Invitație roz pentru sănătate

Vorbeam zilele trecute cu reprezentanții unui spital privat de la noi despre importanța controalelor medicale și prevenirea unor boli și mare mi-a fost mirarea când ei mi-au spus că femeile zilelor noastre refuză, sau nu consideră necesar, să-și facă testul Papanicolau – o analiză obligatorie care trebuiește făcută anual pentru a depista cancerul de col uterin. Despre cancerul cervical foarte puține se cunosc, și chiar dacă dispunem de atâta informație virtuală și cazuri reale despre cancerul mamar, oricum mai sunt femei care rar, foarte rar merg la ginecolog, nemaivorbind de mamolog.

Din păcate sau poate din fericire, am avut (ne)norocul să cunosc câteva femei care au trăit cu cancer și au luptat cu toate puterile ca să-l învingă, din acest motiv m-am autodisciplinat și atrag o mai mare atenție detaliilor. Am parte de cel mai bun medic ginecolog, care de peste 10 ani mă învață cum să am grijă de mine și să nu-mi fie rușine să întreb atunci când ceva nu-mi este clar. Citesc mult, tare multă informație despre tot ce ține de sănătate și, datorită profesiei de jurnalist, deseori am discuții cu medici și specialiști care sunt la curent cu toate inovațiile din domeniu. Știu cât de important este timpul atunci când se vorbește despre simptome și depistare, din acest motiv mi-am făcut un obicei de a-mi vizita medicul ginecolog o dată la 3 luni și anual să-mi fac un control medical general, ca să pot dormi mai liniștit.

Cancerul fură vieți. Multe adolescente nu mai ajung să termine facultatea, multe mame își lasă copiii mici și tot mai multe femei ajung mutilate pe viață, fără un sân sau fără posibilitatea de a naște copii. De fiecare dată când auzim despre un nou caz de cancer, parcă automat ni se resetează prioritățile vieții. Și nu în ultimul rând, ne gândim că nouă nu ni se poate întâmpla și ne rugăm la Doamne-Doamne să aibă grijă de noi.

„Trăiește viața în roz alături de Avon” – un eveniment social-caritabil care se va desfășura în această duminică în scuarul Catedralei din centrul orașului. Medici și psihologi vor aștepta femeile care vor să afle răspunsuri despre prevenirea cancerului mamar, dar și cum să mergi înainte, chiar dacă deja ai învins lupta.

Afis_var2

 

Mi se pare un eveniment extrem de important, așa cum prin astfel de acțiuni putem încuraja zecile, poate miile de femei, că boala nu este mai puternică decât noi și că împreună putem învinge. Organizatorii își propun să acumuleze și donații financiare, pentru a putea ajuta femeile care luptă cu această maladie.

***

Tu când ultima oară ai fost la mamolog?!

Raportul unei absențe de-acasă

Trebuia cumva să revin pe acest blog tare drag cândva și tare uitat de mine în ultima perioadă. Adevărul e că nu prea am uitat și de foarte multe ori când vedeam ceva, sau cunoșteam un om interesant, sau mi se întâmpla ceva, în minte croiam fraze și-mi imaginam întreg textul pe care-l voi posta aici pe blog.

În tot acest timp de absență – poate cuiva i-a fost dor, poate altcineva vroia să mai descopere cărți noi citite și însemnate de mine, cert e că am hotărât să revin la scris și să mă străduiesc să găsesc acel timp avut cândva destinat anume impresiilor pentru blog.

Am avut o perioadă destul de încărcată, când m-am străduit să reușesc cu toate proiectele pe care le am în directorat sau gestionat. În primul rând, de aproape 4 ani eu însemn CLUBUL NOSTRU – proiectul meu născocit din vise, din idei și cu oameni. Proiectul meu drag, uneori cel mai drag, alteori gata să-l vând sau să-l fac cadou cuiva mai puternic decât mine. De o bună bucată de timp, am lansat și revista proiectului – o revista deloc glamuroasă, ce conține informații despre evenimentele pe care le desfășurăm, cu fotografii a femeilor care vin la aceste evenimente, cu interviuri unde (re)descoperim oameni buni și foarte buni de la care avem ce învăța, cu texte interesante despre tot ce trebuie să știe o femeie modernă atât pentru ea, pentru dezvoltarea personală, dar și pentru a fi mai bună acasă și alături de copiii ei. Am plasat primele 3 numere on-line, așa că puteți citi: primul număr aici, al doilea – aici, și al treilea – aici.

Nu m-am lăsat nici de AJUTĂ UN OM – fundația de caritate prin intermediul căreia încercăm să-i ajutăm pe cei mai triști și fără de speranțe. E greu, e foarte greu să reziști atunci când o mamă te imploră să o ajuți să-și salveze copilul, sau când cunoști o familie care abia de reușesc să mănânce măcar o dată pe zi, sau când știi că undeva zace o bunică care nu mai trebuiește nimănui și ea nu cere nimic de la nimeni. Am pregătit, pentru această toamnă-iarnă, 2 proiecte mari de ajutorare a persoanelor cu dizabilități. La fel, urmează să lansăm un proiect comun cu Centrul social „Agapis” de pe lângă Biserica Sfântul Dumitru. Și mai sunt câteva idei, bune idei, doar că îmi este destul de complicat să le pun pe foaie apoi să găsesc capăt de realizare. Unii oameni sunt prea ocupați cu alte probleme ale vieții și nu prea găsesc timp și dorință să ajute ca noi să putem ajuta.

HEALTH & BEAUTY BLOGSPOT este un alt proiect pe care îl mișc din loc. Ce-i drept, mai cu viteza melcului, dar el există și fetele cu blog au posibilitatea să se cunoască între ele, să descopere noi branduri, produse, localuri. Încerc, pe cât reușesc, să organizez câte o descoperire în fiecare lună și sper ca această toamnă să ne aducă și câteva ieșiri în afara orașului și minim una – din țară. Uneori avem nevoie să trecem peste niște hotare pentru a reveni cu mai multe puteri și noi vise.

LEADERA ȘI FEMININĂ l-am lansat cu gândul că niciodată nu strică să mai învățăm un pic. După câteva seminare, ne-am stopat, pentru că nicidecum nu reușeam să ne găsim, să ne organizăm, să ne întâlnim în weekend, zile destinate lenii și/sau distracției. În tot acest timp, pe adresa de mail al proiectului și pe pagina de facebook, au venit destule solicitări de reluare a cursurilor, motiv care pe mine personal m-a făcut să vreau să continui proiectul. În primul weekend din octombrie revenim și sper să mergem înainte cu îndrăzneală și dorința de-a cuceri tot ce întâlnim în cale 🙂

În această toamnă ar trebui să i-a foc CEAIUL DE LA ORA 18.00 și CADOUL DIN CUTIA DE PANTOFI, alte 2 proiecte sociale la care am muncit și continui să mă implic. Revin la aceste 2 subiecte cât de curând posibil.

Și tot în această listă mai adaug și timpul, efortul și nopțile pe care le pierd pentru toate companiile și brandurile pe care le am în dezvoltare, promovare și creștere. Din păcate, sau poate din fericire – nu am dreptul să le numesc, chiar dacă acest pas ar fi încă un punctuleț în promovarea lor 🙂 Dar să știți că această muncă de PR – care este, de fapt, adevărata mea sursă de venit, mă ajută foarte mult să pot să dezvolt toate proiectele enumerate mai sus. „Proiectele mele de suflet” cum le numesc atunci când lumea mă întreabă ce am eu din „Clubul Nostru” sau de ce mă zbat atâta cu tot felul de campanii pentru „Ajută un Om”.

Cineva ar spune că multe faci, în puține reușești. Nu este adevărat. Cel puțin eu, mi-am ales toate aceste proiecte pentru că pot să le unesc, pot să combin activitatea și cauza, pot implica oameni și găsi soluții sau activitați care se intersectează, iar rezultatul este dublu. După mine, cred că trebuie să vrei și să crezi. E adevărat că n-aș reuși fără ajutorul a câtorva oameni buni în ceea ce fac, astfel că am încredere în colegii selectați fiecare pentru activitate și împreună reușim să mergem înainte.

