Dedicație

Sunt zile când nu-mi place de mine și de gândurile pe care le nasc și le dezvolt în mintea-mi obosită. Și-atunci, în astfel de zile, fără să vreau și să pot face ceva, aleg să tac. Și nasc gânduri.

Exact așa am făcut și acum câteva zile și de câteva zile am avut nevoie ca azi să pun întrebări și răspunsurile să mă readucă în ritmul normal al unei zile de muncă.

Oamenii din viața noastră sunt cei pe care-i alegem noi și de care suntem aleși. E foarte greu să-ți imaginezi că într-o zi s-ar putea întâmpla să vrei să vorbești și să nu poți suna nimănui. Și asta doar din motivul că nu mai crezi în cineva, că altcineva te-a dezamăgit sau că pur și simplu nu știi cine te-ar putea asculta. Nu a se da cu părerea, nu a vorbi și comenta și bârfi, ci doar a te asculta.

Viața și întâmplările ei mi-au demonstrat că în orice clipă, orice om pe care-l credeam aproape, sau drag, sau unic, sau străin, sau de neînțeles, sau misterios, sau tăcut, sau egoist – se poate poziționa în capătul extrem. Din drag – devine neplăcut, din misterios devine deschis și previzibil, din „al tău” se transformă în „al nostru” și-apoi în „al ei”. Citisem la Ileana Vulpescu (cărțile căreia vi le recomand), că: „ Mai schimbător decât sufletul omului, decât concepţiile sale şi decât vremea nu e nimic.” De-aici am înțeles că nu trebuie să am așteptări mari de la unii, nu trebuie să-i judec pe alții și, ce m-a învățat și Alin Gălățescu: „Nu aștepta de la oameni aceiași purtare și dragoste pe care le-o arăți și porți tu.”

–––––––––––––––––––

Pentru mine, astăzi, contează foarte mult părerea și cuvântul unui om. Doar a unui singur om. Și nu e vorba de mama mea, de tata, de frate, de cumnată sau de iubit – pentru că ei oricum sunt ai mei și nu mă vor dezamăgi. Cred că așa a trebuit să fie ca eu să ajung să-mi las sufletul și gândurile în locul unde mă doare cel mai tare atunci când ajung să-l calc.

–––––––––––––––––––

Mi-e sufletul liniștit și împăcat, pentru că astăzi am trăit o revedere. Și niciodată, nici o altă zi de toamnă parcă n-a fost mai zbuciumată și totodată, extrem de senină. M-am înecat în 2 ochi blânzi și o voce caldă care îmi tot repeta:„ Doinița, eu numai una te rog…”

–––––––––––––––––––

Cred că cel mai important pe lumea asta e să fii împăcat cu tine însuți și cu tot ce alegi să ai alături. Și să existe un om, aparent străin, care într-un miez de zi să-ți arate telefonul mobil din care să vezi că duminică, primul apel de ieșire a fost către numărul tău. Pentru că știa foarte bine că tu nu mai ai nevoie de minuni și că unele coincidențe de sâmbătă pot crea câteva zile în care se vor naște gânduri. Și tăceri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *