Când întrebările nu-și găsesc răspunsurile

După vreo 2 săptămâni de insomnii și idei, și planuri, și scheme, și liste, am ajuns într-o zi cînd mi-am dat seama că totul este în zadar. Că în zadar aștept ceva de la oameni. Că dacă eu fac, nu înseamnă că alții sunt ca mine. Că pentru mulți, business-ul e mai presus ca un umăr oferit cuiva la timpul cuvenit. Că de cele mai dese ori toți caută doar profit, azi banul fiind și scop, și vis, și rezultat. 

Buuu. 

Dar ce facem cu noi, oamenii?! Ce facem cu prieteniile, cu relațiile dintre noi? Cu „mână de la mână”? Cu „hai să facem un bine”, cu responsabilitatea socială și cu tot ce înseamnă implicare pentru binele cuiva aflat într-un impas. 

O bună perioadă nu așteptam nimic de la oameni. Apoi am început să cred că mai există ceva în unii, doar trebuie să ceri. Acum am cerut și culmea, toți nu pot, sunt ocupați, nu au, nu reușesc, nu-nu-nuuuuri la nesfârșit. 

Poate ar trebui să-mi revizuiesc așteptările? Sau oamenii pe care-i întâlnesc? Sau ce-i de la care aștept să fie exact cum sunt eu cu ei? 

Știu, vorbesc prin semne 🙂 Dar mă simt atât de descurajată, de obosită, de „nuștiu cum”, că nuștiu dacă aș putea lega un text frumos, explicativ, cu nume sau detalii. Dar nici nu sunt sigură că ar trebui. 

Poate nu-i deloc întâmplător că acum 3 ani am scris AȘA UN TEXT. Și că azi l-am recitit dimineața, apoi după masă de 2 ori, și acum – când scriu aceste rânduri. Și știu că trebuie să fac ceva și că totul va fi bine. Va fi 🙂 

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter