Un interviu scump, tare scump sufletului meu

Îmi iubesc meseria, pentru că (re)descoper oamenii altfel decât îi vedem.

În vinerea Paştelui am stat de vorbă cu maestrul Nicolae Botgros.
Azi dis de dimineaţă domnul Nicolae m-a sunat, şi-a cerut mii de scuze că poate m-a trezit, dar nu mai putea răbda. Mi-a mulţumit pentru tot, totodată întrebându-mă ce pot face pentru mine dumnealui, împreună cu doamna Lidia, drept răsplată pentru interviu şi pentru poze. De peste 6 ani de când realizez interviuri cu personalităţile ţării nostre, doar Ion Suruceanu şi Nicolae Botgros m-au sunat, pentru a-mi mulţumi.


Vă las în continuare să savuraţi un fragment din interviul realizat în exclusivitate pentru revista „Nunta”.
–––––––––––––

Nicolae BOTGROS: „Lăutarii” au fost, sunt şi vor fi mereu

Relaţiile pe care le-aţi văzut acasă şi obiceiurile cu care aţi crescut, le-aţi implementat în viaţă?
Nu voi uita niciodată timpurile în care am crescut… De nevoie, am ales o altă cale a „creşterii”, calea de-a munci, prin cântec. De mic am cântat la petreceri, în special, pe la nunţi. Pe-atunci, nunta era un adevărat ritual – tata se îmbrăca la cravată, noi – în haine albe. Când ajungeam la gospodar acasă, ne servea cu zeamă de pui tânăr, apoi urcam pe prispă – pentru mine, prispa a rămas locul cel mai… acustic şi adevărat. Eram mândri, pentru că lumea venită la nuntă se uita la miri şi la muzicanţi. În prima zi, nunta se făcea acasă la mireasă – mirele venea cu tot alaiul, cu o sticlă de vin legată cu busuioc şi cinstea nuntaşii. Gospodina ieşea cu o găină friptă, gospodarul – cu vin. Seara, când mirele trebuia să-şi ia acasă nevasta, se juca zestrea miresei – unul dintre cele mai frumoase ritualuri al unei nunţi autentice moldoveneşti. Nu pleduri, nu maşini şi nici nu covoare de import, ci perne brodate cu flori mari, lucruri făcute de părinţii fetei. Până acasă la mire se juca toată zestrea. Şi parcă Dumnezeu înadins îi unea: mirele – într-un capăt de sat, mireasa – în altul şi naşii – hăt în celălalt. Aşa umblam toată ziua cu toba legată de gât. Dar era frumos.

Vă dor aceste amintiri?
Foarte tare. În fiecare an accept câte o nuntă în cort, făcută la ţară. Mă duc nu ca să câştig bani, că bani mulţi ei nu au. Îmi place să retrăiesc acele stări de cândva, să-i văd cum dansează pe-adevăratelea, să vin acasă plin de praf. Puţini pot să mă înţeleagă, în schimb, eu îmi alin sufletul şi prind la noi puteri.

Vă consideraţi un om bogat?
Mă consider cel mai bogat, pentru că am ajuns să cunosc mari oameni de valoare, care ştiu şi apreciază cultura adevărată. Şi, cu mâna pe inimă vă zic, sunt cel mai bogat, pentru că am „Lăutarii” – cea mai mare comoară a mea, care nu se măsoară nici în milioanele unui oligarh, nici în tablourile unui colecţionar, nici în casele şi vilele unui magnat. „Lăutarii” nu au preţ, „Lăutarii” au fost, sunt şi vor fi mereu. Pe când toate celelalte de mai sus, o dată şi o dată dispar, se învechesc, se uită.
Dacă să vorbesc de bani, câştig atât cât muncesc. În ultimii 15 ani au pornit mai intens concertele şi nunţile şi mulţumim Domnului, câştigăm atâta cât să avem o viaţă decentă. Am un apartament, o maşină frumoasă, o vilă la Sovata, copilul îşi are cuibul său, parcă avem de toate. Aş vrea ca toţi să trăiască cum o duc eu. Care vor mai bine, să trăiască mai bine. Un om de artă trebuie să trăiască decent, nu să ajungă pe împrumut.

Care este relaţia Dumneavoastră cu Dumnezeu?
Este cea mai sfântă legătură din viaţa mea. De mic am ştiut că Dumnezeu există. Acasă am un perete mare, plin cu icoane. Nicolae Sulac mi-a dat o icoană cu Sfântul Nicolae, care are peste 400 de ani. Mai am vreo șase icoane cu Sfântul Nicolae, altele – cu Maica Domnului, cu Sfântul Vasile. Unde nu mă duc, orice lucru n-aş începe, chipul lor stă în faţa mea. Peretele acesta al meu de-acasă e cu mine peste tot. Foarte des am simţit mâna lui Dumnezeu, iar în cele mai grele momente ale vieţii mele pur şi simplu m-am rugat. Domnul nu m-a lăsat niciodată.

Dumneavoastră de ce plângeţi?
Nu ştiu… Cred că de copilăria cea de care m-ai întrebat la început. O plâng pentru că îmi plăcea să alerg pe-afară, să mă joc cu copiii, dar viaţa grea nu o pot uita, cât de bogat n-oi fi, tot o să plâng. Îmi amintesc de lucrurile grele din viaţă, când de Paşte sătenii se îmbrăcau în haine noi şi mergeau în ospeţie pe la rude. Pe când eu şi fraţii mei întotdeauna am fost îmbrăcaţi cel mai modest. Iarna ne rânduiam cu ciubotele şi cu paltonul, fratele Vasile învăţa dimineaţa, iar eu – după masă. Şi la şcoală se ştia despre sărăcia noastră şi făceau orarul în așa fel ca noi toţi să reuşim să ne schimbăm. În sat mai erau familii care trăiau greu şi învăţătorii se străduiau mult ca toţi copiii să vină la lecţii.


Când şi cum a fost nunta soţilor Lidia Bejenaru şi Nicolae Botgros?

Tare demult. Anul acesta facem 39 de ani de căsnicie şi 43 de ani de când ne cunoaştem. Lidia este dragostea tinereţii mele şi aşa a şi rămas pentru toată viaţa. Nu degeaba se spune că dacă nu te însori de tânăr, e greu să te hotărăşti odată ce trec anii. Aseară căutam nişte fotografii şi am dat de cele din tinereţea noastră – peste tot eram împreună, îmbrăţişaţi, apoi cu Corneliu. Avem o viaţă exact cum trebuie să fie viaţa unui om normal – cu dragoste, casă, copil, acum deja şi un nepot. Nu neg, am avut şi câteva căderi, că eram tânăr şi nu le făceam intenţionat. Dar am ştiut dintotdeauna că Lidia este jumătatea mea pe care am s-o preţuiesc toată viaţa.

Aveţi grijă de Corneliu şi Adriana?

Întotdeauna. Sunt copiii mei şi mândria mea. Au o familie frumoasă şi mă bucur când îi văd împreună, în viaţă şi pe scenă. De multe ori i-am spus lui Corneliu – trebuie să știi să-ți crești copilul şi să-ți bucuri nevasta. Le repet aproape în fiecare zi că nepoţelul Cristi nu trebuie să fie singur şi Corneliu ştie asta. Îi mulţumim Domnului că ne-a dat un băiat, apoi a venit Adriana şi acum avem şi un nepot. Dacă ne-ar mai bucura cu o nepoţică, aş fi cel mai împlinit om de pe acest pământ.

Pentru ce-i mulţumiţi soţiei Dumneavoastră?
Pentru toată dragostea din viaţa noastră. Am venit de la ţară, mă gândeam să învăţ, să ajung un om care să aibă bani şi să-şi poată ajuta fraţii. Lidia mi-a deschis o altă lume, mi-a arătat şi alte lucruri pe care eu nu le cunoşteam. Ea e fost cea care mi-a luat primul bilet la film, pe-atunci stăteau toată ziua cu vioara şi repetam întruna. Ea m-a învăţat foarte multe lucruri de viaţă şi multe le-am deprins împreună. De aceea noi am fost mereu împreună. Lidia mi-a fost alături mereu, atât în viaţă, cât şi în carieră. I-am mulţumit întotdeauna pentru că l-a născut pe Cornel, băiatul nostru talentat. Eu mereu i-am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a dat o soţie bună, gospodină, talentată şi-i doresc să îmbătrânească frumos alături de mine, evident.
–––––––––––––

Căutaţi revista „Nunta” în chioşcurile din oraş şi învăţaţi din lecţiile lui Nicolae Botgros. Sunt atât de sincere şi-atât de valoroase. Iar eu nu am decât să-i mulţumesc maestrului Botgros pentru tot ceea ce face pentru noi toţi.

3 thoughts on “Un interviu scump, tare scump sufletului meu

  1. „Dumneavoastră de ce plângeţi?”… Doina, foarte frumos, am rămas fara cuvinte… Bravo, si ma bucur ca imi incep diminetile cu blogul tau.Te admir pentru tot ce faci. (Ti-am trimis un mail,sper ca l-ai vazut si m-as bucura nespus daca ai raspunde pozitiv). Succes in tot!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *