Capitolul 1.2

În toate cărțile și în toate poveștile reale de viață am întâlnit astfel de cazuri, dar de fiecare dată zâmbeam sarcastic și-mi spuneam, în mintea mea liniștită, că mie nu mi se poate întâmpla.

Ca într-un final, să apară. Și să apară exact în cea mai nepotrivită, neașteptată, nedorită și netrăită zi din an. Și să nu facă nimic, dar nimic în mod special, dar să reușească să năruiască tot confortul în care eram până în acel moment.

2 zile am tăcut. Și eu am fost cea care am căutat motiv. Pentru că mi se părea important să nu las flacăra să pâlpâie, ci să aprind focul, un foc care a ars tot-tot în următoarele luni. Dacă recapitulez, îmi dau seama că mai mereu eu am fost cea cu motivele, din acest motiv el nu mai avea motivele lui. În schimb, știa, era aproape sigur că totul se va desfășura așa cum nu vroia el. La acea vreme, sau poate din acea zi nepotrivită. Adevărul e ca noi ambii am vrut, ne-am vrut, doar că diferit – eu, (poate) pentru totdeauna, el – pentru atunci, ca să-și dea seama dacă este vreun rost. Și a fost. Pentru atunci…

În toate cărțile și în toate poveștile reale de viață am întâlnit diferite cazuri. La fel ca și al nostru. Ne-am văzut, ne-am visat – diferit, delicat, ascuns și cu dor, și spre final – ne-am dat o șansă. O mare și mincinoasă șansă, de care ne-am folosit în cel mai direct mod, în cel mai dorit fel. Am ars, ambii, diferit. În schimb, am tăcut (aproape) la fel. Și ne-am visat în continuare. Poate ne mai visăm, poate ne mai vrem, poate există o a doua șansă pentru cei ca noi, care nu știm să apreciem clipa. Poate, dar nu  cred. Pentru că noi, de cele mai dese ori, suntem atât de fricoși, încât ajungem să ne ferim chiar și de propria fericire.

 

***

- Cât de proști sunteți, dar cât de proști, mi-a spus prietena mea.  Cum, stați față în față și mâncați borș roșu cu smântână, vorbiți despre agende și sah, dar niciunul dintre voi n-are curajul să zică ceva la temă, să întrebe ce faceți mai departe?

- Dar nu există „mai departe”. Asta era clar, nuștiu cum, de la început. Și ne-am și zis-o zilele trecute. Cei drept, la telefon, pentru că nici unul din noi n-a avut curaj, nu știu cum…

***

Când ți se pare că totul e bine și frumos, că totul merge după plan, că toate se desfășoară așa cum ar trebui, viața are grijă și îți arată încă o parte a poveștii. Uite atunci începe adevăratul joc, când nu știi – să suni, să scrii, să-ți cauți de drum, de viață, de stare, sau să insiști cu niște întrebări. Dacă nu vrei să te doară, taci și caută-ți de treabă. Dacă vrei să te rupi, să arzi, să te chinui până la imposibil – cere niște răspunsuri. De dorit – acum. ACUM. Pentru că tu acum trebuie să arzi. Pentru că niciodată n-ai înțeles zicala: „Cu răbdarea treci si marea” care, Doamne, cât e de adevărată…

Noi nu știm să trăim. Pur și simplu să trăim și să ne bucurăm de noi, de ceea ce simțim, de ceea ce avem și putem savura. Noi întotdeauna trebuie să complicăm, să inventăm, să presupunem. Și ajungem să suferim din cauza a ce-ar fi putut fi, nu din cauza că n-a fost. Pentru că noi întotdeauna avem curajul să visăm, mult și departe, dar tare rar trăim clipa și ne bucurăm de prezent.

***

- Of Doamne, cum priveai ochii cei albaști? Nu te tumăneau? Nu-ți stătea borșul în gât? m-a întrebat prietena mea, după ce, tare întâmplător (sau poate nu) l-a văzut, l-a auzit și l-a ascultat.

- El mi-a zis să nu cred în semne, pentru că el nu crede și e sigur în coincidențele vieții.

- Nu există coincidențe, draga mea. Și toate semnele care ne vin, e doar pentru a ne da de știre în ceva sau cineva. Un fel de „stop” și „start” sau invers, că ordinea nu-i atât de importantă.

***

Când ți se pare că totul e bine și frumos, că totul merge după plan, că toate se desfășoară așa cum ar trebui, viața are grijă și îți arată încă o parte a poveștii. Uite atunci începe adevăratul joc – apare o a treia persoană. Și nu e o simplă coincidență. Deloc chiar. E semn că toate care s-au întâmplat până acum fac parte dintr-o poveste și că omul, uneori, ar trebui să aibă curajul să viseze mai mult. Și să creadă în semne!

 

Leave a Comment

Adunăm jucării pentru copii

I-am cunoscut la început de decembrie și de atunci îmi tot stă gândul la ei. Sunt puțin peste 30 de copii cu dizabilități din Cahul și de prin satele din preajmă. Copii cu dizabilități locomotorii, dar majoritatea – cu tot felul de alte maladii, boli mintale, autism. Cel mai mic are aproape 3 anișori – cel mai mare – nu mai contează, dacă mintea oricum e ca a unui copil de 7 ani.

f1

Când am mers la ei în vizită cu niște donații prin intermediul proiectului „Rotary Chișinău Centru”, am înțeles de la surorile medicale care îi îngrijesc, că cel mai mult ar avea nevoie de jucării speciale care i-ar ajuta să înțeleagă cele mai elementare lucruri. Cărți mai au, rechizite la fel, dar nu au jucării – vedeți mai jos câteva exemple.

Eu habar n-am unde în orașul nostru se vând așa ceva, dar cu siguranță se găsesc mai ușor decât în Cahul. Atenție – nu jucării moi, de pluș – au un dulap întreg. Dar nu acesta este scopul – ei au nevoie de jucării educative, care să le dezvolte memoria, să le pornească mintea, să-i pună pe gânduri.

jucarie 1

 

jucarii 2

 

 

jucarii 3

 

jucarii 4

Prin intermediul fundației de caritate „Ajută un Om”, vă invit, vă îndemn și vă voi aștepta SÂMBĂTĂ, 1 MARTIE, ORELE 11.00 – 15.00, la MOLDCELL CAFE (BD. STEFAN CEL MARE COLT CU STR. TIGHINA). E suficient ca 100 de persoane să aducă câte o jucărie, și deja bucuria copiilor va fi imensă! La fel, vom aduna și ceva bani, că dacă tot vom face drum la Cahul, să le ducem si niște fructe exotice.

Menționez că acești copii sunt cu nevoi speciale, dar au părinți și locuiesc împreună cu ei. Centrul de Zi pentru copiii cu dizabilități are ușile deschide pentru toți copilașii grav bolnavi din zonă, care sunt aduși acolo în fiecare dimineață și peste zi urmează în program mai special, în dependență de gravitatea bolii de care suferă.

Eu le-am promis că voi reveni la ei cu jucării și dulciuri și știu că trebuie să mă țin de cuvânt. Acești copii nu vor nimic și nu au nevoie de altceva, decât de niște jucării. Să le facem copilăria mai frumoasă, dacă tot au avut mai puțin noroc în viața asta…

Vă rog să distribuiți această postare, ca să reușim să informăm cât mai multă lume despre această acțiune. Vă mulțumesc anticipat tuturor pentru implicare și pentru faptul că nu veți rămâne indiferență și veți găsi o oră, ca să cumpărați o jucărie și să o aduceți la grămadă. Sunt sigură că vom aduna un munte de jucării pentru acești copii :)

Ajută un Om!

 

P.S. Între timp, am fost contactați de cei de la EduJoc, care ne-au anunțat că ne donează câteva jucării pentru acești copii. Idee nu aveți bucuria mea, pentru că ei sunt exact cei de care noi avem nevoie pentru acțiunea dată! Accesați www.edujoc.md și vedeți câte jucării au, exact din categoria necesară nouă, adică copiiilor din Cahul.

Da, acum sunt convinsă că vom reuși, pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni!!!

Leave a Comment

Întâi februarie

Când mi-a zis să ne vedem, probabil nici nu intuiam ce va urma…

*

După 2 ore de povestit, ningea infernal – vorba cântecului, și eu speram să se blocheze drumul, să cadă Viaductul și noi să nu mai ajungem să mă lase acasă. Nu vroiam să tac, dar nici nu știam ce trebuia să spun. Probabil că și el…

Sunt situații în viața asta când totul se rezumă la noroc. Și la dorințe. Cât de mult îți dorești ceva și cât de norocos ești ca să-l capeți. Iar eu nu aveam decât să cred și să sper că atunci când am venit pe lume, stelele s-au aliniat frumos.

*****

„- Tu atâtea cărți citești, chiar n-ai înțeles nimic din toată povestea asta?

- Încă nu. Deja trebuia, da?!”

*****

O lună, 3 săptămâni și 2 zile – am scris cuiva pe Viber și am închis de tot telefonul. Am văzut cana din care a băut cafeaua. În cap mi se învârteau toate teoriile și motivele auzite mai devreme, înainte de rugămințile mele către ninsoare. Apoi i-am simțit parfumul fin, lăsat prin aerul rece. Știam că tot greul abia urmează – asta din cărți am citit – și vroiam să mă conving că tot ce se întâmplă e pentru că și el a vrut să nu lase tăcerea să strice toată povestea. Tot curajul, toată mândria și toate principiile se pierd atunci când vrei ca cineva să știe cât de mult îți place toată povestea. Și cât de mult ai așteptat această ninsoare.

***

- Miros „a tine”…

***

Există oameni care rar, dar foarte rar, scriu și răspund la sms-uri. Iar când răspund la cele la care nu aștepți răspuns, ajungi să te gândești la cât de mult îți place povestea asta, cu toată așteptarea și tăcerea ei…

Leave a Comment

Introdu titlul aici…

Aproape că am visat următoarele rânduri, iar când au început a suna alarmele la telefoane – aproape de ora 07.15, am deschis ochii și câteva minute am încercat să recapitulez tot ce a fost, ce-am inventat și ce-am așteptat, de fapt.

Suntem obișnuiți să căutăm răspunsuri, chiar dacă pe unele n-ar trebui să le știm, iar pe altele – n-ar trebui să le auzim. Ne chinuim până la epuizare și până când nu mai vrem nimic, decât ziua care vine să fie altfel și să ne aducă altceva. Încă multe zile vor fi ne-vrute, ne-înțelese și ne-înțelegătoare cu noi. Pentru că atunci când nu ai un final, o istorie legată, un răspuns, la urma urmei – te macini și te consumi în tăcere și cu milioanele de gânduri care îți inundă fiecare secundă din viața zilei care și așa n-a venit cu nimic bun.

Unele povești nu sunt menite să aducă împliniri. Și poate că n-ar fi totul atât de greu, dacă nu am avea speranțe și așteptări. Oricât de puternici nu am fi, oricum vine acea zi când lași mâinile jos și pui armele în cui. Și te macini, căutând răspunsuri. În unele cazuri ele sunt atât de evidente, că tot noi ne mințim și le ignorăm. În alte cazuri… nici nu sunt sigură că există alte cazuri.

În lumea asta, cea mai grea este așteptarea. Și, poate și tăcerea. Și zilele când te hotărăști să nu mai aștepți și deja să taci tu…

Leave a Comment

“Poveste de iarnă”

“Tresar. Eros Ramazzoti. Așa sună când primesc sms-uri de la Mihai… Îmi scrie cu atâta dor și drag de fiecare dată, încât nu am șters niciodată niciun mesaj de la el. Le păstrez chiar și pe cele cu „5 minute”, „Da”, „Ghici” .
*****
Niciodată nu e târziu, pentru nimic.
Toate întrebările cu „de ce” și „de ne-ce” au un singur răspuns: Când îl întâlnești pe omul tău, înțelegi de ce nu a mers cu alții.
Și … țurțurii nu cad când vrem noi, ci când îi încălzește și topește soarele.”

 

Leave a Comment

„Să ne revedem mai des”

Pentru că urmează câteva zile de concediu, voi încerca să recuperez câteva lucruri importante pe care nu le-am reușit în ultimele luni. Și asta se referă și la acest blog, care tot așteaptă să-și schimbe haina și unele accesorii :)

Cu aproape 2 săptămâni în urmă, am organizat un eveniment. „Să ne revedem mai des” este, și deja o pot spune cu mâna pe inimă, – cel mai greu, dar și drag eveniment pe care l-am gândit și l-am desfășurat. Nu există atâtea cuvinte care m-ar ajuta să descriu emoțiile care m-au încercat în seara de 17 decembrie. Oameni Mari, în tot sensul cuvântului, mi-au strâns mâinile, m-au îmbrățișat și m-au pupat, în semn de mulțumire pentru că i-am „reunit” ca ei să se revadă. În acea seară s-a plâns mult, dar au fost doar lacrimi de bucurie. Și eu sunt extrem de bucuroasă pentru că, în ciuda tuturor greutăților și a nopților nedormite, am reușit!

La eveniment nu am invitat presa, decât Moldova 1, ca să avem câteva imagini pentru arhivă. Nu am mediatizat evenimentul până în 17 decembrie și nici după, decât printr-un articol în ziarul „Adevărul”. Și asta pentru că nu am vrut să se vorbească mult și aiurea despre sufletele oamenilor mari, chiar dacă mie demult îmi este paralel despre ce se vorbește prin târg. Dar aici n-am vrut să risc și cred că decizia a fost una corectă.

Mai jos voi posta textul apărut în „Adevărul”, pentru că mi se pare unul destul de inspirat, iertată să-mi fie modestia :)

Și, vă rog și vă îndemn – mergeți la teatru, la spectacolele oferite de interpreții autohtoni, cumpărați cărți scrise de scriitorii noștri și tablouri pictate de artiștii noștri. Doar așa putem să-i susținem și să le facem zilele senine!

Vedeți toate POZELE AICI, pe pagina de facebook a Fundației „Ajută un Om” 

********************

Parcă intenţionat am lăsat să treacă o noapte, o zi şi apoi încă o noapte, ca să mă apuc de acest text. Eu şi acum încurc şi amestec cuvintele, la câte emoţii mai am, dar dacă aş fi fost nevoită să povestesc imediat după eveniment, cu siguranţă că aş fi scris doar atât: „Mulţumesc, Doamne, pentru că m-ai ajutat să cunosc aceşti OAMENI!“.

Ideea mi-a venit demult. O vedeam, ştiam cum trebuie realizată, doar că nu credeam în succesul ei. Pentru că, aşa cum mi-a şi zis unul dintre invitaţi, „nu este uşor să convingi atâţia artişti mari, când fiecare are orgoliul şi mândria anilor acumulaţi“.

În seara de 17 decembrie, Fundaţia „Ajută un Om“ a dat startul unei iniţiative pe care deja am transformat-o în tradiţie. „Să ne revedem mai des“ este genericul evenimentului şi am zis tradiţie pentru că, aşa cum am anunţat în deschidere, de Crăciun şi de Paşte, sărbători când toţi ar trebui să fie împreună cu familia sau cu cei dragi, fundaţia va invita la o întâlnire de suflet 100 de oameni de artă din Generaţia de Aur a culturii noastre.

