P.S. de campanie socială

E puțin trecut de 8 dimineața iar holurile policlinicii oncologice sunt pline. Oameni de diferite vârste stau așezați pe puținele scaune de lângă ușile pe care stau scrise tăblițe cu numele medicilor. Mai mulți stau în picioare, coada ajungând a fi și de 20 de persoane. Eu merg grăbită, am urcat deja la etajul 2. Mă străduiesc să nu-i privesc, să nu prind nici o reacție.
Ajung la etajul 2 și caut biroul 206. Acolo ar trebui să găsesc medicul chimioterapeut. Găsesc un rând lung, asemeni celui din holul principal. Rând la cabinetul de chimioterapie, rând la cabinetul unde se eliberează medicamentele pentru proceduri, rânduri peste tot. M-am oprit într-un capăt de coridor și aștept. Nu pot sta mereu cu ochii privind podeaua, așa că ridic capul și privirea mea se întâlnește cu a unei doamne. Probabil are puțin peste 50 de ani. E îngrijită, cu capul înfășurat cu o broboadă, stă așezată ultima pe scaunul de lângă 206. Mă privește câteva secunde și-mi zâmbește…

Sunt sigură că doamna cu capul înfășurat are acasă copii, poate și nepoți. Are un serviciu la care merge (sau a mers) în fiecare zi de lucru a săptămânii și unde își îndeplinea sarcinile cu atenție și dedicație. Seara mergea grăbită spre casă, cu trolebusul care ardea – vara, și în care înghețai – iarna. Ajunsă acasă repede pregătea cina – de fiecare dată mâncare proaspătă și pe gustul fiecărui membru din familie, apoi spăla, aranja toate prin casă, poate și călca, poate uda și florile, poate citea ceva sau vedea un film vechi cu care și adormea, ca dimineața să pornească pe același drum și orar.
Această doamnă poate niciodată nu s-a gândit că ea, anume ea, într-o zi obișnuită, o să afle că are cancer.
Ea a avut timp pentru toate și pentru toți. Dar niciodată nu și-a făcut timp pentru ea, ca să meargă să facă o mamografie…

Cu toate acestea, privirea ei era senină. Ținea în mână carnetul medical și telefonul mobil. Probabil ca să poată răspunde rapid atunci când cineva o va suna. Sau ea să-i anunțe pe cei care așteaptă vești de la ea că totul va fi bine. Probabil și va fi, pentru că atunci când a ieșit din cabinetul medicului chimioterapeut s-a așezat la coada de alături, acolo unde se eliberau medicamentele necesare pentru chimioterapie.
Și iarăși rând. Și iarăși priviri. Și iarăși fiecare analizează colegul de scaun: ce ține în mâini, dacă are sau nu păr pe cap, dacă bea apă des sau nu are nici o sticlă, dacă este singur sau însoțit de cineva, dacă zâmbește sau dacă stă cu ochii în jos privind podeaua…

***

Am coborât în cantina policlinicii și mi-am luat o prăjitură și o sticlă cu apă. M-am așezat la o masă și am privit în jur. Atâta lume, și toți aparent sănătoși, toți apți de muncă, toți cu umerii drepți și privirile… Ca în ceață ajungi să te uiți la oameni atunci când știi că ai cancer.
Eu am văzut așa ochi, am întâlnit astfel de priviri și m-am străduit să le zâmbesc. Așa greoi, banal poate, dar le-am zâmbit tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit pe holul policlinicii oncologice. Ca după câteva secunde, și ei să-mi zâmbească – stângaci, timid, rușinoși parcă.
În țara noastră încă e o rușine să ai cancer…

*****

Acest text face parte din campania de susținere a femeilor care luptă cu cancerul mamar.

Like paginii de facebook STOP Cancer la Sân

Susțin femeile cu cancer

E mai mult de o săptămână de când mă gândesc cum să scriu acest text și acum, dacă tot l-am pornit, mi se pare unul din cele mai grele texte scrise de mine în toți anii de jurnalism.

Dar, „cineva tot trebuie să o facă”, mi-a zis prietena mea. Iar eu sunt sigură că nu sunt primul om care scrie despre cancer…

Cu toate acestea, a scrie despre cancer e mai greu atunci când scrii despre un caz real. De-a lungul timpului am participat în diferite campanii de informare organizate de diverse companii sau ONG-uri, textele mele având toate același mesaj: implicați-vă! Doar participând, sub diverse forme, în informarea populației, avem șanse mari să scadă numărul cazurilor tragice și să crească încrederea oamenilor că nu-i totul pierdut.

Anume din acest motiv – de-a informa și de a reda speranțe și încredere, am hotărât să scriu public despre faptul că voi fi alături de o persoană care luptă cu această boală. Voi fi, atât fizic, cât și prin textele postate aici pe blog, ca să povestesc așa cum este întregul drum – de la depistarea bolii și până la punctul fericit al recuperării. În fiecare săptămână voi scrie un text despre ce s-a întâmplat în săptămâna trecută – tratamente, simptome, pași făcuți, concluzii, medici – totul așa cum are loc, fără ocolișuri și apropouri. Știu, sună greoi, dar atunci când am încercat să mă documentez despre ce se întâmplă cu cineva care parcurge acest drum al vindecării, am găsit doar câteva texte despre chimioterapie. Dar cum se simte pacientul, psihologic, care sunt acțiunile și ce se mai întâmplă în tot acest timp – nimeni nu povestește. La fel cum nimeni nu spune nici un cuvânt despre rudele pacientului, care trăiesc și ele o adevărată dramă și tac și așteaptă, pentru că altă soluție se pare că nu există.

Istoria mea este despre o pacientă – și așa o voi numi, pacienta noastră – care a depistat că are un nodul la sân, ca peste câteva zile și în urma unor investigații, să se depisteze un început de cancer mamar. Și așa începe povestea pacientei noastre!

***

Nu înțeleg de ce în țara noastră se vorbește atât de puțin despre cancer. Știu, toți ne temem și ne rugăm să nu ne afecteze pe noi sau pe cei dragi. Dar până a ne afecta, cancerul poate fi prevenit sau depistat în forma incipientă. Anume din acest motiv ar trebui să existe anul împrejur, peste tot – policlinici, spitale, spații publice, tot felul de afișe în care să fie scris negru pe alb: Mergeți regulat la medic, pentru a depista la timp orice malformație!

***

Eu deja am vorbit cu pacienta noastră și în următoarele zile voi veni cu prima postare „practică” despre tot ce-aa făcut ea în tot acest timp – de când a depistat și până astăzi.

Cum mă simt eu, care trec această poveste prin mine, înșirând-o aici? O potențială pacientă, în cazul când nu-mi voi palpa sânii în fiecare lună, nu voi merge la ginecolog măcar anual, și nu voi fi atentă la orice schimbare a organismului meu. Totodată, credeți-mă, îmi este destul de greu să povestesc această trăire a pacientei noastre, care deja a început lupa cu cancerul la sân. Dar știu că este o luptătoare și va reuși. Altfel nu are cum, altfel nu există!

Ea poate. Ea a depistat la timp și merge (m) înainte spre vindecare. Pentru că, cancerul poate fi tratat și viața poate continua, indiferent de vârstă sau de consecințe. Oamenii trebuiesc iubiți, încurajați, iar o femeie care luptă cu cancerul la sân are nevoie, în primul și în primul rând, să știe că este susținută și că există cineva care are grijă. Acolo Sus, dar și aici, lângă ea!

*****

Acest text face parte din campania de susținere a femeilor care luptă cu cancerul mamar 

 

Bagajul meu pentru maternitate

Nu, nu sunt însărcinată, cu toate că mi-aș dori mult, mai ales că am primit undă verde de la medic în urma controlului general rapid efectuat recent la „Medpark”. Dar despre el în următoarea postare, promit.

Fiind la prima naștere și având o sarcină dificilă, tot ce voiam e să-mi țin puiul în brațe cât mai repede. Așa s-a întâmplat că până pe la 32 de săptămâni nu am cumpărat nimic pentru naștere. Mai aveam de la o prietenă niște hăinuțe, niște plapume, în rest- haos total.

Și cum am spus-o de fiecare dată când povestesc despre sarcină, naștere și creșterea Mariei – eu nu citesc nimic pe internet. Pentru că e o grămada de informație spusă de toți, indiferent de funcție, de experiență și de cunoștințe. Așa că eu am medicul meu, care mă consultă pe mine, pediatrul Mariei – în care am încredere totală, și 2 prietene deja cu copii care îmi dau cele mai practice sfaturi. Ele mă sfătuiesc din propria experiență, dar eu fac așa cum consider eu că ar trebui să fac 🙂

Muuulte întrebări am avut și despre bagajul pentru maternitate. Aveam impresia că trebuie să car toată casa după mine. Doar intram în baie, deschideam dulapul și automat în cap îmi răsuna: „Dar dacă o să am nevoie și de asta? Sau poate de asta?!” În fine, cumetra Nadia mi-a zis să mă relaxez (pe cât asta e posibil în a 38 săptămână de sarcină), că nu voi reuși să-mi spăl părul. Și așa a și fost 🙂

Eu am născut la maternitatea spitalului municipal nr. 1. Spital de stat, cu pereți cu var albăstrui, cu linoleum pe jos, cu paturi nu atât de noi, dar credeți-mă, toate aceste detalii mi le-am reamintit fiind deja acasă și privind pozele, nicidecum stând acolo. Pentru că în acele zile nu te interesează deloc, dar deloc, ce fel de gresie e pe jos sau dacă e frig sau cald în baie. Eu am născut sâmbătă noaptea, iar luni la prânz deja eram acasă. Care spălat pe păr în 2 zile? Care cremă pentru picioare? Care purtat cele 3 halate? 😀

Să nu fi fost prietenele mele, aș fi cărat încă o geantă după mine. Și așa am avut destule lucruri în plus care nici nu le-am scos din geantă. Dar și unele lucruri lipsă, sau prea puține, motiv care a stârnit panică în capul meu și până cei dragi nu au cumpărat și adus, nu m-am liniștit.

Așadar, ce am avut în cele 2 genți când am mers la maternitate să o nasc pe Maria. Repet, eu am născut la o maternitate de stat unde tot ce am primit a fost un pat cu lenjerie curată, o plapumă (cei drept, cam subțire pentru luna ianuarie), un pătuc pentru bebeluș. Odaia unde am stat cele 2 zile și 2 nopți era una obișnuită, cu 4 paturi (dar am avut doar o colegă cu mine în odaie), mâncarea ne era adusă de către cineva responsabil din spital, iar baia era peste 3 uși de noi, exact lângă camera de naștere care mereu era ocupată, respectiv nu prea aveam chef să stăm mult la baie când auzeam ca în palmă tot procesul nașterii 🙂

13432352_1775471012682556_5677414829416477982_n

Bagajul meu a fost mai mare decât pentru Maria și asta e și normal. În el neapărat am pus:
* lenjerie pentru pat – a mea, curată și parfumată.
* o plapumă groasă – eu am născut pe 30 ianuarie și bine că am luat-o, așa cum diminețile erau un pic mai reci.
* Haine – halat, 2 cămașe de noapte (în una am născut și s-a pătat când mi-a pus-o pe Maria pe piept), sutien pentru alăptat, chiloței normali din bumbac, papuci pentru cameră. Hainele pentru externare mi le-a adus soțul în dimineața plecării acasă.
* Produse de igienă și de îngrijire – pampers pentru maturi (vreo 8 bucăți), pelinci absorbante (se găsesc în farmacii și la Metro) – le-am folosit în timpul nașterii, dar și în prima noapte/zi după naștere, multe absorbante (de dorit cele mai mari – pentru prima zi, și apoi de care vă convin), gel de duș, săpun pentru mâini, periuță/pastă de dinți, hârtie igienică, șervețele uscate, un prosop pentru duș și un prosop pentru față/mâini.
* Pentru bebe – pătură mai groasă (în sezonul rece), pelincuțe simple de bumbac, pelinci absorbante (asemeni celor ca pentru mame), scutece mărimea New Born (eu recomand Huggies Elite Soft), șervețele umede pentru copii, ulei pentru copii (apoi acasă treceți la lăptișor de corp pentru copii), hăinuțe ( 2-3 body, pantaloni, cămașă/bluziță, căciuliță, ciorăpei), și ceva de învelit și înfășat (în dependență de sezon).
* Utile – din timp puneți-vă în geanta de fiecare zi o apă termală, pieptene, 2-3 agrafe, încărcătorul la telefon. Și neapărat, dar neapărat goliți-vă memoria telefonului, că de nu – o să vă pară rău. Credeți-mă, știu perfect ce spun 😀

Am scris această listă din memorie și sper că nu am uitat nimic. Și da, am ținut să o scriu public, ca poate va prinde bine unei tinere mămici care habar nu are ce să pună în bagajul pentru maternitate. Și nu în ultimul rând, știu că dacă am scris-o aici nu se va pierde. Asta așa, ca să fiu gata atunci când voi avea nevoie 🙂

30 iunie, 23:58

Măriuța mamei,

Mai am 15 minute din această zi de 30 iunie și vreau să-ți scriu doar câteva rânduri.

Acum seara te-am luat în brațe și te țineam strâns-strâns lângă piept, încercând să te adorm. Tu mă priveai atât de cald, atât de „a mea”, și eu am început să-ți vorbesc:

– Măriuțaaa, de când nu te-am mai ținut așa în brațe? De când aveai două luni și te adormeam doar pe mine. Acum vezi, nu te mai cuprind cu ambele mâini toată, stai cu piciorușele în gol. Asta înseamnă că tu crești, mamii!

6 luni

Tu crești!

**

Acum 6 luni, tot într-o sâmbătă, am început să trăiesc cu adevărat!

Maria mea, iubirea mea, viața mea!

Vă rog, veniți la acest eveniment!

Cred că este pentru prima dată în cei 5 ani de „Clubul Nostru” când voi scrie cea mai scurtă postare despre un eveniment.

Doar atât vă spun: Mihaela Bilic pe bună dreptate este considerată cel mai bun și apreciat doctor nutriționist din România. Este o adevărată enciclopedie, un om dedicat și pasionat de ceea ce face. Cărțile ei se vând ca pâinea caldă în România și eu, ca și organizator, m-am trezit că nu sunt cărți la editură ca să pot aduce măcar câteva pentru publicul care va veni în 28 iulie să o asculte.

Mihaela Bilic mi-a schimbat viață. O cunosc de 5 ani, le am și i-am citit toate cărțile, iar „Sănătatea are Gust” stă pe noptiera mea permanent. Recunosc, nu am ascultat-o într-un moment important și am urmat o cură de detox. Dar, cine nu greșește, nu învață 🙂

AFIS 28 iulie

De ce am pus așa titlu aparent disperat? 🙂 Pentru că trebuie să o asculți pe Mihaela Bilic măcar o dată „pe viu”, ca să o îndrăgești și, poate cel mai important, să înveți cum să ai o relație normală cu mâncatul. Doar atunci toate se vor aranja așa cum trebuie.

Vă aștept la eveniment, ca să vă convingeți!

Sunt OMactiv. De ieri!

Să încep cu începutul.

În ultimii 12 ani am fost clientă fidelă a sălilor de sport și cabinetelor de masaj. Și asta pentru că eu nu sunt adepta dietelor și a înfometării atunci când vreau să slăbesc. Pentru că eu nu-mi imaginez o zi în care n-aș mânca ceva dulce 😛

Din acest motiv organismul meu este obișnuit cu mișcarea intensă și regulată, fapt care m-a ajutat întotdeauna să-mi mențin greutatea în jurul cifrei de 65.

Cu înaintarea în vârstă (cum sună asta, când ai 31 🙂 ), metabolismul devine tot mai greoi, mai leneș, și reacționează mult mai greu. Iar după o sarcină, și când genetic nu ești predispusă să slăbești rapid, ajungi să cauți maratoane, că doar așa te apuci de tine.

Acum că am explicat de ce am cu 10 kilograme în plus, e timpul să explic cum am ajuns să fac parte din programul „OMactiv”.

Schema este foarte simplă: într-o după amiază, stând cu Maria pe picioare și citind titlurile derulate pe facebook, am văzut un anunț. Se căutau 10 persoane care vor să-și schimbe stilul pasiv de viață. Am îndeplinit o anchetă și peste 3 zile am fost sunată și felicitată că am fost selectată, din toți peste 700 de candidați, să fac parte din programul de transformare OMactiv.

Poftim, mama Doina, și îndemnul, și provocarea, și motivul, și șutul în fund, și șansa!

Eu nu mă tem de cele 10 kilograme rămase după sarcină. Și pentru mine ele nu-s prioritate, adică neapărat să le pierd acum. Ele oricum se vor duce atunci când organismul se va reface singurel. Nu poți în 9 luni să crești, ca apoi în timp record să decrești. Așa ceva e imposibil. Grăsimea are nevoie de timp și de efort ca să plece pentru totdeauna.

Ce înseamnă OMactiv?

Un program de o lună și un pic, care cuprinde sala (deci, sport), lecții cu specialiști în nutriție și medicină (deci, cunoștințe reale predate de oamenii din domeniu), tot felul de offline-uri cu oameni interesanți care au reușit să-și transforme viața datorită modului sănătos de viață (aici avem inspirație), și o echipă din 10 persoane total diferite dar care au același scop – schimbarea din pasivi în activi și atragerea tuturor prietenilor în această „sectă” sănătoasă.

Primul pas în program a fost făcut. Ieri am mers la spitalul internațional „Medpark” și am făcut o verificare generală a organismului. Am rămas plăcut surprinsă de întreaga atmosferă din spital – totul organizat, curat, calitativ efectuat toate procedurile și medici plăcuți care mi-au răspuns cu „Zi bună, doamna Doina” atunci când am plecat din cabinetele lor. Știu, e privat, e scump, e altfel. Dar poate și de acest altfel avem nevoie, ca să dispară mizeria și mutrele acre ale doctorilor din spitalele de stat.

om-medpark

Următorul pas e testarea la „Energy Fitness” și stabilirea antrenamentelor cu antrenorii. Mi-e dor de sport, așa cum în sarcină n-am putut face nimic. Știu că la început îmi va fi greu, totuși un an și 2 luni n-am făcut nimic, decât mers cu căruțul prin parc. Oricum, abia aștept să revin la sală și să redevin activă, să simt inima cum bate după o oră de antrenament cardio, să nu-mi placă transpirația de pe haine, dar totodată să mă admir în oglinda din vestiar după fiecare antrenament 🙂

Nu, nu am nici o problemă cu acele 10 kilograme care au rămas și nu mi-e rușine să spun că le am. Dar parcă tot mai bine m-aș simți fără ele, așa cum eram până la sarcină. Și aș încăpea în toate rochiile mele frumoase și dragi, pe care acum le admir ori de câte ori deschid dulapul și ales din acele 3-4 ținute mai largi. Eu știu că pot, mi-am demonstrat-o de atâtea ori. Dar acum, mai mult ca niciodată, am nevoie de ajutor și de susținere, iar acest OMactiv a apărut exact la timpul potrivit.

Să înceapă trecerea lentă, dar corectă, la modul sănătos de viață. Și această trecere înseamnă alimentație corectă și sport, mult sport!

Puteți urmări programul OMactiv AICI.

Eu voi scrie pe blog constant și pe înțelesul tuturor despre această perioadă fierbinte, la propriu. Și sper să acceptați invitațiile mele la evenimentele publice oferite de OMactiv, bunăoară cum e acest prim-offline din această sâmbătă, unde alături de apa OM, Medpark și Energy Fitness, vine și cel mai apreciat antrenor din Rusia. La offline vor fi demonstații de antrenamente, verificări ale stării de sănătate, degustări de mâncare sănătoasă și gustoasă, și o mulțime de alte activități potrivite pentru mari și mici. Vedeți detalii despre eveniment AICI.

omm

Haideți împreună să ne (re)descoperim și să inspirăm cât mai multă lume să-și schimbe modul de viață, devenind activi, sănătoși și frumoși!

Scrisoare pentru cinci

Măriuța mamei,

Azi ai împlinit 5 luni. Dacă ți-aș spune că prea repede trece timpul și că nu reușesc să mă satur de bebelușa Maria, o să mă crezi?!

De câteva zile întinzi mânuțele și mă cuprinzi. Peste ani și tu vei înțelege ce înseamnă ca fata ta să te îmbrățișeze. E vis. E ca o poveste. E lumea întreagă în acele două mânuțe grăsuțe care te caută și te cuprinde ușor de gât.

13537632_689258667879018_1251549086273212299_n

De 5 luni mă uit cu orele la tine. Când dormi, când te joci în pătuc, când stai cuminte și mă privești atunci când eu lucrez. De 5 luni ești unicul meu gând, unicul meu vis și cea mai repetată rugăciune.

Maria mamei, deja de 5 luni tu ești. Și asta-i cel mai frumos și cel mai scump ce poate fi în viața mea!