Invitație roz pentru sănătate

Vorbeam zilele trecute cu reprezentanții unui spital privat de la noi despre importanța controalelor medicale și prevenirea unor boli și mare mi-a fost mirarea când ei mi-au spus că femeile zilelor noastre refuză, sau nu consideră necesar, să-și facă testul Papanicolau – o analiză obligatorie care trebuiește făcută anual pentru a depista cancerul de col uterin. Despre cancerul cervical foarte puține se cunosc, și chiar dacă dispunem de atâta informație virtuală și cazuri reale despre cancerul mamar, oricum mai sunt femei care rar, foarte rar merg la ginecolog, nemaivorbind de mamolog.

Din păcate sau poate din fericire, am avut (ne)norocul să cunosc câteva femei care au trăit cu cancer și au luptat cu toate puterile ca să-l învingă, din acest motiv m-am autodisciplinat și atrag o mai mare atenție detaliilor. Am parte de cel mai bun medic ginecolog, care de peste 10 ani mă învață cum să am grijă de mine și să nu-mi fie rușine să întreb atunci când ceva nu-mi este clar. Citesc mult, tare multă informație despre tot ce ține de sănătate și, datorită profesiei de jurnalist, deseori am discuții cu medici și specialiști care sunt la curent cu toate inovațiile din domeniu. Știu cât de important este timpul atunci când se vorbește despre simptome și depistare, din acest motiv mi-am făcut un obicei de a-mi vizita medicul ginecolog o dată la 3 luni și anual să-mi fac un control medical general, ca să pot dormi mai liniștit.

Cancerul fură vieți. Multe adolescente nu mai ajung să termine facultatea, multe mame își lasă copiii mici și tot mai multe femei ajung mutilate pe viață, fără un sân sau fără posibilitatea de a naște copii. De fiecare dată când auzim despre un nou caz de cancer, parcă automat ni se resetează prioritățile vieții. Și nu în ultimul rând, ne gândim că nouă nu ni se poate întâmpla și ne rugăm la Doamne-Doamne să aibă grijă de noi.

„Trăiește viața în roz alături de Avon” – un eveniment social-caritabil care se va desfășura în această duminică în scuarul Catedralei din centrul orașului. Medici și psihologi vor aștepta femeile care vor să afle răspunsuri despre prevenirea cancerului mamar, dar și cum să mergi înainte, chiar dacă deja ai învins lupta.

Afis_var2

 

Mi se pare un eveniment extrem de important, așa cum prin astfel de acțiuni putem încuraja zecile, poate miile de femei, că boala nu este mai puternică decât noi și că împreună putem învinge. Organizatorii își propun să acumuleze și donații financiare, pentru a putea ajuta femeile care luptă cu această maladie.

***

Tu când ultima oară ai fost la mamolog?!

“35 de lei”

*****

S-a întâmplat exact ca în piesa ceea: „Taxi, du-mă unde vrei…”

M-am urcat vorbind la telefon. Nu ne certam, dar nici nu pot spune că tonul era unul normal, omenesc, obișnuit, drag sau calm. Prin oglinda retrovizoare șoferul m-a privit și a pornit. Am cotit spre Ștefan cel Mare și cu o viteză ce nu depășea 40 km, am traversat întreg bulevardul. Și aici m-am pierdut, am dispărut, am trecut în lumea vocii pe care o ascultam venind dintr-un alt capăt de oraș, prin intermediul telefonului. De câteva ori am încercat să vorbesc, să explic, să argumentez, dar eram întreruptă și trebuia să aștept, să ascult.

În tot acest timp, șoferul care mă ducea a înțeles că nu trebuie să stopeze nici măcar la vreun semafor, astfel riscam să sar. Din gânduri și din ceartă. Și brusc a hotărât să intre în joc. Am închis telefonul și am afișat un zâmbet care m-a trădat, ne-a trădat.

– Vreți să vă spun cum aș fi procedat eu în locul Dumneavoastră?
– …
– Aș merge până la capăt. N-aș mai lăsa loc de nimic, c-apoi să nu am remușcări sau păreri de rău.
– De ce suntem unde suntem, dacă ar fi trebuit să mă duceți în altă parte?
– Pentru că atât de atent ascultați, încât n-am vrut să intervin.

Toată povestea lui a început în momentul când n-a vrut să asculte. A ieșit și a trântit ușa, luând cu el și cele mai grele răspunsuri. Anii au trecut, dar nu și așteptarea. De fiecare dată când trecea prin Centru, își dădea întrebări în minte și tot în minte își răspundea: „Pentru că ai fost tânăr și prost.”

– Nu trebuie să existe compromisuri, pentru că peste ani, ele te rod. Și nu poți face nimic, mă auziți? NI-MIC! Eu sunt cel pățit și știu. Așa cum știu ce simțiți acum. Eu am trecut prin asta. Eu am fugit, dar n-am spus „Stop” și niciodată n-am mai avut șansa să o spun. Nu știu dacă mă înțelegeți, dar să știți că e foarte greu să trăiești cu asta, cu gândul că ar fi putut fi altfel. Că am fi putut fi. Că astăzi încă am fi.

***

Eu trăiam „cearta mea” și șoferul retrăia viața lui. Nici o legătură n-avea una cu cealaltă. Dar omul a simțit nevoia să vorbească. Acel bărbat trecut de 45, încă dornic să o revadă, ca să-i spună cât de tineri și de proști au fost.

– La poartă, vă rog.
– Dar n-aveți cheie, să intru până la scară? Plouă, și sunteți în rochie.
– Cât vă datorez?
– 35 de lei.
– Dar ne-am plimbat de 2 ori prin Centru, cât eu vorbeam la telefon.
– N-are nici o importanță. M-am plimbat eu, Dumneavoastră m-ați ascultat…

Câte odată suntem atât de absorbiți de tot ce se întâmplă, încât nu observăm oamenii de lângă noi. Și când întâlnești o altă poveste, nu neapărat asemănătoare cu a ta, simți nevoia să compari, să-ți remintești detalii care au contat atunci dar care nu-și mai au rostul acum. Și ajungi să te plimbi, de câteva ori pe seară, pe aceiași stradă, poate-poate … Sau prin aceleași gânduri, poate-poate…

Eu tare rar merg cu taxiul. Atât de rar, încât atunci când sunt întrebată adresa, prefer să arăt stânga-dreapta, iar la stânga și înainte. Așa, pentru conversație cu șoferul, care simte și el nevoie să vorbească. Pentru un 35 de lei, care atunci când îi dai, te faci cu încă o lecție învățată.

Întâmplarea aceasta nu este despre mine și nici măcar nu este despre un șofer de taxi. Această poveste este despre noi toți, atunci când nu știm să ne oprim la timp și ajungem să trăim. Pur și simplu să trăim, cu gândul că poate-poate…

**********

scris pentru alllady.md

Raportul unei absențe de-acasă

Trebuia cumva să revin pe acest blog tare drag cândva și tare uitat de mine în ultima perioadă. Adevărul e că nu prea am uitat și de foarte multe ori când vedeam ceva, sau cunoșteam un om interesant, sau mi se întâmpla ceva, în minte croiam fraze și-mi imaginam întreg textul pe care-l voi posta aici pe blog.

În tot acest timp de absență – poate cuiva i-a fost dor, poate altcineva vroia să mai descopere cărți noi citite și însemnate de mine, cert e că am hotărât să revin la scris și să mă străduiesc să găsesc acel timp avut cândva destinat anume impresiilor pentru blog.

Am avut o perioadă destul de încărcată, când m-am străduit să reușesc cu toate proiectele pe care le am în directorat sau gestionat. În primul rând, de aproape 4 ani eu însemn CLUBUL NOSTRU – proiectul meu născocit din vise, din idei și cu oameni. Proiectul meu drag, uneori cel mai drag, alteori gata să-l vând sau să-l fac cadou cuiva mai puternic decât mine. De o bună bucată de timp, am lansat și revista proiectului – o revista deloc glamuroasă, ce conține informații despre evenimentele pe care le desfășurăm, cu fotografii a femeilor care vin la aceste evenimente, cu interviuri unde (re)descoperim oameni buni și foarte buni de la care avem ce învăța, cu texte interesante despre tot ce trebuie să știe o femeie modernă atât pentru ea, pentru dezvoltarea personală, dar și pentru a fi mai bună acasă și alături de copiii ei. Am plasat primele 3 numere on-line, așa că puteți citi: primul număr aici, al doilea – aici, și al treilea – aici.

Nu m-am lăsat nici de AJUTĂ UN OM – fundația de caritate prin intermediul căreia încercăm să-i ajutăm pe cei mai triști și fără de speranțe. E greu, e foarte greu să reziști atunci când o mamă te imploră să o ajuți să-și salveze copilul, sau când cunoști o familie care abia de reușesc să mănânce măcar o dată pe zi, sau când știi că undeva zace o bunică care nu mai trebuiește nimănui și ea nu cere nimic de la nimeni. Am pregătit, pentru această toamnă-iarnă, 2 proiecte mari de ajutorare a persoanelor cu dizabilități. La fel, urmează să lansăm un proiect comun cu Centrul social „Agapis” de pe lângă Biserica Sfântul Dumitru. Și mai sunt câteva idei, bune idei, doar că îmi este destul de complicat să le pun pe foaie apoi să găsesc capăt de realizare. Unii oameni sunt prea ocupați cu alte probleme ale vieții și nu prea găsesc timp și dorință să ajute ca noi să putem ajuta.

HEALTH & BEAUTY BLOGSPOT este un alt proiect pe care îl mișc din loc. Ce-i drept, mai cu viteza melcului, dar el există și fetele cu blog au posibilitatea să se cunoască între ele, să descopere noi branduri, produse, localuri. Încerc, pe cât reușesc, să organizez câte o descoperire în fiecare lună și sper ca această toamnă să ne aducă și câteva ieșiri în afara orașului și minim una – din țară. Uneori avem nevoie să trecem peste niște hotare pentru a reveni cu mai multe puteri și noi vise.

LEADERA ȘI FEMININĂ l-am lansat cu gândul că niciodată nu strică să mai învățăm un pic. După câteva seminare, ne-am stopat, pentru că nicidecum nu reușeam să ne găsim, să ne organizăm, să ne întâlnim în weekend, zile destinate lenii și/sau distracției. În tot acest timp, pe adresa de mail al proiectului și pe pagina de facebook, au venit destule solicitări de reluare a cursurilor, motiv care pe mine personal m-a făcut să vreau să continui proiectul. În primul weekend din octombrie revenim și sper să mergem înainte cu îndrăzneală și dorința de-a cuceri tot ce întâlnim în cale :)

În această toamnă ar trebui să i-a foc CEAIUL DE LA ORA 18.00 și CADOUL DIN CUTIA DE PANTOFI, alte 2 proiecte sociale la care am muncit și continui să mă implic. Revin la aceste 2 subiecte cât de curând posibil.

Și tot în această listă mai adaug și timpul, efortul și nopțile pe care le pierd pentru toate companiile și brandurile pe care le am în dezvoltare, promovare și creștere. Din păcate, sau poate din fericire – nu am dreptul să le numesc, chiar dacă acest pas ar fi încă un punctuleț în promovarea lor :) Dar să știți că această muncă de PR – care este, de fapt, adevărata mea sursă de venit, mă ajută foarte mult să pot să dezvolt toate proiectele enumerate mai sus. „Proiectele mele de suflet” cum le numesc atunci când lumea mă întreabă ce am eu din „Clubul Nostru” sau de ce mă zbat atâta cu tot felul de campanii pentru „Ajută un Om”.

Cineva ar spune că multe faci, în puține reușești. Nu este adevărat. Cel puțin eu, mi-am ales toate aceste proiecte pentru că pot să le unesc, pot să combin activitatea și cauza, pot implica oameni și găsi soluții sau activitați care se intersectează, iar rezultatul este dublu. După mine, cred că trebuie să vrei și să crezi. E adevărat că n-aș reuși fără ajutorul a câtorva oameni buni în ceea ce fac, astfel că am încredere în colegii selectați fiecare pentru activitate și împreună reușim să mergem înainte.

1

 

Iar dacă îmi ajunge timp pentru cele 3, uneori 4 antrenamente pe săptămână, cursurile de engleză, ședințele lunare de manichiură, pedichiură, epilare, tuns și vopsit, schimbat pământul la flori, de stat zile întregi la piscină, de dus de 2 ori la mare în această vară, de scris pentru alllady, de pozat frumoooos pentru Casa Cristea și, cel mai important – de pierdut în cei 2 ochi frumoși-frumoși-frumoși – înseamnă că mai am timp și mai pot inventa, lansa și promova și alte noi proiecte :D Glumesc. Dar, niciodată nu se știe :D

După cum, sper, s-a înțeles, am revenit și pe acest blog, tare drag cândva. Sper să nu dezamăgesc ;)

Capitolul 1.2

În toate cărțile și în toate poveștile reale de viață am întâlnit astfel de cazuri, dar de fiecare dată zâmbeam sarcastic și-mi spuneam, în mintea mea liniștită, că mie nu mi se poate întâmpla.

Ca într-un final, să apară. Și să apară exact în cea mai nepotrivită, neașteptată, nedorită și netrăită zi din an. Și să nu facă nimic, dar nimic în mod special, dar să reușească să năruiască tot confortul în care eram până în acel moment.

2 zile am tăcut. Și eu am fost cea care am căutat motiv. Pentru că mi se părea important să nu las flacăra să pâlpâie, ci să aprind focul, un foc care a ars tot-tot în următoarele luni. Dacă recapitulez, îmi dau seama că mai mereu eu am fost cea cu motivele, din acest motiv el nu mai avea motivele lui. În schimb, știa, era aproape sigur că totul se va desfășura așa cum nu vroia el. La acea vreme, sau poate din acea zi nepotrivită. Adevărul e ca noi ambii am vrut, ne-am vrut, doar că diferit – eu, (poate) pentru totdeauna, el – pentru atunci, ca să-și dea seama dacă este vreun rost. Și a fost. Pentru atunci…

În toate cărțile și în toate poveștile reale de viață am întâlnit diferite cazuri. La fel ca și al nostru. Ne-am văzut, ne-am visat – diferit, delicat, ascuns și cu dor, și spre final – ne-am dat o șansă. O mare și mincinoasă șansă, de care ne-am folosit în cel mai direct mod, în cel mai dorit fel. Am ars, ambii, diferit. În schimb, am tăcut (aproape) la fel. Și ne-am visat în continuare. Poate ne mai visăm, poate ne mai vrem, poate există o a doua șansă pentru cei ca noi, care nu știm să apreciem clipa. Poate, dar nu  cred. Pentru că noi, de cele mai dese ori, suntem atât de fricoși, încât ajungem să ne ferim chiar și de propria fericire.

 

***

– Cât de proști sunteți, dar cât de proști, mi-a spus prietena mea.  Cum, stați față în față și mâncați borș roșu cu smântână, vorbiți despre agende și sah, dar niciunul dintre voi n-are curajul să zică ceva la temă, să întrebe ce faceți mai departe?

– Dar nu există „mai departe”. Asta era clar, nuștiu cum, de la început. Și ne-am și zis-o zilele trecute. Cei drept, la telefon, pentru că nici unul din noi n-a avut curaj, nu știu cum…

***

Când ți se pare că totul e bine și frumos, că totul merge după plan, că toate se desfășoară așa cum ar trebui, viața are grijă și îți arată încă o parte a poveștii. Uite atunci începe adevăratul joc, când nu știi – să suni, să scrii, să-ți cauți de drum, de viață, de stare, sau să insiști cu niște întrebări. Dacă nu vrei să te doară, taci și caută-ți de treabă. Dacă vrei să te rupi, să arzi, să te chinui până la imposibil – cere niște răspunsuri. De dorit – acum. ACUM. Pentru că tu acum trebuie să arzi. Pentru că niciodată n-ai înțeles zicala: „Cu răbdarea treci si marea” care, Doamne, cât e de adevărată…

Noi nu știm să trăim. Pur și simplu să trăim și să ne bucurăm de noi, de ceea ce simțim, de ceea ce avem și putem savura. Noi întotdeauna trebuie să complicăm, să inventăm, să presupunem. Și ajungem să suferim din cauza a ce-ar fi putut fi, nu din cauza că n-a fost. Pentru că noi întotdeauna avem curajul să visăm, mult și departe, dar tare rar trăim clipa și ne bucurăm de prezent.

***

– Of Doamne, cum priveai ochii cei albaști? Nu te tumăneau? Nu-ți stătea borșul în gât? m-a întrebat prietena mea, după ce, tare întâmplător (sau poate nu) l-a văzut, l-a auzit și l-a ascultat.

– El mi-a zis să nu cred în semne, pentru că el nu crede și e sigur în coincidențele vieții.

– Nu există coincidențe, draga mea. Și toate semnele care ne vin, e doar pentru a ne da de știre în ceva sau cineva. Un fel de „stop” și „start” sau invers, că ordinea nu-i atât de importantă.

***

Când ți se pare că totul e bine și frumos, că totul merge după plan, că toate se desfășoară așa cum ar trebui, viața are grijă și îți arată încă o parte a poveștii. Uite atunci începe adevăratul joc – apare o a treia persoană. Și nu e o simplă coincidență. Deloc chiar. E semn că toate care s-au întâmplat până acum fac parte dintr-o poveste și că omul, uneori, ar trebui să aibă curajul să viseze mai mult. Și să creadă în semne!

 

Adunăm jucării pentru copii

I-am cunoscut la început de decembrie și de atunci îmi tot stă gândul la ei. Sunt puțin peste 30 de copii cu dizabilități din Cahul și de prin satele din preajmă. Copii cu dizabilități locomotorii, dar majoritatea – cu tot felul de alte maladii, boli mintale, autism. Cel mai mic are aproape 3 anișori – cel mai mare – nu mai contează, dacă mintea oricum e ca a unui copil de 7 ani.

f1

Când am mers la ei în vizită cu niște donații prin intermediul proiectului „Rotary Chișinău Centru”, am înțeles de la surorile medicale care îi îngrijesc, că cel mai mult ar avea nevoie de jucării speciale care i-ar ajuta să înțeleagă cele mai elementare lucruri. Cărți mai au, rechizite la fel, dar nu au jucării – vedeți mai jos câteva exemple.

Eu habar n-am unde în orașul nostru se vând așa ceva, dar cu siguranță se găsesc mai ușor decât în Cahul. Atenție – nu jucării moi, de pluș – au un dulap întreg. Dar nu acesta este scopul – ei au nevoie de jucării educative, care să le dezvolte memoria, să le pornească mintea, să-i pună pe gânduri.

jucarie 1

 

jucarii 2

 

 

jucarii 3

 

jucarii 4

Prin intermediul fundației de caritate „Ajută un Om”, vă invit, vă îndemn și vă voi aștepta SÂMBĂTĂ, 1 MARTIE, ORELE 11.00 – 15.00, la MOLDCELL CAFE (BD. STEFAN CEL MARE COLT CU STR. TIGHINA). E suficient ca 100 de persoane să aducă câte o jucărie, și deja bucuria copiilor va fi imensă! La fel, vom aduna și ceva bani, că dacă tot vom face drum la Cahul, să le ducem si niște fructe exotice.

Menționez că acești copii sunt cu nevoi speciale, dar au părinți și locuiesc împreună cu ei. Centrul de Zi pentru copiii cu dizabilități are ușile deschide pentru toți copilașii grav bolnavi din zonă, care sunt aduși acolo în fiecare dimineață și peste zi urmează în program mai special, în dependență de gravitatea bolii de care suferă.

Eu le-am promis că voi reveni la ei cu jucării și dulciuri și știu că trebuie să mă țin de cuvânt. Acești copii nu vor nimic și nu au nevoie de altceva, decât de niște jucării. Să le facem copilăria mai frumoasă, dacă tot au avut mai puțin noroc în viața asta…

Vă rog să distribuiți această postare, ca să reușim să informăm cât mai multă lume despre această acțiune. Vă mulțumesc anticipat tuturor pentru implicare și pentru faptul că nu veți rămâne indiferență și veți găsi o oră, ca să cumpărați o jucărie și să o aduceți la grămadă. Sunt sigură că vom aduna un munte de jucării pentru acești copii :)

Ajută un Om!

 

P.S. Între timp, am fost contactați de cei de la EduJoc, care ne-au anunțat că ne donează câteva jucării pentru acești copii. Idee nu aveți bucuria mea, pentru că ei sunt exact cei de care noi avem nevoie pentru acțiunea dată! Accesați www.edujoc.md și vedeți câte jucării au, exact din categoria necesară nouă, adică copiiilor din Cahul.

Da, acum sunt convinsă că vom reuși, pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni!!!

Întâi februarie

Când mi-a zis să ne vedem, probabil nici nu intuiam ce va urma…

*

După 2 ore de povestit, ningea infernal – vorba cântecului, și eu speram să se blocheze drumul, să cadă Viaductul și noi să nu mai ajungem să mă lase acasă. Nu vroiam să tac, dar nici nu știam ce trebuia să spun. Probabil că și el…

Sunt situații în viața asta când totul se rezumă la noroc. Și la dorințe. Cât de mult îți dorești ceva și cât de norocos ești ca să-l capeți. Iar eu nu aveam decât să cred și să sper că atunci când am venit pe lume, stelele s-au aliniat frumos.

*****

„- Tu atâtea cărți citești, chiar n-ai înțeles nimic din toată povestea asta?

– Încă nu. Deja trebuia, da?!”

*****

O lună, 3 săptămâni și 2 zile – am scris cuiva pe Viber și am închis de tot telefonul. Am văzut cana din care a băut cafeaua. În cap mi se învârteau toate teoriile și motivele auzite mai devreme, înainte de rugămințile mele către ninsoare. Apoi i-am simțit parfumul fin, lăsat prin aerul rece. Știam că tot greul abia urmează – asta din cărți am citit – și vroiam să mă conving că tot ce se întâmplă e pentru că și el a vrut să nu lase tăcerea să strice toată povestea. Tot curajul, toată mândria și toate principiile se pierd atunci când vrei ca cineva să știe cât de mult îți place toată povestea. Și cât de mult ai așteptat această ninsoare.

***

– Miros „a tine”…

***

Există oameni care rar, dar foarte rar, scriu și răspund la sms-uri. Iar când răspund la cele la care nu aștepți răspuns, ajungi să te gândești la cât de mult îți place povestea asta, cu toată așteptarea și tăcerea ei…