P.S. de campanie socială

E puțin trecut de 8 dimineața iar holurile policlinicii oncologice sunt pline. Oameni de diferite vârste stau așezați pe puținele scaune de lângă ușile pe care stau scrise tăblițe cu numele medicilor. Mai mulți stau în picioare, coada ajungând a fi și de 20 de persoane. Eu merg grăbită, am urcat deja la etajul 2. Mă străduiesc să nu-i privesc, să nu prind nici o reacție.
Ajung la etajul 2 și caut biroul 206. Acolo ar trebui să găsesc medicul chimioterapeut. Găsesc un rând lung, asemeni celui din holul principal. Rând la cabinetul de chimioterapie, rând la cabinetul unde se eliberează medicamentele pentru proceduri, rânduri peste tot. M-am oprit într-un capăt de coridor și aștept. Nu pot sta mereu cu ochii privind podeaua, așa că ridic capul și privirea mea se întâlnește cu a unei doamne. Probabil are puțin peste 50 de ani. E îngrijită, cu capul înfășurat cu o broboadă, stă așezată ultima pe scaunul de lângă 206. Mă privește câteva secunde și-mi zâmbește…

Sunt sigură că doamna cu capul înfășurat are acasă copii, poate și nepoți. Are un serviciu la care merge (sau a mers) în fiecare zi de lucru a săptămânii și unde își îndeplinea sarcinile cu atenție și dedicație. Seara mergea grăbită spre casă, cu trolebusul care ardea – vara, și în care înghețai – iarna. Ajunsă acasă repede pregătea cina – de fiecare dată mâncare proaspătă și pe gustul fiecărui membru din familie, apoi spăla, aranja toate prin casă, poate și călca, poate uda și florile, poate citea ceva sau vedea un film vechi cu care și adormea, ca dimineața să pornească pe același drum și orar.
Această doamnă poate niciodată nu s-a gândit că ea, anume ea, într-o zi obișnuită, o să afle că are cancer.
Ea a avut timp pentru toate și pentru toți. Dar niciodată nu și-a făcut timp pentru ea, ca să meargă să facă o mamografie…

Cu toate acestea, privirea ei era senină. Ținea în mână carnetul medical și telefonul mobil. Probabil ca să poată răspunde rapid atunci când cineva o va suna. Sau ea să-i anunțe pe cei care așteaptă vești de la ea că totul va fi bine. Probabil și va fi, pentru că atunci când a ieșit din cabinetul medicului chimioterapeut s-a așezat la coada de alături, acolo unde se eliberau medicamentele necesare pentru chimioterapie.
Și iarăși rând. Și iarăși priviri. Și iarăși fiecare analizează colegul de scaun: ce ține în mâini, dacă are sau nu păr pe cap, dacă bea apă des sau nu are nici o sticlă, dacă este singur sau însoțit de cineva, dacă zâmbește sau dacă stă cu ochii în jos privind podeaua…

***

Am coborât în cantina policlinicii și mi-am luat o prăjitură și o sticlă cu apă. M-am așezat la o masă și am privit în jur. Atâta lume, și toți aparent sănătoși, toți apți de muncă, toți cu umerii drepți și privirile… Ca în ceață ajungi să te uiți la oameni atunci când știi că ai cancer.
Eu am văzut așa ochi, am întâlnit astfel de priviri și m-am străduit să le zâmbesc. Așa greoi, banal poate, dar le-am zâmbit tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit pe holul policlinicii oncologice. Ca după câteva secunde, și ei să-mi zâmbească – stângaci, timid, rușinoși parcă.
În țara noastră încă e o rușine să ai cancer…

*****

Acest text face parte din campania de susținere a femeilor care luptă cu cancerul mamar.

Like paginii de facebook STOP Cancer la Sân

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *