Întâi februarie

Când mi-a zis să ne vedem, probabil nici nu intuiam ce va urma…

*

După 2 ore de povestit, ningea infernal – vorba cântecului, și eu speram să se blocheze drumul, să cadă Viaductul și noi să nu mai ajungem să mă lase acasă. Nu vroiam să tac, dar nici nu știam ce trebuia să spun. Probabil că și el…

Sunt situații în viața asta când totul se rezumă la noroc. Și la dorințe. Cât de mult îți dorești ceva și cât de norocos ești ca să-l capeți. Iar eu nu aveam decât să cred și să sper că atunci când am venit pe lume, stelele s-au aliniat frumos.

*****

„- Tu atâtea cărți citești, chiar n-ai înțeles nimic din toată povestea asta?

– Încă nu. Deja trebuia, da?!”

*****

O lună, 3 săptămâni și 2 zile – am scris cuiva pe Viber și am închis de tot telefonul. Am văzut cana din care a băut cafeaua. În cap mi se învârteau toate teoriile și motivele auzite mai devreme, înainte de rugămințile mele către ninsoare. Apoi i-am simțit parfumul fin, lăsat prin aerul rece. Știam că tot greul abia urmează – asta din cărți am citit – și vroiam să mă conving că tot ce se întâmplă e pentru că și el a vrut să nu lase tăcerea să strice toată povestea. Tot curajul, toată mândria și toate principiile se pierd atunci când vrei ca cineva să știe cât de mult îți place toată povestea. Și cât de mult ai așteptat această ninsoare.

***

– Miros „a tine”…

***

Există oameni care rar, dar foarte rar, scriu și răspund la sms-uri. Iar când răspund la cele la care nu aștepți răspuns, ajungi să te gândești la cât de mult îți place povestea asta, cu toată așteptarea și tăcerea ei…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *