Sărăcia oamenilor noştri

Întotdeauna mi-am imaginat, dar nu am vrut să cred. Sau am alungat gândurile, pentru a nu-mi schimba mersul lucrurilor în ziua respectivă. Doar că nu poţi amâna la nesfârşit realitatea şi vine o zi când ţi-e ciudă pe tot, mai ales pe mai marii ţării.

Sâmbătă la 6 dimineaţa am pornit spre satul de baştină a mamei mele. Fratele mamei, o viaţă trăind pe strada Alecsandri, spunea tuturor că vrea să fie înmormântat acolo unde verdele e mai verde şi neamurile sunt mai multe.
Astfel, am stat 2 zile în sat. Geografic e situat nu departe de Chişinău, la 35 km depărtare. Dar am avut impresia că-s într-o lume uitată de toţi şi unde fiecare supravieţuieşte cum poate.
Recunosc că pe timpuri satul era considerat unul dintre cele mai bogate din raionul Criuleni, fiind vestit prin serele de legume şi gospodarii care împânzeau pieţele din capitală. O dată cu trecere anilor, aceşti gospodari au devenit tot mai puţini: populaţia a îmbătrânit, astfel tineretul a plecat peste hotare iar părinţii nu mai au puteri pentru a îngriji hectare întregi de harbuji, ceapă sau roşii. S-a limitat la câte o seră pe lângă casă, iar marfa o vând la pieţele din Criuleni, Dubăsari sau Vadul lui Vodă.
Cu toate acestea, sărăcia domină în mai toate gospodăriile din sat.

Am plâns mult şi m-am indignat, pentru că unica biserică din sat are câţiva metri şi e săracă la propriu. În biserica lor încape sicriul, preotul, 2 corişti şi maxim 4 rude ale răposatului, restul toţi stau într-un coridor micuţ sau pe scările bisericii.
Drumurile din sat sunt impracticabile. Ce vedem noi în Chişinău e floare la ureche. Clădirile importante din sat (primăria, casa de cultură) se află într-o stare jalnică. Din vechea Luminiţă s-a făcut bar (cum e mai în toate satele noastre) şi bărbaţi încă tineri îi vezi de dimineaţă aşezaţi în faţa localului.

Dacă să vorbesc de oamenii din sat, tinerii practic nu există. Sîmbătă la amiază abia de zăreai pe cineva pe drumuri. Câţiva bătrînei stăteau pe scaunele din faţa porţilor şi petreceau trecătorii cu privirea. Ne-am oprit aproape la toţi, pentru ai cinsti cu vin, în memoria şi de sufletul unchiului nostru. Un bărbat (iniţial am presupus că are vreo 70 de ani), când a auzit cine a murit, a început a plânge. Cică au fost într-o clasă, ambii aveau 57 de ani. Doar că bărbatul din sat era în baston, alb la cap, în haine zoioase şi dornic de un pahar de vin, chiar şi de sufletul colegului de clasă.
Rudele noastre ne-au povestit despre viaţa lor, o viaţă pe care noi o vedem uneori în vreo ştire la tv. Foarte puţini sunt angajaţi, majoritatea se ocupă cu vânzarea legumelor sau cu munca la alţi gospodari. Am întrebat o verişoară de nici 30 de ani deşteapta întrebare din majoritatea revistelor strălucitoare: „Cum arată o zi din viaţa ta?” la care Tanea mi-a răspuns: „La 5 deja suntem pe deal, până la amiază prăşim, apoi mergem acasă. Acasă mai strângem prin gospodărie, după 7 udăm în grădină, seara mai mâncăm ti niri şi, şi ne culcăm.”…Priveam mâinile ei, arse şi cojite, şi încercam să-mi imaginez la ce visează ea la ai ei 30 de ani, în sat, nemăritată şi singură în vechea casă părintească. Mi-a zis că mai vinde vin, pentru a face bani de lumină şi gaz. Nu-i tristă de viaţa ei, doar că s-a săturat de una şi aceiaşi în fiecare zi. Noroc de înmormântări, că se mai adună neamurile şi mai stau de vorbă. Despre pământ, patlagele, pensii, că au preot nou în sat, şi tot aşa.

De 2 ore scriu aceste rânduri. Mă gândesc la tot şi nu văd ce-aş putea face. Îmi dau seama că toate satele noastre se sting, oamenii se chinuie în fiecare zi, copiii nu văd nimic pozitiv, bătrânii mor de dorul urmaşilor rătăciţi prin toată lumea.
În Chişinău se cheltuie milioane pentru drumuri, pentru vizite oficiale, pentru cine în restaurante şi dezmăţuri la Cricova, pentru mii de buletine de vot şi tot felul de renovări şi reparaţii. Pe când la sate oamenii mor de foame, în adevăratul sens. Acolo rar se mănâncă carne, îngheţată, tortă. Acolo rar se cumpără haine sau perdele. În sate mai sunt case fără telefon fix şi femei care se tund anual. Se mai întâlnesc bărbaţi care muncesc 2 ani pentru aşi cumpăra căruţă şi adolescenţi care nu-şi fac planuri mari pentru când vor absolvi şcoala. Oricum în sat rămân, maxim posibil – fac 2 ani de inginerie sau croitorie la Şcoala Profesională din Criuleni, şi revin în sat. Pentru că sărăcia s-a reţinut în sate, şi nimeni nu face nimic, absolut nimic, pentru oamenii de-acolo.
Unica lor speranţă – preotul să fie liber pentru ziua când nu vor mai fi…

10 thoughts on “Sărăcia oamenilor noştri

  1. Trist de tot, intr-adevar.

    Doina, daca butonul de la facebook era „Recommend” si nu „Like”, apasam pe el.
    Il poti configura usor. DM daca ai nevoie de ajutor.

  2. Cat adevar in aceste randuri, de iti dau lacrimile. Si cand ma gandesc ca cu 15-20 de ani in urma nu era asa, oamenii erau mai binevoitori si satele erau pline cu gospodari, acum nu a mai ramas nimic decat case distruse, saracie si cativa copii lasati in grija bunicilor. Trist, foarte trist.

  3. Ce tare de tot m-a intristat rindurile care le-ai scris. De fiecare data cand trecem cu sotul prin satele noastre,ma uimesc de ceea ce vad,si nici macar nu pot sa-mi imaginez cum isi duc oamenii viata acolo. E foarte trist,e ingrozitor de trist.

  4. M-a rascolit profund acest articol si cel mai trist e ca acest tablou descris e… Satul meu…..Frumosul meu sat (de candva) cu „Luminita”, cu biserica nejerpelita, cu gospodari si colective de „artisti” din care faceam si eu parte. Eh, vremuri….

  5. Sa stii Doina,ca te apreciez foarte mult…numai cine a trait la tara intelege cu adevarat sensul scrisului tau..scrii foarte profund…e trist dar e adevarat… ti se rupe inima…

  6. Am fost in satul bunicilor mei citeva saptamini in urma. Un sat la vre-o 25 km departare de Orhei. Si prin cite sate am trecut pina a ajunge acolo, nu am vazut pe NIMENI pe drum, cu exceptia unei batrinici care pisa cu o caldare niste gindaci de colorado in mijlocul drumului.
    E trist…si doare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *