai i-a fost oferit de angajată, din propriei bani. Imediat chelnerița s-a apropiat de masa noastră, ca să ridice nota de plată, și am rugat-o să-i aducă bătrânei un borș roșu cu carne, smântână și pâine, și să introducă toate astea în nota mea de plată. Nu am stat să văd ce s-a întâmplat mai departe, era prea dureroasa imaginea…

———————————————————————————–

Eu cred că undeva, acolo sus, toate se scriu. Și mai cred că uneori nu trebuie atât de multe pentru a ajuta pe cineva. Dar știu cât e de importantă încă o mână, în situațiile când nici lacrimi nu mai sunt.

În 9 martie, în acea dimineață când am citit acea frază grea pe facebook, am hotărât că e timpul să apară fundația ”Ajută un Om”. Eu sunt vărsătoare după zodie, mă rup de plâns de fiecare dată când aud sau văd ceva ce doare. Și nu contează că nu cunosc acei oameni care se chinuie, care suferă, care nu au și nu pot. Întotdeauna îmi amintesc că verile am stat la bunica, la Slobozia-Dușca, că am acasă o mamă și un tată, că vreau să fiu sănătoasă. Doar ajutând ești răsplătit cu tot ce vrei și Doamne-Doamne are grijă de noi. Părintele Pavel Borșevchi de fiecare dată îmi reamintește că tot ce ne este dat, ne e dat cu un scop, cu un îndemn, și noi, în timp ce trecem peste, trebuie să ne dăm seama de ce și pentru ce am primit această sarcină.

Ajută un Om.

Știu că am promis în postarea de mai jos că voi reveni cu mai multe detalii despre toate menționate acolo. Dar, de 3 ori m-am pornit să povestesc și de fiecare dată nu găseam cuvintele potrivite. Azi, acum, duminică, ora 12.15, iar am deschis draft-ul și tot nu-mi vine inspirația O fi de vină timpul călduț, pe care l-am tot așteptat, sau poate faptul că e  duminică și am dormit (ca o nesimțită ) până la ora 11, sau că am o carte nouă ce mă așteaptă de câteva săptămâni.

Totuși, o să menționez evenimentul ce urmează să aibă loc în această miercuri și vi-l recomand din tot sufletul. ”Poveștile unei inimi” este titlul cărții scrise de Diana-Florina Cosmin, o fată de doar 29 de ani, redactor-șef al revistei ”Forbes Life” din cadrul trustului ”Forbes” România. Eu am citit această carte de 3 ori, în diferite perioade ale vieții mele. Și de fiecare dată am subliniat cu creionașul alte pasaje și fraze, semn că totuși se schimbă ceva, pe undeva.

Cred că am un an de când corespondez cu Diana-Florina Cosmin, în încercarea de-a o aduce la o întâlnire cu femeile din Chișinău. Declar, pe propria-mi răspundere, că este una din invitații despre care nu știm multe, dar care o să cucerească întreaga sală. Eu sunt sigură de acest lucru, pentru că urmăresc activitatea Dianei de mai mult de 2 ani și am văzut și citit zeci de articole scrise de ea în ”Forbes” România. Nu oricine ar ajunge unde este ea acum. Și, cel mai mult admir modestia ei (totuși, să lucrezi la Forbes înseamnă ceva). Și-mi plac postarile ei de pe facebook, care-s sincere de fiecare dată și redau adevărata față a întâmplărilor relatate.

Împreună cu echipa de la Clubul Nostru, am reușit să aducem cartea și să o vindem la pachet cu biletul de acces la eveniment. Țin să menționez că ”Poveștile unei inimi” nu poate fi găsită în vânzare la noi în țară (și păcat, pentru că e o carte foarte bună), și nu știm dacă se va găsi după evenimentul nostru, așa cum stocul comandat de noi deja e pe sfârșite.

Eu mă bag la citit ”Grădina plăcerilor lumești”.  Duminică frumoasă sa aveți, dragilor!