Am ales cu inima

E 6 fix, luni dimineața. Habar nu am de ce organismul meu nu vrea să doarmă, mai ales că m-am culcat târziu după miezul nopții. Probabil își păstrează obișnuința din perioada când mă trezeam foarte dimineață ca să lucrez. Asta se întâmpla până acum jumătate de an, când am renunțat fiind impusă de cazul cu convulsiile Mariei.

Din martie am renunțat la toate proiectele proprii pe care le făceam mai mult part-time și în special, de acasă. După o lună de  gânduri și tot felul de provocări, am ales să mă angajez tot part-time, ca să am timp pentru casă și familie. Toate ar fi fost frumos, dacă nu aș fi fost destul de solicitată profesional, iar Maria nu ar fi dat semne că tare s-a mai plictisit de regimul care-l avea – casă, afară, de 3 ori pe săptămână la un centru de dezvoltare pentru copii. Așa am luat hotărârea…să o dau la grădiniță și acum, când scriu aceste rânduri, sunt convinsă că a fost cea mai proastă decizie din ultimii ani. Ea, la 2,4 ani, e destul de independentă – renunțasem de curând la scutec, mănâncă singură, se joacă, face activități educative cu mult spor, într-un cuvânt – îi place să se afle și în alt mediu decât acasă.

Așa a început, la mijloc de aprilie, „chinul” meu, și al ei, cu grădinițele. Am ales din start una privată. Și… s-a pornit. În 2 zile atât a plâns, că ajungea până la vomă. Am renunțat, pentru că mi se părea oribil să o văd cum se zbate chiar de la poarta grădiniței. Am stat o săptămână acasă și am încercat la alta. Din start i-a plăcut – intra în grupă, participa la activități, se cerea la oliță, mânca. Am stat aproape 2 săptămâni cu ea – la început în grupă, apoi pe hol. Ea știa că eu sunt după ușă, rar spre deloc plângea. Am renunțat, pentru că a făcut otită și după 0 săptămână de stat acasă, nu am mai vrut să mergem tot acolo, pentru că aveam unele rezerve. Am încercat la a treia – aici mult mai tare i-a plăcut, pentru că grădinița avea curte unde ieșeau la ora 11 și alergau cât voiau. După 2 săptămâni, timp în care a stat doar până la somnul de prânz, a stat fără probleme, ca într-o zi să fim anunțați că se închide grupa 2-3 ani din lipsă de personal. Okkkkk, hai că nu mai mergem nicăieri, stăm vara acasă – m-am gândit în timp ce ezitam dacă să sun la a patra din lista mea de rezervă, sau totuși să renunț. Și aici mi-a venit o ofertă de job tare, dar tare bună. Bună, în sens financiar. Erau atâția bani cât făceam eu în 5 luni ca part-time. Mulți bani, sincer, dar și un post de PR într-o companie mare, națională, cu un orar de la 8.00 până la… cât poți, de dorit cât mai târziu. Am acceptat și am cerut răgaz 2 săptămâni, cât să merg cu Maria la a patra grădiniță, pentru acomodare. Și am început noi să mergem la a patra grădiniță, tot privată. Prima săptămână am stat cu ea până la prânz. Mârâia când o lăsam o oră și ieșeam după poartă, dar se lua cu joaca și se liniștea. Apoi într-o zi nu am reușit să ajung la ora 12.00 să o i-au și educatoarea mi-a scris pe Viber că Maria… doarme. Slavă Ție, Doamne!!!

Oricum voi veni în câteva zile cu o postare mai amplă despre tot ce am observat în cele 4 grădinițe private pe care le-am încercat. Și da, nu a fost un moft de-al meu de a mă plimba cu un copil de 2,4 ani prin atâtea instituții. Pur și simplu mi se pare ireal să achiți 4000 – 5000 de lei și să nu existe cele mai elementare condiții. La urma urmei, aici copilul petrece 10 ore din cele 24, e locul unde mănâncă și doarme – deci ar trebui să fie curat, gustos, interesant, sigur, și doar emoții pozitive.

Așa s-a întâmplat că după aproape o lună de mers la a patra grădiniță, într-o zi de miercuri s-a terminat brusc și această poveste. Nu voi povesti multe, pentru că nu am ce povesti…

Seara, după ce a adormit Maria, ne-am așezat cu soțul față în față și am început a discuta serios. Am aranjat pe o foaie argumentele, mai bine zis, plusurile și minusurile din ecuația: „Maria, 2,4 ani, creșă-grădiniță, job, bani, posibilitatea de avansare, stabilitate (cât de cât) în familie și certitudinea că rămânem în țară. După 2 ore ne-am culcat, iar eu nu am închis un ochi până dimineața, când iar m-am trezit la 6 și am redactat un comunicat de presă.

***

Am ales cu inima. Am ales să rămân în continuare, poate mai mult decât până acum, acasă. Am ales să stau acasă cu copilul meu de 2, 4 ani. Să-i gătesc de 3 ori pe zi, să ne plimbăm diminețile devreme, să mergem de 3 ori pe săptămână la centru de dezvoltare pentru doza ei de nou, să ne jucăm și alergăm câte 2 ore serile în curte, să citim, să ne alintăm, să ne certăm chiar, să dormim îmbrățișate la amiază, să râdem zgomotos când pisica cade de pe pat, să facem cumpărături la piața de la Ciocana și să vorbim cu toți nenii și tantile care vând, să mâncăm împreună, să facem ordine în dulapul cu haine, să învățăm alfabetul, să privim desene animate tolănite pe patul mare, să ne privim în ochi, să fim noi două!

***

Nu ne este deloc ușor din punct de vedere financiar. Pentru că, hai să fim sinceri, e foarte „scump” să trăiești în țara noastră. Nu vom merge la mare, nu vom avea vacanță pentru că, cel puțin, noi două trăim o vacanță continuă. Poate nu vom cumpăra haine sau alte lucruri care nu sunt sigură că avem chiar nevoie, nu vom mânca atât de des în oraș. În schimb voi fi sigură că copilul meu trăiește și crește frumos, în armonie și dragoste. Că nimeni nu strigă la ea, că nu mănâncă din farfurii din plastic, că nu doarme pe un pat centimetric, că nu stă udă, sau și mai și, murdară de câcat. Pentru că nu poți controla chiar tot, iar cu acei 5000 lei achitați lunar nu cumperi și omenia educatorilor, din păcate. Și până când Maria nu va vorbi clar, răspicat, logic, nu am de gând să o dau la nici o grădiniță. Excepție poate fi doar dacă voi fi sigură, dar sigură 100 %, că acolo e locul cel mai bun pentu copii. Pentru toți copiii, nu în special pentru a mea!

Și-apoi, toți banii din lume n-ai să-i faci. Dar ei atât de repede cresc, și atât de mult au nevoie de noi anume când abia învață viața!