Să fie așa cum vrem doar noi

De câteva săptămâni bune mă tot pregătesc să revin pe blog și de fiecare dată apar urgențe care-mi fură tot timpul, nemaivorbind de inspirație sau chef. Totuși, eu cred că este o lege nescrisă și nerostită, care intră în vigoare automat atunci când nu mai știi în ce zi te afli, câte perechi de pantofi ai sau cât mai ai de slăbit până la 58 de kile.

În ultimii doi ani, eu m-am străduit din toate puterile să nu am weekend-uri. Și asta pentru că mintea mea ”făcea la vale” de fiecare dată când căpătam câteva ore libere. Este foarte greu să treci printr-un divorț, fie el dorit, așteptat sau venit pe neprins de veste. Eu mult timp am încercat să găsesc niște răspunsuri, chiar dacă ele nu-și mai aveau rostul. Cred că și astăzi nu m-aș supăra dacă cineva mi-ar răspunde măcar la ”de ce eu?”, dar totodată sunt conștientă că așa, anume așa, exact cum s-a întâmplat, este cel mai bine! Nu de fiecare dată Doamne-Doamne este deacord cu hotărârile noastre, dar eu știu că într-o zi o să pot răsufla ușurată. Și doar eu știu când va fi acea zi. Sau nu știu…

Între timp, am încercat să înțeleg oamenii. Bun, nu pe mine, nu pe el, dar oamenii din preajmă și cei străini. Cea mai dură lecție a vieții e când descoperi, sau redescoperi, că nu prea ai avea cui vorbi. Că parcă-s prea artificiali și plini de sine acei oameni pe care-i considerai apropiați. În astfel de momente ai două căi: rămâi sau pleci.

Eu am ales să plec, și odată cu plecarea mea, telefonul meu a sunat mai rar, mult mai rar. Pentru că oamenilor le este comod așa, să zică că n-au făcut nimic, că totul a decurs firesc, că relațiile de prietenie se mai sfârșesc și peste un timp iar continuă. Pentru că așa e viața, și fiecare își duce cum poate propriile bucurii, dar și necazuri.

Eu am ales să cunosc alți oameni. Și poate că am sărit prea sus, așa, deodată, în schimb am căpătat imunitate pe viață. La orice și oricine 🙂 Oamenii pe care i-am cunoscut sunt absolut fenomenali. Sunt sinceri, sunt deschiși, sunt interesanți, sunt sufletiști. Eu nu prea știu cum m-aș fi lecuit dacă nu aveam noroc să-i întâlnesc exact în această perioadă a vieții mele. Fiecare dintre ei mi-a predat o lecție importantă, pe lângă altele câteva obligatorii. Am învățat să accept și să nu fug – cred că este cea mai dură regulă pentru mine, dar credeți-mă, este vitală atunci când vrei să reziști.

Scriu și zâmbesc, pe bune 🙂 Pentru că în minte îmi revin momente petrecute alături de Iuliana Tudor, Cristian Andrei, Mihaela Bilic, Alin Gălățescu, Mihaela Drafta, Andreea Raicu, Dan Negru – oameni pe care-i consideram prea sus pentru noi, muritorii de rând, dar care s-au dovedit a fi mai oameni decât zecile de nulități care se autodeclară vedete sau profi într-un domeniu sau altul. Toți cei de mai sus mi-au devenit mai apropiați decât aș fi crezut vreodată. De Crăciun am primit sms-uri de la Alin Gălățescu și Dan Negru, care începeau cu ”La mulți ani, dragă Doina”. Nu zic, mai am vreo 40 de sms-uri cu ”La mulți ani în familia voastră”, dar, știți cum, totuși mult face să-ți găsești și numele, printre cuvinte și urări. Ah da, de Revelion am primit un sms în care mi se dorea: ”Bucurii, liniște sufletească, fericire, cei doi copilași să vă fie sănătoși…”. Se mai întâmplă, știu 😀

C-am o dată la două zile vorbesc cu mămica la telefon și ea de fiecare dată mă roagă să am grijă de mine. Și eu de fiecare dată îi zic, că dată ar locui cu mine (de 12 ani sunt plecată din casa care întotdeauna va fi ”acasă”), apoi s-ar bucura la cât de multă grijă am de mine 😛 Pentru că am abordat un regim alimentar sănătos (zefirul în ciocolată nu se pune 🙂 ), pentru că mă străduiesc să dorm măcar 7 ore, și pentru că în puținul timp liber care-l am fac doar ceea ce-mi place – sport, masaj, citesc, privesc filme bune, mă joc cu nepoțeii Valeria și Dorin, merg la teatru, mă plimb prin parcuri, dorm. Eu cred că este extrem de important să facem doar ce ne place, sau să profităm de timpul nostru și să ne răsfățăm, sau pur și simplu să trăim așa cum vrem, după propriile reguli și dorințe. Pentru că nimeni, niciodată nu știe când se poate sfârși totul. Și cel mai dureros – noi ne dăm seama și apar părerile de rău doar atunci când nu se mai poate face nimic…

Aseară, vorbind cu unica mea prietenă, Nata, ea m-a întrebat dacă mi-am făcut lista cu dorințe pentru acest an. Devenită tradiție, această listă te mișcă zilnic ca să ajungi la un rezultat. Sunt de acord, de vreo 10 ani tot îmi scriu sarcinile și visele pe foaie, în ultimii doi – chiar și aici, pe blog. Dar de această dată am preferat să nu fac planuri. Nici unul, nici legat de muncă, nici de viața personală. Pentru că, cum am pomenit la început de acea lege nescrisă și nerostită, sfârșitul lui decembrie m-a scuturat definitiv, prin moartea unei fete de doar 33 de ani. Cineva chiar a menționat: ”Prin moartea ei, această fată a trezit pofta de viață pentru mii și mii de oameni.”

Noi ne creăm propriile probleme. Noi inventăm supărări și dezamăgiri. Noi zilnic ne otrăvim sufletul și viața cu tot felul de câcaturi. Dar cât de scump ți se pare tot atunci când știi că degrabă no să mai fii.

„Viata e ceea ce se intampla ACUM. Ziua de maine nu este garantata pentru nimeni. Ti-o poate fura o masina iesita de dupa colt, un cancer sau un tsunami. Grijile pentru ziua de maine iti rapesc prezentul.” – n-am scris-o eu, ci am făcut copy-paste de pe blogul care niciodată nu va mai avea postări noi…

Parcă prea haotic am scris acest text și sunt sigură că nu toate vor fi înțelese. Dar atât de puțin îmi pasă. Pentru că eu mi-am creat propriile reguli și ritualuri după care îmi trăiesc viața. Și nimic, niciodată no să mă poată convinge. Și asta pentru că de noi, doar de noi depinde ziua de azi, și cea de mâine. Fiți sinceri cu voi, în primul rând, și o să vedeți cât de ușor vă este pe suflet. Acceptați în preajmă doar oamenii care vă înțeleg și care vă respectă – este foarte important să știi că ești respectat. Apoi lăsați-vă de ”așa trebuie” și ”ce-o să zică lumea”, pentru că este cea mai debilă regulă. Și dacă e cu putiință – mai iubiți un pic și lăsați-vă adorați – provoacă o altă poftă de viață, e lucru știut deja 😉

Un 2013 împlinit vă doresc!!!

”O femeie la doctor”

”Atunci a știut cu certitudine că nu aveam să fiu niciodată fidel și că nici măcar n-aveam să fac vreo încercare în acest sens… În schimb, a hotărât să tolereze escapadele mele și să le considere niște trăsături urâte care, întâmplător, țineau de personalitatea mea.”

”Ce n-aș da să mai fiu copil. Să mă pot convinge singur că, dacă nu vorbești despre necazuri, ele dispar de la sine.”

”- Dar ție îți plac la nebunie sânii, Stijin. Și în curând vei avea o nevastă cheală și cu un singur sân.
– Da, e oribil, iubito. Dar prefer să te am vie și cu un singur sân decât să nu te mai am deloc.”

”Nu știu dacă intuiția feminină e așa dezvoltată precum se tem bărbații.”

”Monofobia mea, pe care am considerat-o mereu o deviere drăguță, nevinovată, ținută sub control, a început să devină o obsesie. Faptul că am mai ”marcat” o dată îmi aduce o satisfacție mai mare decât femeile sau partida de sex în sine.”

”E ultima noapte pe care o petrec cu soția mea și cu cei doi sâni din dotare. Nici unul dintre noi nu știe dacă vrem sau nu să vorbim despre asta… Carmen stă cu capul pe umărul meu. Puțin mai târziu, începe să-și tragă nasul, rupând astfel tăcerea. Nu mai trece mult și îi simt lacrimile picurând pe umărul meu, pentru a mia oară de când cancerul a pătruns ca un intrus în viața noastră. O strâng și mai tare în brațe și rămânem tăcuți. Nu mai e loc de cuvinte. Aceasta este dragostea în vremea cancerului.”

”Ceea ce văd sub el este degradant de urât pentru o femeie. E cea mai înfiorătoare mutilare pe care am văzut-o vreodată live. Un fel de fermoar traversează sânul ei de la stânga la dreapta. Are c-am zece, doisprezece centimetri lungime. Acolo unde sunt copcile, pielea e întinsă inegal, motiv pentru care din loc în loc a făcut cute, precum prima broderie a unui elev.
Apoi își întoarce privirea înspre mine. Îmi dau seama că se simte umilită până în măduva oaselor. Umilită de cancer. Of, Doamne, cât de groaznic poate să fie! Suferă baba la frumusețe, așa se zice, nu? Ca să supraviețuiești, trebuie să fii urât. Astea-s legile cancerului.”

”Infidelitatea nu înseamnă mare lucru. E ca și cum te-ai masturba, cu singura diferență că, întâmplător, există și un corp de femeie la mijloc. O relație extraconjugală e altă mâncare de pește. În cazul acesta, a face sex devine a face dragoste.”

”Carmen nu mai poate să adauge zile vieții ei, deci pune viață în toate zilele.”

”O mamă care își va pierde fiica. Fiica pe care a văzut-o zăcând neputincioasă în pat după ședințele de chimioterapie. Ar trebui să se inventeze o lege prin care să se interzică mamelor să-și vadă copiii suferind.”

”… există mereu sute de motive să nu faci ceva, dar exact acel unic motiv pentru care merită s-o faci ar trebui să fie de-ajuns. E foarte trist dacă ajungi să regreți că n-ai făcut ceva anume, fiindcă, în definitiv, nu putem învăța decât din ceea ce îndrăznim să facem.”

”Luna îi șterge o lacrimă lui Carmen. Simt că mi se sfâșie inima. Aș da orice ca să pot schimba lucrurile, aș… aș…
Nu pot să fac nimic. Tot ce pot face este să mă asez în genunchi lângă Carmen și Luna și să ne îmbrățișăm toți trei pentru ultima dată. Apoi mă eliberez din strânsoare și mă îndrept cu Luna spre ușă. Carmen dă aprobator din cap.
– Adio, iubițica lui mami, mai zice încă o dată, extrem de tristă.
Eu și Luna ieșim din dormitor. Carmen n-o s-o mai vadă niciodată pe Luna.
Doamne, fă să existe un rai în care ele să se întâlnească din nou, te rog.
Te rog.
Te rog.
Te rog, Doamne.”

***
„O femeie la doctor” de Ray Kluun