Despre ”prea personal” sau cum să rămâi om

Tăticu, știu că-mi citești blogul și scuză-mă pentru valul de tristețe și scârbă care va veni peste tine după citirea rândurilor. Și n-o dojeni pe mămica, pentru că ea n-are nici o putere asupra mea când e vorba despre acest subiect.

Acum, dacă tot s-au tradus fragmente și au apărut în presă, postez și eu link spre un interviu apărut săptămâna trecută. Ana Popenco a știut să tacă, ca eu să vorbesc doar ceea ce trebuie la moment să spun. Imediat după publicarea interviului, am primit multe, foarte multe mesaje pe facebook, twitter și chiar și aici, pe blog. Mesaje de la femei pe care nu le cunosc, dar care vor să vorbească, pentru că le doare și se sufocă. Eu tot târziu am înțeles că trebuie să accept realitatea, să vorbesc cu cineva (în cazul meu, au fost 3 oameni) ca să ajung astăzi să-i mulțumesc din suflet Domnului că așa s-a întâmplat. În fiecare zi și cu fiecare zi trecută mă bucur că am avut alături doar oameni care m-au susținut și criticat în egală măsură, dar și care nu mi-au permis să cad în altfel de extreme decât cea existentă. Am mai spus-o și voi continua să repet de fiecare dată că trădările dor, tare dor, și nu cred că vreodată voi putea să deschid unele uși care au fost trântite de către cei care ar fi trebuit să fie altfel, să procedeze altfel, să simtă altfel.

Eu am ales să nu port mască, și asta mi se părea foarte greu la început, ca astăzi să mă simt sigură și puternică anume datorită acestui principiu. Nu m-am victimizat, Doamne ferește, și niciodată n-o voi face. Mi se pare corect să acceptăm înfrângerile, trădările, despărțirile, durerile și ”kidosurile” și să mergem înainte, chiar dacă da, este foarte greu. Dar eu cred cu tărie că nici o faptă nu rămâne nepedepsită și răsplata vine de sus, așa că stau liniștită. Și totodată știu că nu trebuie să dai în acel care-i deja jos, pentru că nu știi tu cum și dacă te vei ridica, pentru că roata e rotundă, oricum…

Nu cred că am ajuns destul de coaptă, dar pot spune cu siguranță că există viață după A… amăjeală 😀 Și ce viață! Important e să credem în oameni și să nu ne mințim. Pentru că nimic nu este mai înjositor decât disperarea și dorința de-a face ceva din disperare, de-a demonstra că la mine e bine și frumos, că dragostea plutește în aer, că mâncăm, ne plimbăm și florile nu se vor ofili niciodată. Dar realitarea arată că în post nu se fac evenimente, deci foarte degrabă se vor termina și florile…