F1

Multe aş avea de povestit. Despre cum, timp de două luni, m-am văzut cu zeci de directori, şefi, manageri de bugete, pe care am încercat să-i conving să susţină financiar acest eveniment. Scuza cea mai frecventă a fost: „E sfârşit de an, s-a terminat bugetul“. În ultimele zile deja, când sunam pe cineva, îi povesteam ideea şi deodată întrebam, ironic: „Dar intuiesc că răspunsul dumneavoastră este negativ, pentru că vi s-a terminat bugetul…“. Şi ei doar îmi confirmau… Astfel am descoperit că, pentru a avea parteneri şi sponsori la evenimente, trebuie să trăieşti bine cu toată lumea şi să ai cunoştinţe peste tot. Pentru că, în multe cazuri, dacă directorul te cunoaşte personal sau, cu atât mai mult, eşti cumătru cu cumătrul lui, contractul se semnează cumva mai uşor…

Nu mă plâng însă, deloc nu mă plâng. Pur şi simplu am ajuns la concluzia că e tare greu să faci ceva, atunci când oamenii nu văd – sau nu vor să vadă – rezultatul acestui eveniment. Iar rezultatul pe care contam era evident din start: să reuşesc să-i conving pe aceşti 100 de oameni din Generaţia de Aur a culturii Republicii Moldova să iasă din case, ca să petreacă nişte ore împreună, cu colegi pe care nu i-au văzut, poate, de ani de zile.

Timp de câteva ore m-au încercat tot felul de emoţii. Stăteam cu Cristina, colega mea, şi priveam cum fiecare invitat urca scările localului: unii drepţi, străduindu-se să-şi păstreze ţinuta, alţii sprijinindu-se în baston, dar toţi cu feţele senine şi ochii blânzi. Apoi s-au aşezat la mese. Habar n-am cum „s-au ales“ ei între ei, dar până la urmă am avut: masa Teatrului de Operă şi Balet, masa Şcolii de Arte „Valeriu Poleacov“, masa Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“, masa Teatrului Dramatic Rus „A. P. Cehov“, masa Televiziunii Naţionale, masa interpreţilor, masa scriitorilor, masa profesorilor de muzică… şi aici am pierdut firul.

De-aici au apărut emoţiile cele mai mari, dar şi cele mai ruşinoase. Pentru că aceşti oameni ţineau să se apropie de noi, organizatorii, şi să ne sărute, în semn de mulţumire pentru seara caldă şi tot ce au simţit şi trăit. Au plâns, s-au îmbrăţişat, au dansat şi cântat, au recitat poezii, au ciocnit pahare cu şampanie şi şi-au urat sănătate – doar sănătate, că restul nu mai contează. Şi toţi şi-au promis că vor învinge iarna şi se vor revedea şi la primăvară.

F2

Eu ştiu că încă mult timp nu voi putea vorbi altfel decât cu emoţii despre acest eveniment. Şi acum îmi este destul de greu să descriu prin cuvinte ce-am simţit şi ce am trăit în seara de marţi. Oameni pe care i-am admirat pe scene, cu care am crescut văzându-i la televizor, despre care am citit în ziare şi reviste – pe toţi i-am cunoscut altfel. Sunt cei mai mari artişti ai neamului nostru, maeştri care au cutreierat întreaga lume, au păşit pe cele mai mari scene şi au cunoscut tot succesul vieţii.

M-am străduit să vorbesc cu fiecare şi să-i întreb de sănătate. În ochi – cei mai calzi ochi pe care i-am văzut vreodată – le-am citit bucuria revederii. M-am topit în cei doi ochi albaştri ai maestrului Gheorghe Urschi, când i-am mulţumit pentru prezenţă şi m-am lăudat că acum trei ani l-am sunat şi ne-am întâlnit pentru că aveam nevoie de o fotografie de-a dumnealui. Şi aici, maestrul, arătând literele din alfabet şi fiica Laura vociferând cele arătate, mi-a spus: „Da, şi aveai maşină roşie…“.

Nu am plâns, deşi de mai multe ori, pe parcursul  serii, am crezut că o să-mi sară inima din piept, cu câtă putere bătea. Pentru că, în ciuda tuturor greutăţilor de organizare, evenimentul a avut loc şi astăzi îl pot considera cel mai drag şi valoros dintre toate pe care l-am desfăşurat, în toţi anii mei de când mă ocup cu organizare şi PR.

F3

Astăzi, nu mă sfiesc să spun că, dacă aş putea şi dacă aş găsi mai mulţi oameni care ar susţine astfel de acţiuni, le-aş organiza pe parcursul întregului an. Doar pentru bucuria revederii acestor mari personalităţi. Şi pentru a-i lăsa să povestească la microfon întâmplări trăite pe scenă sau în viaţa reală, iar toţi ceilalţi să râdă cu poftă şi să aplaude îndelung…

Mulţumirile Fundaţiei „Ajută un Om“ merg către restaurantul Sala de Aur – gazda evenimentului „Să ne revedem mai des“. Reţeaua de magazine Linella, Centrul de Sănătate Publică, compania vinicolă Mimi şi compania Efes-Vitanta. Mulţumim mult pentru cadourile oferite acestor mari personalităţi.
Ţin să mulţumesc din tot sufletul serviciului de taxi 14428, care a avut grijă şi a transportat spre sală şi înapoi acasă aproape pe toţi invitaţii serii. S-a servit cea mai gustoasă cafea, „Kimbo“, şi cel mai savuros ceai, „Aldermann“, iar compania Glorinal, Forul Organizaţiilor de Femei din Republica Moldova şi compania de organizare „Art Bis“ s-au alăturat listei de parteneri, fără de care acest eveniment nu ar fi fost posibil.

Nu în ultimul rând, aş vrea să mulţumesc celor 100 de personalităţi care au venit la eveniment. În numele tuturor admiratorilor, spectatorilor şi cititorilor, le doresc cât mai multă sănătate, nopţi liniştite şi zile frumoase. Sunteţi o parte din mândria neamului nostru, fără de care noi, tânăra generaţie, n-am putea creşte…

(de Doina Cernavca, preşedinta Fundaţiei)

**********

Text apărut în ziarul „Adevărul” din 20 decembrie 2013

Leave a Comment

„Fluturi”, volumul 2

„Trecutul… Atunci când crezi mai mult că l-ai lăsat în urmă, te tulbură pe neașteptate. Probabil că fiecare om are un trecut format, pe alocuri, din momente pe care nu-și dorește să și le mai amintească. Sunt acele momente nemeritate, încărcate de urât și de durere. Deseori, acele momente sunt marcate de oameni pe care ți-ai fi dorit ca viața să nu îi aducă niciodată în calea ta, pentru că din cauza lor ai trăit nedreptăți, deziluzii și eșecuri. Și totuși, poate că trebuie să trăiești și astfel de episoade triste, pentru a deosebi binele de rău și fericirea de nefericire. Poate că trebuie să cunoști și oameni nepotriviți, nedemni, de nedorit, pentru a-i deosebi de oamenii buni și pentru a-i respecta și prețui pe aceia care merită.”

„ – Irina, nu te-aș învăța niciodată să faci ceva rău. Nu știu, poate că acum gândesc așa din perspectiva că voi muri. Am multe regrete, aș face atâtea, dacă aș mai avea timp. Nu mi-aș mai impune restricții, nu aș mai trăi după reguli. Să iubești, nu e un păcat. Să înșeli este. Dar tu și Robert nu îl înșelați pe Matei, vă înșelați pe voi! Vă iubiți și vă luați dreptul ăsta…”

„Știam că nu voi mai întâlni un alt om ca el. Un alt bărbat la fel de domn, la fel de frumos și la fel de bun. Și nici nu îmi mai doream să întâlnesc. El îmi era de ajuns, pentru toate visele mele.”

„ – Fă dragoste cu el. Arată-i că-l iubești, măcar o dată. Apoi vă prefaceți că nu s-a întâmplat nimic. Oricum vă prefaceți că nu simțiți nimic. Dar o să aveți o amintire superbă.”

„Cunoștea foarte multă lume, iar oamenii din anturajul ei abia așteptau un eveniment – prilej de a-și etala garderobele, bijuteriile, mașinile și poveștile despre viețile aparent perfecte.”

„În viață întâlnești oameni care, atunci când ai un moment vulnerabil, profită la maxim de slăbiciunea ta. Dar există și oameni care îți arată prețuire și suport – și, culmea, aceștia sunt tocmai aceia de la care ai cele mai puține așteptări.”

„Oare de ce nu există o operație care să poată scoate anumite amintiri din memorie? Și anumite sentimente din suflet, ca să ne putem vedea de viață mai departe?”

„Există lucruri pe care poate că ar fi mai bine să nu le afli niciodată. Nu știi ceva, nu te doare. Dar unele dintre ele trebuie aflate, pentru că te ajută să vezi și alte fețe ale oamenilor. Pentru asta, viața îți trimite în ajutor oameni și conjuncturi potrivite, exact la momentul potrivit. Uneori te întrebi dacă lucrurile se întâmplă din pură coincidență sau nu cumva destinul manevrează totul. Mă întreb cum ar fi fost viața mea, dacă nu aș fi aflat anumite adevăruri, care mi-au schimbat direcția de mers? Aș fi fost, oare, mai fericită?”

„Omul nu știe cât este de puternic, până când nu se aruncă în luptă.”

„Tata m-a învățat atunci diferența dintre a iubi, a te atașa și doar a avea nevoie de cineva.”

——————

„- Ai văzut că ți-am călcat cămășile?…

-  Da. De ce nu o lași pe Nana să facă asta?

- Pentru că îmi place să ți le calc. Știi că le mângâi, când le calc? Pe mâneci și pe spate. Și pun palma pe partea inimii… Robert a vrut să spună ceva, însă doar a oftat. Probabil că dacă am fi adunat toate cuvintele nespuse dintre noi, am fi încărcat Universul cu iubire și regrete.”

222

„- Diana, de atâtea ori nu știm, dar judecăm, jignim, rănim… păcat că nu realizezi câtă putere de a face rău, au unele cuvinte…”

„Îți spun ce aș face în locul meu, în locul unui om care așteaptă dintr-o clipă în alta să moară. Mi-aș trăi povestea de dragoste, indiferent ce final ar avea, indiferent cât ar dura, o zi, o lună, o viață. Oricât de dureros ar fi. O poveste neîmplinită aduce cu ea numai regrete și nu moare niciodată.”

„Cea mai grea încercare la care ne supune viața este să ne luăm adio. Să ne luam adio, atunci când nu vrem să plecăm – dar trebuie. Să ne luăm adio de la oameni pe care-i iubim și de care depindem sufletește. Să ne luăm adio de la povești pe care le credeam cu final fericit, de la vise, de la amintiri, de la noi. Pentru că noi suntem tot ceea ce trăim și ceea ce iubim.”

„Să nu uiți niciodată cine ești, să nu lași oamenii să te transforme în cine vor ei să fii, nu uita că ești un om minunat, că ai în tine puteri nebănuite de a schimba lumea în bine și de a înfrumuseța suflete. Trăiește frumos, caută să însemni ceva bun în viața oamenilor, retrage-te atunci când simți că nu mai aparții unui loc sau unui suflet și ia-o de la începu, ori de câte ori va trebui…”

„Iubește și lasă-te iubită, iartă dar nu uita, iar dacă vei cădea, ridică-te și mergi mai departeși nu da nimănui satisfacția să te vadă la pământ! Nu uita că ai dreptul să faci ce vrei cu viața ta, să alegi ce vrei și nimeni nu are dreptul să te judece, pentru felul în care îți trăiești viața. Să nu-ți fie teamă să plângi, să râzi sau să vorbești deschis despre ceea ce simți, fii sinceră cu ceilalți, dar mai ales fii sinceră cu tine și orice vei face, fă-o în așa fel încât să-i poți privi pe ceilalți cu demnitat, să nu-ți fie rușine cu cine ești.”

„Să ții minte că ești o minune, că viața este un dar prețios și că singura ta datorie este să trăiești frumos, să fii un om bun și să iubești! Și nu uita niciodată – Nihil Sine Deo – Nimic fără Dumnezeu!”

*****

„Fluturi”, Volumul 2, de Irina Binder

 

 

Leave a Comment

Zile

8 ianuarie, 9 ianuarie, 11 ianuarie, 13 ianuarie

17 ianuarie

18 ianuarie

26 ianuarie

27 ianuarie

28 ianuarie

31 ianuarie, 8 februarie, 12 februarie

29 aprilie

30 aprilie

4 mai

21 iunie

*

3 ianuarie

22 iunie

5 septembrie

5 noiembrie

7 decembrie.

**

***

24 decembrie

****

17 noiembrie

Din calendarul fiecărui an rupem câte o filă la fiecare sfârșit de lună. Și periodic, ajungem să ne întrebăm „de ce?” și „cum ar fi fost, dacă…”. Nu cred în regrete târzii și nu vreau să învăț să (le) cred. Știu că într-o zi voi putea povesti sau scrie tot ce se ascunde și se acumulează acolo, ascunse printre gânduri. Și mai știu că într-o zi o să vreau să nu mai am cutia mare cu capac pe care-l scot doar atunci când nu vreau să vorbesc.

În viață trăim tot felul de zile și ajungem să cunoaștem tot felul de oameni. Unii buni și de nădejde, alții suspicioși și balamuți. Nu noi îi alegem pe cei pe care-i lăsăm să ne calce și în suflet. Dar și „a călca în suflet” se poate face diferit. Unii îți sădesc flori, sub formă de clipe frumoase și amintiri dragi, alții rup garduri și scuipă pe jos, însemnând trădări și mistuiri de vise.

Câte poate trăi un om, când calendarul unui an conține 12 file cu 365 de zile? Uneori e de ajuns o zi de marți dintr-un decembrie, ca în fiecare an să ajungi să te trezești și, fără să vrei, fără să existe vreun indiciu, fără să te fi gândit sau provocat, îți dai seama că azi e 7 decembrie. Iar e acel 7 decembrie…

Leave a Comment

„Fluturi”, volumul 1

„Chiar așa, cine sunt eu? Sunt doar un om ca toți oamenii… Un om care a crezut orbește în oameni, în fericire și în iubire și care a cunoscut gustul amar al eșecurilor și al dezamăgirilor…”

„… oricât de mult am iubi și oricât de mult ne-am dărui, oamenii ne pot abandona, ca și cum nu am însemnat nimic pentru ei.”

„Nu, viața nu te întreabă niciodată nimic. Nu ține cont de cine ești și ce ai făcut, bun sau rău. Ea doar îți dă un test de supraviețuire, o lovitură și te lasă să te descurci. Și aici apar opțiunile… toate sub formă de lecții – unele mai dure altele mai blânde, dar în urma cărora cu siguranță te vei schimba, de multe ori mai mult, până la a nu te recunoaște pe tine însuți.”

„Cu toate acestea, oricât de multe experiențe vei trăi, nu vei ști niciodată câte poți îndura. Asta pentru că oamenii nu își cunosc limitele.”

„Când eram mică, tata mi-a spus că sufletul meu este un castel. Că indiferent de luptele care se dau înafara lui, eu trebuie să păstrez interiorul frumos și curat. Să nu îl aglomerez cu lucruri inutile și să nu primesc pe oricine înăuntru.”

„Simona era prietena care mă făcea să râd din orice. Glumea non-stop și de multe ori nu puteai deosebi gluma de adevăr. Era la fel de liberă în gândire ca și mine și la fel de naturală. Spunea mereu exact ce gândea, fără să menajeze pe nimeni și fără a se teme că putea fi judecată greșit. Era o femeie sinceră, fără prejudecăți și foarte puternică.”

„- Secretele costă și nu îmi place să rămân datoare.”

„De mică mi-a băgat în cap că nu trebuie să depind de nimeni. Că trebuie să am casa mea și banii mei. Că am dreptul să fac ce vreau și că nu trebuie să mă justific în fața nimănui. M-a învățat să nu-mi pese de ceea ce crede lumea. Și să fiu puternică.”

„Nu știi niciodată ce va fi, dacă nu încerci”, îmi spunea mereu tata.”

„Unii oameni intră în viața noastră neinvitați, nedoriți – ca, mai apoi, să devină universul nostru. Dar, într-o zi, ne părăsesc. Ne părăsesc forțați de destin, independent de voința lor, fără a avea șansa să-și ia rămas bun. Ne părăsesc atunci când nu ne așteptăm – și poate când depindem cel mai mult de ei. Ne părăsesc, luând cu ei și o parte din sufletul nostru și din visele noastre. Doare. Cu toate acestea ne rămâne în urma lor o poveste – chiar dacă nu o poveste cu final fericit. Ne rămân lecții de viață și amintiri prețioase. Învățăm să iubim, să prețuim, să devenim dependenți, ca mai apoi să învățăm să pierdem, să suferim și să devenim puternici.”

„Probabil că Dumnezeu ne trimite în viață persoanele potrivite, în momentele potrivite, pentru a ne ajuta să depășim anumite etape, pentru a ne ajuta să evoluăm, pentru a ne ajuta să învățăm ceea ce trebuie, să ne regăsim, să ne iertăm, să iubim…”

„Pentru că, oricât de matur și de puternic ar fi un om, el păstreză mereu copilul din el și are nevoie să se simtă al cuiva, să se simtă protejat, alintat, admirat și iubit.”

„Oare ce are aia și eu nu am? O fi mai frumoasă? S-o fi săturat de mine?”… Dintr-o dată mi-am pierdut toată încrederea în mine și am început să mă încarc cu tot felul de complexe, pentru că o femeie înșelată se învinovățește, se condamnă și se gândește că poate nu e suficient de bună, dacă bărbatul de lângă ea o înșeală.”

———————————————————————————-

„- Ce cauți aici?…

- Îmi era dor, mi-a răspuns el, privindu-mă serios.

- Nu ai voie să-ți fie dor de mine.

- Păi nici nu îmi era dor de tine. Îmi era dor de mine.”

———————————————————————————

„Câteva zile m-am certat cu Matei, din cauză că el nu accepta ideea ca eu să muncesc. A încercat să mă împace, venind cu tot felul de idei, ba să-mi deschidă o cafenea, ba o parfumerie sau un salon cosmetic. El nu înțelegea că eu îmi doream să pornesc de la zero, cu propriile mele puteriși nu să primesc totul de-a gata. Uram ideea de a deveni o femeie întreținută, cu atât mai mult cu cât tata m-a învățat să nu depind niciodată de nimeni. Mi-l aminteam spunându-mi că nimic nu e sigur pe lume, decât ceea ce îți oferi tu. Căeste important să nu depind financiar de niciun om. „Trebuie să ai casa ta, să nu ajungi în situația în care cineva să te poată da afară. Și trebuie să ai banii tăi, nu să ceri pentru a-ți îndeplini vreun moft.”

„Necazurile – tocmai ele, care te pun la pământ și care te fac să crezi că nu vei reuși niciodatăsă te mai ridici – te fac să deviiputernic. Nu știi niciodată câr de puternic ești, până când a fi puternic, este singura ta șansă să supraviețuiești.”

„A ieșit din camera mea, stingând lumina și luând și sufletul meu cu el.”

„Uneori ai impresia că destinul acționează într-un mod pervers și sadic. Altfel nu-ți poți explica de ce te trimite în anumite momente cheie, acolo unde poți afla lucruri care să-ți încurce viața. Pentru că, dacă nu ar exista acele momente cheie, ar rămâne multe lucruri pe care poate nu le-ai afla niciodată.”

„- Ea ce atitudine are față de tine?, a întrebat Cosmin.

- Mă calcă în picioare, se joacă, mă provoacă, mătură pe jos cu mine, dă de toți pereții și culmea este că îmi place.”

616779

„Cred că fiecare om ar trebui să găsească un loc sub soare, unde să se refugieze, ori de câte ori are nevoie să se regăsească pe sine. Un loc departe de zgomote, de aglomerație și de energia negativă. Un loc departe de răutăți, de urât și de ispite. Un loc care să poatăfi aproape de Dumnezeu, căruia să-I lase grijile în seamă. Un loc în care să se simtă aproape de oamenii dragi care au plecat din lumea asta. Un loc unde să-și ceară iertare, să ierte, să plângă, să se roage și să viseze. Un loc unde să-și regăsească pacea sufleteasc, echilibrul, încrederea și forța. Un loc frumos, care să amintească de frumusețea și de valoarea vieții.”

*****

„Fluturi”, volumul 1, de Irina Binder

 

Leave a Comment

„Împlinirea”

„Din prima clipă când îl zărisem – când privisem dincolo de înfățișarea-i uluitoare și imposibil de perfectă, intuind omul întunecat și primejdios din el – , simțisem atracția pe care mi-o provoca faptul că întâlnisem cealaltă jumătate a mea.”

„ – Te iubesc, șopti, la rândul lui. Prea mult.”

„Dar nu te cunoșteam și mă obișnuisem să am așteptări foarte mici. Ca și tine. Amândoi ne risipeam cu oameni nepotriviți.”

„Știam prea bine genul ăsta. Din astfel de relații era greu să ieși. Semnalele neclare țineau adrenalina și drama la niveluri înalte, și era greu să renunți la posibilitatea ca din tot să iasă ceva extraordinar, mai ales dacă tipul accepta riscurile.”

„Știu că e greu să te mai poți uita la cineva dupa Gideon Cross, dar crede-mă, faptul că-ți vezi de viața ta e cea mai bună răzbunare.”

„Nu era ceva provocat de faptul că l-aș fi vrut înapoi ori că aș fi vrut să fiu cu el. Aveam însă un trecut împreună și între noi exista o atracție sexuală care era pur hormonală. Nu puteam să o înăbuș, dar n-aveam nici cea mai mică dorință să mă las purtată de ea.”

„Iubeam un bărbat în carne și oase, care făcea greșeli, însă învăța din ele, un bărbat care încerca din greu să devină mai bun de dragul meu, un bărbat care voia cu tot atâta disperare ca și mine să existe ideea de „noi”, să funcționeze.”

„Aș face orice pentru tine. Nu există nici o limită în patul nostru. Nici o amintire. Nu suntem decât noi doi. Tu și cu mine. Și dragostea noastră. Te iubesc înfiorător de mult.”

„Așa cum stătea în picioare în fața mea, neîncheiat la sacou, cu cravata impecabilă, îmi era greu să gândesc cum trebuie. Era frumos și plin de patimă, tot ce-mi dorisem vreodată…”

„Nu uita ce contează cel mai mult! Dacă muncești din greu, ai aptitudinile potrivite și ești talentată, pe așa ceva o să-și întemeieze oamenii părerea despre tine.”

sylvia_day_implinirea_cvr_c1

„- Gideon, acum știu cum  mă simt dacă te pierd. Știu cât poate fi de dureros. Dacă mă vei ignora în mod voit, probabil că o să intru un pic în panică. Așa că tu va trebui să ai grijă cu asta, iar eu va trebui să am încredere că nu ți-am pierdut iubirea.”

„- A fost o greșeală, în toate sensurile, oftă el. Mi-a fost la îndemână o dată, iar eu îmi fac o regulă din a evita a doua oară femeile care sunt mult prea disperate.”

„L-am privit în timp ce se îndrepta spre mine, sorbindu-l din priviri. Era atât de ușor să fii prins de farmecul lui, încât puteai cu ușurință să nu observi cât era de singur.”

„- Ești soția mea, Eva. Nu-mi pasă dacă ceilalți știu sau nu, eu știu. Și vreau să mă întorc acasă la tine, să beau cafeaua dimineața cu tine, să-ți trag fermoarul la rochii dimineața și să ți-l deschei seara.”

„A fost ciudat luni de dimineață, când m-am întors la lucru, să văd că nimeni nu-și dădea seama cât de profund mi se schimbase viața. Cine putea să-și dea seama cât de mult se putea schimba percepția unei persoane despre sine prin câteva cuvinte și prin punerea unui inel de metal pe deget?”

„Împlinirea” de Sylvia Day

 

Leave a Comment

tăcerea din ochi

25 noiembrie este marcată ca Ziua Internațională pentru Eliminarea Violenței Împotriva Femeilor.

Astăzi de câteva ori am tot pornit să scriu o postare referitor la acest fenomen și credeți-mă, la moment în Draft am 7 texte care, din păcate sau din fericire, vor rămâne acolo. Așa mi s-a părut mai ok pentru toată lumea, pentru că în unul povesteam 2 cazuri reale și foarte triste, altul semăna mult cu un caz știut de mai multă lume, în altul am înșirat detalii care seamănă cu o realitate trăită…

Când am văzut clipul lansat astăzi de „Taxi”, prima dată am plâns, la a doua vizionare am observat cel mai important detaliu de care am aflat acum câțiva ani. Știți vorba: „Lupul păru-și schimbă, dar năravul – ba”? Să știți că un bărbat dacă a lovit o dată, prima dată, apoi promite și imploră că nu se va mai repeta – să nu-l credeți. Cel care a îndrăznit să ridice mâna la o femeie, o va face mereu. Așa, într-un moment întrebător, exact ca în clipul formației „Taxi”.

Nimeni nu are dreptul să lovească pe nimeni, indiferent că e bărbat și femeie, femeie și copil, etc, etc. Cel mai mârșav și mai disprețuitor ce poate face un bărbat, e să lovească într-o femeie, în femeia lui, în cea care-i va naște copii sau care deja i-a născut. Iar dacă vreodată în viață vi se va întâmpla să cunoașteți cazuri de violență împotriva unei femei – cunoscute, prietenă, vecină, ne-vecină, anunțați poliția sau pe cineva apropiat victimei. Uneori, acea tăcere din ochi poate schimba viețile unor oameni. Schimba în rău, din păcate.

YouTube previzualizare imagini
Leave a Comment
---