„Elogiu mamei vitrege”

„Sunt bărbați care se plictisesc repede de femeia lor legitimă. Rutina căsniciei ucide dorința, filozofează ei, ce iluzie poate dăinui și întări venele unui bărbat care se împreunează luni și ani la rând cu aceeași femeie?”

„Dar ea? Bănuia ceva? Știa ceva? Fiindcă eu cred că niciodată n-am simțit-o atât de nărăvașă ca de astă dată, niciodată atât de nesătulă în inițiativă și replică, atât de îndrăzneață în mușcături, sărutări și îmbrățișări. Poate că presimțea că, în acea noapte, ne bucuram de odaia asta înroșită de flăcări și de dorință nu doi, ci trei.”

„Cine râde de unul singur își amintește de răutățile lui.”

„Fericirea există, își repetă el, ca în fiecare noapte. Da, dar cu codiția s-o cauți acolo unde este cu putință. În propriul trup și în cel al iubitei, de exemplu; singur și în baie, ore în șir sau doar clipe, într-un pat împărțit cu ființa atât de dorită. Pentru că fericirea este efemeră, individuală, în mod excepțional duală, rareori tripartită și niciodată colectivă, municipală. Stătea ascunsă, perlă în cochilia ei marină, în unele rituri și fenomene ceremoniale care-i ofereau omului rafale și închipuiri de eprfecțiune. Trebuia să se mulțumească cu aceste fărâme ca să nu trăiască îngrijorat și deznădăjduit, încercând să atingă imposibilul.”

„Să împlinești patruzeci de ani nu-i chiar așa de îngrozitor”, se gândi dona Lucrecia, întinzându-se în cameră pe întuneric. Se simțea tânără, frumoasă și fericită. Așadar, există fericirea? Rigoberto spunea că da, „uneori și doar pentru noi doi.”

„Știu să mă bucur. E o însușire pe care mi-am perfecționat-o neîncetat.”

„Tot ce strălucește este urât, mai ales oamenii strălucitori.”

„- Ai împlinit patruzeci de ani și niciodată n-ai fost mai frumoasă”, șopti, înaintând spre ușă.”

„Să iubești imposibilul are un preț, care, ma devreme sau mai târziu, se plătește.”

elogiu-mamei-vitrege_1_produs

„Trebuie să fii mai curajoasă, dacă nu, viața ta va fi tristă.”

„- Nu jura în deșert, că te bate Dumnezeu, șopti ea.”

*****

„Elogiu mamei vitrege”, Mario Vargas Llosa