Aniversări

“Un an de zile am așteptat o minune. Zi de zi, un telefon sau măcar un e-mail. Sau poate un sms, dacă tot nu mi s-a răspuns la sms-ul meu. Și când stăteam cu prietena mea la un ceai, discutând despre tot și despre toate, minunea s-a întâmplat. Telefonul meu a sunat. Era 18 noiembrie… Am început a tremura și nu-mi venea să cred ce vedeam pe ecranul telefonului. Am răspuns. Până atunci, aș fi dat toate celelalte vise din viața care mi-a mai rămas, doar pentru acel apel atât, dar atât de așteptat.

2 minute. După ele, prietena mea mi-a povestit ce-a auzit, ce-am răspuns, ce arătau ochii mei si albul tenului, pentru că eu nu țineam minte decât ultimele lui cuvinte. Toată așteptarea a sfârșit. Nimic nu-și mai avea rostul. Noi nu mai eram „noi”. Și cât de mult nu ne visam, nu ne pândeam și nu ne admiram, era practic imposibil să ne vrem. Pentru că odată, într-o zi a naibii de nepotrivită, unul a încercat să demonstreze și celălalt – să iubească. Și așa am ajuns – unul să viseze și celălalt – să aștepte. Era 18 noiembrie din anul lui 2013 și azi iar e 18 noiembrie. Dar degeaba, oricum respirăm aer diferit. Chiar dacă, sunt convinsă, ne mai visăm…”

***

Fragment din cartea “Inimi și culori”, scris azi – 18 noiembrie 2014, în Vienna.

Între a fi și a rămâne

Oameni. Asta am în vedere. În această săptămână care deja e pe ducă, m-a preocupat mult calitatea oamenilor de a fi oameni. De-a fi buni sau răi, veseli sau triști, optimiști sau fără speranțe, puternici sau indiferenți, deschiși sau singuratici sau a lehamite față de tot ce-i înconjoară.

Cu câteva zile în urmă am văzut cum un șofer de microbuz nu a oprit să urce o fată în cârje, chiar dacă era gol și avea scaune libere, abia pornind de la stația terminus. Mi-a stat atât de negru în fața ochilor, atât de rușine față de acea fată, încât m-am întors din drumul meu și am dus-o acolo unde ea avea nevoie.

În goana după bani, după cât mai mult, sau poate din prostie sau indiferență, unii oameni uită să rămână oameni. Și niciodată nu știi tu cum poți să ajungi, ca tu să fii acel ce are nevoie de ajutor. Pentru că viața fiecăruia dintre noi nu este asigurată nicăieri și nimeni, absolut nimeni nu ne poate convinge că vom ajunge să trăim fericți, sănătoși, alături de cel drag și cu casa plină de copii și nepoți, chiar și la adânci bătrânețe.

În jurul nostru există suflete care au nevoie de ajutor. Unii luptă singuri, ceilalți caută și cer susținere, alții – nu luptă și nici nu caută, speranțele fiindu-le ucise tot de către oameni. Noi, cei mai cu noroc – sănătoși, cu masă în casă și familia alături, uităm să privim în jurul nostru. Fericirea noastră ne umple viețile și noi nu mai avem ochi pentru multe lucruri care se întâmplă în jurul nostru.

Întâmplarea cu soferul de microbuz și fata în cârje lăsată pe marginea drumului m-a făcut să cred că mulți dintre oameni au uitat să fie oameni, să ajute, să susțină, să încurajeze și să crească speranțe în inimile celor mai triști ca noi. Victoria mi-a scris mai apoi pe facebook, spunând că deloc n-o deranjează atitudinea oamenilor, pentru că … s-a obișnuit deja. În țara noastră oamenii cu probleme locomotorii sunt obișnuiți cu indiferența celorlalți cetățeni. Și asta e trist. E rușinos pentru o societate normală. E de neacceptat pentru acești oameni care au avut mai puțin noroc în viață.

5440d79cd1666

Dar totodată, nu întotdeauna este așa și, dacă întorc pagina, cunosc zeci de cazuri când oamenii s-au găsit, s-au unit și împreună încearcă să ajute, să salveze și să dăruiască soare unei vieți. Cele mai răsunătoare și de actualitate cazuri care au nevoie de susținere sunt a fetei bolnave de cancer, Alina, dar și Alexandru – băiatul care a suferit un atac cerebral fiind la mii de kilometri de țara noastră. Ambii au nevoie de bani, pentru a-și putea continua viața. Ambii sunt tineri, foarte tineri, și nici n-au înțeles adevăratele bucurii ale acestei lumi. Ambii sunt înconjurați de familiile care speră la o minune. Ambii luptă, ei pentru viața lor, și asta-i cel mai important. Alina este o fată puternică și va reuși. Alexandru la fel. Ei nu merită să-și lase aripile, totodată sunt datori față de toată lumea care-i ajută, ca să-și continuie zborul frumos în această viață. Ei au nevoie de orice susținere financiară, ca să poată izbuti. Și noi, toți oamenii buni, putem să-i salvăm, putem să le dăruim bucuria zilei de mâine. Noi toți, uniți și deschiși spre bunătate, pentru că viața nu garantează nimănui că vom trăi frumos și sănătoși la bătrânețe. De asta suntem oameni și indiferent de viața fiecăruia dintre noi, de bucuriile și necazurile proprii, de zilele posomorâte sau de duminicile pline de soare, de veniturile stabile sau de numărul de datorii și credite – noi toți, uniți și de la fiecare câte un pic, putem ajuta un om. Să trăiască, să se bucure, să fie alături de cei care nu-și opresc lacrimile și nu contenesc să creadă și să lupte pentru viața lor.

În jurul nostru există suflete care au nevoie de ajutor. Ucideți indiferența, nu faceți drame din micile neplăceri sau neajunsuri și imaginați-vă pentru o clipă, doar pentru câteva secunde, că în locul unui om bolnav ai putea fi tu. Și că ziua de mâine vine, dar nu știi cum va fi primăvara…

Haideți să o ajutăm pe Alina. Detalii AICI>>

Haideți să îl ajutăm pe Alexandru. Detalii AICI>>

Și în fiecare zi, să încercăm a fi mai buni.

*****

scris pentru alllady.md 

Despre cum păstrăm amintirile

Am citit undeva că dacă vrei să ții minte pentru totdeauna un anumit moment, dă-te cu un parfum nou cu acea ocazie.
Zis și făcut.

Într-o zi am primit un pachet, în care am găsit un parfum și un mesaj: „Ai 2 săptămâni la dispoziție să ne spui dacă-ți place, pentru că ești prima de la noi care încearcă noul parfum Luck.”

Recunosc că mi-a plăcut intenția companiei „Avon” pentru această exclusivitate, dar totodată m-am simțit vinovată, pentru că eu nu sunt genul de om, mai corect spus – de femeie, care-și schimbă des sticluțele cu licori mirositoare. De peste 5 ani folosesc aceleași parfumuri: 2 de iarnă, 2 de vară, și unul în sezonul de trecere iarnă-primăvară și toamnă-iarnă. Niciodată nu am dat greș cu ele și mereu am fost întrebată a ce miros. Nu sunt cele mai noi apariții, în schimb parcă-s personalizate, pentru exact astfel de femei ca și mine. Iar atunci când cineva îmi spune: „Mmm, miroși a Burberry Brit, cât mi-era de dor de-acest parfum”, știu că anume datorită parfumului, am trezit amintiri speciale.

În ultimele 2 săptămâni am purtat „Luck”. În geantă, pe eșarfa mov și pe cea în dungi, pe rochii, pe ii, pe la încheieturile mâinilor și în dosul urechilor. Pe perna mea, pe încă o pernă, pe gulerul de la halatul de baie, prin păr. După câteva zile, băiatul de la spălătoria auto m-a întrebat cu ce parfum sunt dată. I-am spus și chiar i-am arătat sticluța din geantă. Duminică am trecut pe la „Alimentara” din curtea casei și vânzătoarea – o domnișoară extrem de amabilă, m-a rugat să-i spun ce parfum folosesc. Și-a scos telefonul și a fotografiat sticluța, ca să nu uite.

10672409_10152718079935552_443112606964335128_n

„Luck” este cel mai nou parfum produs de „Avon”. Un parfum din categoria floral-orientală, elaborat și reprezentat de Maria Sharapova și lansat de curând în ambele variate – Luck for Her și Luck for Him. Mie mi-a plăcut mult designul sticlei – elegantă, cu o fundă decorativă, care plasează produsul în categoria de lux a brandului.

10592948_669997183097730_5793893435641367791_n
După 2 săptămâni, am rămas cu „Luck”. Pentru că este promovat de Sharapova, o femeie frumoasă, puternică și ambițioasă. Pentru că mie tare îmi place de Radu Albot :) Și, poate cel mai important: în ziua când pentru prima dată m-am parfumat cu „Luck”, mi-am lăsat o semnătură pe un act foarte important.

Dacă vreți să țineți minte pentru totdeauna un moment din viața voastră, schimbați parfumul!

Inimi

Dechid larg geamurile și las aerul de început de octombrie să intre în casă.
– Mă doare inima, mi-a zis încet, parcă cu frică. Mă doare, pentru că toată noaptea am visat culorile multor orașe și pe mine, căutându-te acolo unde știu că n-ai intra niciodată, nici măcar din curiozitate.
Atât de deloc nu mă cunoaște, încât nu m-ar crede în stare că pot intra și sta mai mult de 15 minute într-un magazin grecesc cu farfurii și linguri.
Inspir adânc și tac. Aș fi vrut să nu fiu acolo în acea dimineață. Balconul meu este mai frumos. Tot ce-i al meu, e mai frumos. Poate chiar și inima mea…

***

Am încercat, de-a lungul timpului, să n-o prea ating. E adevărat că au mai existat tentative de nimicire definitivă, dar lucrurile s-au dres de la sine – greu, alteori tare greu, și o dată – neimaginat de greu. Între timp, am învățat să nu mor. Apoi e bine să nu ne chiar expunem publicului, pentru că o astfel de stare – cea de liniște și împlinire – nicidecum nu se arată, nu se demonstrează, nu se înșiră prin lume. Pentru că vine o zi când nu mai poți repara nimic și atunci pierzi tot. Și cel mai important e să știi să pierzi, dar să nu te pierzi.

– Dacă m-ai lăsa, ți-aș demonstra că nu întotdeauna doare.
– Dacă te-aș lăsa, ți-ai demonstra că mai întotdeauna se poate. Întrebarea e alta. Poți?!

Într-un moment de revelație, fiecare dintre noi rupem toate granițele și ne abandonăm, din nou, sufletele. Și lăsăm să curgă, când mai lin, când mai învolburat. Apoi ajungem în acel punct când ni se pare că nu mai există alte minuni, că o zi poate cuprinde mai multe întâmplări, dar nu și stări. Pentru că atât, dar atât de mult am așteptat această iubire, că restul ce se întâmplă pe-alături chiar nu au nici o importanță. Cu o singură condiție: să știi destul de bine cât să dai și cum să primești la loc. E atât de simplu, totodată destul de încurcat pe alocuri, dar extrem de frumos…

***

– Mă doare inima, mi-a șoptit la ureche, când stăteam îmbrățișați pe balconul casei noastre.

Tot ce-i al meu e mai frumos, mi-am șoptit în gând. Pentru că atât de mult am așteptat, și atât de minunat s-au întâmplat.

„Toate lucrurile frumoase din viață încep pe întâi”, am scris pe facebook lângă o fotografie făcută cu telefonul, ce ilustra cerul ce duce spre casă, acasă.

„Toate lucrurile frumoase din viață încep”, a comentat una din femeile care știe mult mai bine decât mine cum trebuie să arate un cer de-asupra unei iubiri!

„Elogiu mamei vitrege”

„Sunt bărbați care se plictisesc repede de femeia lor legitimă. Rutina căsniciei ucide dorința, filozofează ei, ce iluzie poate dăinui și întări venele unui bărbat care se împreunează luni și ani la rând cu aceeași femeie?”

„Dar ea? Bănuia ceva? Știa ceva? Fiindcă eu cred că niciodată n-am simțit-o atât de nărăvașă ca de astă dată, niciodată atât de nesătulă în inițiativă și replică, atât de îndrăzneață în mușcături, sărutări și îmbrățișări. Poate că presimțea că, în acea noapte, ne bucuram de odaia asta înroșită de flăcări și de dorință nu doi, ci trei.”

„Cine râde de unul singur își amintește de răutățile lui.”

„Fericirea există, își repetă el, ca în fiecare noapte. Da, dar cu codiția s-o cauți acolo unde este cu putință. În propriul trup și în cel al iubitei, de exemplu; singur și în baie, ore în șir sau doar clipe, într-un pat împărțit cu ființa atât de dorită. Pentru că fericirea este efemeră, individuală, în mod excepțional duală, rareori tripartită și niciodată colectivă, municipală. Stătea ascunsă, perlă în cochilia ei marină, în unele rituri și fenomene ceremoniale care-i ofereau omului rafale și închipuiri de eprfecțiune. Trebuia să se mulțumească cu aceste fărâme ca să nu trăiască îngrijorat și deznădăjduit, încercând să atingă imposibilul.”

„Să împlinești patruzeci de ani nu-i chiar așa de îngrozitor”, se gândi dona Lucrecia, întinzându-se în cameră pe întuneric. Se simțea tânără, frumoasă și fericită. Așadar, există fericirea? Rigoberto spunea că da, „uneori și doar pentru noi doi.”

„Știu să mă bucur. E o însușire pe care mi-am perfecționat-o neîncetat.”

„Tot ce strălucește este urât, mai ales oamenii strălucitori.”

„- Ai împlinit patruzeci de ani și niciodată n-ai fost mai frumoasă”, șopti, înaintând spre ușă.”

„Să iubești imposibilul are un preț, care, ma devreme sau mai târziu, se plătește.”

elogiu-mamei-vitrege_1_produs

„Trebuie să fii mai curajoasă, dacă nu, viața ta va fi tristă.”

„- Nu jura în deșert, că te bate Dumnezeu, șopti ea.”

*****

„Elogiu mamei vitrege”, Mario Vargas Llosa

„Oscar și Tanti Roz”

„Dragă Doamne-Doamne, pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui și casei (cred că am pârlit și peștișorii din acvariu), și-abia acum îți scriu prima dată pentru că am tot fost ocupat cu lecțiile.
Da’ să știi: nu pot să sufăr să scriu. Numai dacă mă obligă cineva. Scrisul înseamnă brizbizuri, floricele, zâmbete, etc., o minciună frumoasă și nimic mai mult. O chestie pentru oameni mari. Dovada? Uite, să luăm începutul scrisorii ăsteia: „Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui și casei (cred că am pârlit și peștișorii din acvariu), și-abia acum își scriu pentru prima dată pentru că am fost ocupat cu lecțiile”. Aș fi putut foarte bine să spun: „Mi se zice Bilă, arăt cam de șapte ani, casa mea e la spital, pentru că am cancer, și n-am vorbit niciodată cu tine pentru că nici măcar nu cred că exiști”.

„-Tanti Roz, mi se pare că au inventat un alt spital decât cel real. Se prefac că oamenii nu vin la spital decât ca să se vindece. Deși unii vin ca să moară.
– Ai dreptate, Oscar. Și cred că facem aceeași greșeală și-n privința vieții. Uităm că viața e fragilă, fărâmicioasă, efemeră. Ne credem toți nemuritori.”

„- Oscar, nu-i nici o legătură între Dumnezeu și Moș Crăciun.
– Ba da, e același lucru. Baliverne și tot tacâmul.

– Și de ce să-i scriu lui Dumnezeu?
– Nu te-ai mai simți atât de singur.
– Nu m-aș mai simți singur cu cineva care nu există?
– Fă-l să existe.
S-a aplecat spre mine.
– De fiecare dată când o să crezi în el, o să existe un pic mai mult. Și, dacă insiști, o să ajungă să existe de tot. Și-atunci o să te ajute.
– Și ce să-i scriu?
– Spune-i ce gândești. Gânduri pe care nu le mai spui nimănui, care te apasă, îți rămân în minte și-ți îngreuiază sufletul, te blochează, i-au locul ideilor noi și te fac să putrezești. Dacă nu vorbești cu nimeni, o să devii un depozit de gânduri vechi și împuțite.
– Ok.
– Și să știi, lui Dumnezeu poți să-i ceri câte ceva în fiecare zi. Dar atenție! Câte un singur lucru.
– Dumnezeu ăsta al tău nu-i bun de nimic, tanti Roz. Aladin putea să-i ceară duhului din lampa fermecată trei lucruri.
– O dorință pe zi e mai bine decât trei toată viața, nu?
– Ok. Atunci pot să-i comand orice? Jucării, bomboane, o mașină…
– Nu, Oscar. Dumnezeu nu e Moș Crăciun. Nu poți să-i ceri decât lucruri care țin de suflet.
– De exemplu?
– De exemplu: curaj, răbdare, răspunsuri la orice problemă.
– Bine, am înțeles.
– Și mai poți, Oscar, să-i ceri favoruri pentru alții.
– Tanti Roz, dacă e vorba numai de-o dorință pe zi, nu pot s-o irosesc, întâi o s-o păstrez pentru mine!
Doamne-Doamne, după cum vezi, în prima mea scrisoare către tine ți-am spus cam cum trăiesc eu aici, la spital, unde acum lumea se uită la mine ca la o piedică în calea medicinii, și mi-ar plăcea să-mi răspunzi la întrebarea următoare: o să mă fac bine? Da sau nu. Nu-i greu deloc. Da sau nu. Tai cu o linie varianta în plus.
Pe mâine, pupici, Oscar.
P.S. N-am adresa ta: cum să fac?”

„- Dacă mi-ar păsa ce gândesc proștii, n-aș mai avea timp să văd ce gândesc oamenii inteligenți.”

„- Nimeni nu poate să scape de suferință. Nici Dumnezeu, nici tu. Nici părinții tăi, nici eu.
– Bine, dar ce să suferi?
– Există suferințe și suferințe. Uită-te mai bine la fața lui. Ți se pare că suferă?
– Nu. E ciudat. Nu pare să-i fie rău.
– Păi vezi? Trebuie să faci diferența între cele două tipuri de suferințe, Oscar, suferința fizică și suferința morală. Suferința fizică trebuie s-o suporți. Suferința morală o alegi.”

„- De ce lasă Dumnezeu să fim bolnavi? Ori e rău, ori nu prea-l țin puterile.
– Oscar, boala e ca și moartea. E un dat. Nu o pedeapsă.”

„P.S. Pentru azi n-am nici o dorință. Te las să te odihnești.”

„- Cele mai interesante întrebări rămân întrebări. Și conțin în ele un mister. La fiecare răspuns trebuie să adaugi un „poate”. Numai întrebările fără interes au răspunsuri definitive.”

„Dragă Doamne-Doamne,
Am încercat să le explic părinților mei ce-i viața, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viața veșnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârșit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Și-atunci încercăm s-o merităm. Eu, care am o sută de ani, știu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrânești, cu atât trebuie să dai dovadă de bun-gust ca să apreciezi viața. Trebuie să devii un rafinat, un artist. La zece sau douăzeci de ani orice prost poate să se bucure de viață, dar la o sută, când nu mai poți să te miști, trebuie să-ți pui la contribuție inteligența.”

oscar-si-tanti-roz-8adf

„Dragă Dumnezeu,
Băiețelul a murit.
O să rămân mereu tanti roz, dar n-o să mai fiu Tanti Roz. Tanti Roz eram doar pentru Oscar.

Îți mulțumesc că mi l-ai scos în cale pe Oscar. Pentru el, a trebuit să fiu veselă, să inventez povești și chiar să pretind că mă pricep la lupte. Mulțumită lui, am râs și-am aflat ce înseamnă bucuria. M-a ajutat să cred în tine. Simt multă dragoste în mine, mă arde, am primit atâta de la el, încât am rezerve pentru mulți ani de-acum înainte.
Pe curând,
Tanti Roz

P.S. În ultimele lui trei zile, Oscar își pusese pe noptieră o pancardă cu un anunț care cred că te interesează. Scrisese așa: Numai Doamne-Doamne are voie să mă trezească”.

***
„Oscar și Tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt

Invitație roz pentru sănătate

Vorbeam zilele trecute cu reprezentanții unui spital privat de la noi despre importanța controalelor medicale și prevenirea unor boli și mare mi-a fost mirarea când ei mi-au spus că femeile zilelor noastre refuză, sau nu consideră necesar, să-și facă testul Papanicolau – o analiză obligatorie care trebuiește făcută anual pentru a depista cancerul de col uterin. Despre cancerul cervical foarte puține se cunosc, și chiar dacă dispunem de atâta informație virtuală și cazuri reale despre cancerul mamar, oricum mai sunt femei care rar, foarte rar merg la ginecolog, nemaivorbind de mamolog.

Din păcate sau poate din fericire, am avut (ne)norocul să cunosc câteva femei care au trăit cu cancer și au luptat cu toate puterile ca să-l învingă, din acest motiv m-am autodisciplinat și atrag o mai mare atenție detaliilor. Am parte de cel mai bun medic ginecolog, care de peste 10 ani mă învață cum să am grijă de mine și să nu-mi fie rușine să întreb atunci când ceva nu-mi este clar. Citesc mult, tare multă informație despre tot ce ține de sănătate și, datorită profesiei de jurnalist, deseori am discuții cu medici și specialiști care sunt la curent cu toate inovațiile din domeniu. Știu cât de important este timpul atunci când se vorbește despre simptome și depistare, din acest motiv mi-am făcut un obicei de a-mi vizita medicul ginecolog o dată la 3 luni și anual să-mi fac un control medical general, ca să pot dormi mai liniștit.

Cancerul fură vieți. Multe adolescente nu mai ajung să termine facultatea, multe mame își lasă copiii mici și tot mai multe femei ajung mutilate pe viață, fără un sân sau fără posibilitatea de a naște copii. De fiecare dată când auzim despre un nou caz de cancer, parcă automat ni se resetează prioritățile vieții. Și nu în ultimul rând, ne gândim că nouă nu ni se poate întâmpla și ne rugăm la Doamne-Doamne să aibă grijă de noi.

„Trăiește viața în roz alături de Avon” – un eveniment social-caritabil care se va desfășura în această duminică în scuarul Catedralei din centrul orașului. Medici și psihologi vor aștepta femeile care vor să afle răspunsuri despre prevenirea cancerului mamar, dar și cum să mergi înainte, chiar dacă deja ai învins lupta.

Afis_var2

 

Mi se pare un eveniment extrem de important, așa cum prin astfel de acțiuni putem încuraja zecile, poate miile de femei, că boala nu este mai puternică decât noi și că împreună putem învinge. Organizatorii își propun să acumuleze și donații financiare, pentru a putea ajuta femeile care luptă cu această maladie.

***

Tu când ultima oară ai fost la mamolog?!