1

 

Iar dacă îmi ajunge timp pentru cele 3, uneori 4 antrenamente pe săptămână, cursurile de engleză, ședințele lunare de manichiură, pedichiură, epilare, tuns și vopsit, schimbat pământul la flori, de stat zile întregi la piscină, de dus de 2 ori la mare în această vară, de scris pentru alllady, de pozat frumoooos pentru Casa Cristea și, cel mai important – de pierdut în cei 2 ochi frumoși-frumoși-frumoși – înseamnă că mai am timp și mai pot inventa, lansa și promova și alte noi proiecte 😀 Glumesc. Dar, niciodată nu se știe 😀

După cum, sper, s-a înțeles, am revenit și pe acest blog, tare drag cândva. Sper să nu dezamăgesc 😉

Adunăm jucării pentru copii

I-am cunoscut la început de decembrie și de atunci îmi tot stă gândul la ei. Sunt puțin peste 30 de copii cu dizabilități din Cahul și de prin satele din preajmă. Copii cu dizabilități locomotorii, dar majoritatea – cu tot felul de alte maladii, boli mintale, autism. Cel mai mic are aproape 3 anișori – cel mai mare – nu mai contează, dacă mintea oricum e ca a unui copil de 7 ani.

f1

Când am mers la ei în vizită cu niște donații prin intermediul proiectului „Rotary Chișinău Centru”, am înțeles de la surorile medicale care îi îngrijesc, că cel mai mult ar avea nevoie de jucării speciale care i-ar ajuta să înțeleagă cele mai elementare lucruri. Cărți mai au, rechizite la fel, dar nu au jucării – vedeți mai jos câteva exemple.

Eu habar n-am unde în orașul nostru se vând așa ceva, dar cu siguranță se găsesc mai ușor decât în Cahul. Atenție – nu jucării moi, de pluș – au un dulap întreg. Dar nu acesta este scopul – ei au nevoie de jucării educative, care să le dezvolte memoria, să le pornească mintea, să-i pună pe gânduri.

jucarie 1

 

jucarii 2

 

 

jucarii 3

 

jucarii 4

Prin intermediul fundației de caritate „Ajută un Om”, vă invit, vă îndemn și vă voi aștepta SÂMBĂTĂ, 1 MARTIE, ORELE 11.00 – 15.00, la MOLDCELL CAFE (BD. STEFAN CEL MARE COLT CU STR. TIGHINA). E suficient ca 100 de persoane să aducă câte o jucărie, și deja bucuria copiilor va fi imensă! La fel, vom aduna și ceva bani, că dacă tot vom face drum la Cahul, să le ducem si niște fructe exotice.

Menționez că acești copii sunt cu nevoi speciale, dar au părinți și locuiesc împreună cu ei. Centrul de Zi pentru copiii cu dizabilități are ușile deschide pentru toți copilașii grav bolnavi din zonă, care sunt aduși acolo în fiecare dimineață și peste zi urmează în program mai special, în dependență de gravitatea bolii de care suferă.

Eu le-am promis că voi reveni la ei cu jucării și dulciuri și știu că trebuie să mă țin de cuvânt. Acești copii nu vor nimic și nu au nevoie de altceva, decât de niște jucării. Să le facem copilăria mai frumoasă, dacă tot au avut mai puțin noroc în viața asta…

Vă rog să distribuiți această postare, ca să reușim să informăm cât mai multă lume despre această acțiune. Vă mulțumesc anticipat tuturor pentru implicare și pentru faptul că nu veți rămâne indiferență și veți găsi o oră, ca să cumpărați o jucărie și să o aduceți la grămadă. Sunt sigură că vom aduna un munte de jucării pentru acești copii 🙂

Ajută un Om!

 

P.S. Între timp, am fost contactați de cei de la EduJoc, care ne-au anunțat că ne donează câteva jucării pentru acești copii. Idee nu aveți bucuria mea, pentru că ei sunt exact cei de care noi avem nevoie pentru acțiunea dată! Accesați www.edujoc.md și vedeți câte jucării au, exact din categoria necesară nouă, adică copiiilor din Cahul.

Da, acum sunt convinsă că vom reuși, pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni!!!

„Să ne revedem mai des”

Pentru că urmează câteva zile de concediu, voi încerca să recuperez câteva lucruri importante pe care nu le-am reușit în ultimele luni. Și asta se referă și la acest blog, care tot așteaptă să-și schimbe haina și unele accesorii 🙂

Cu aproape 2 săptămâni în urmă, am organizat un eveniment. „Să ne revedem mai des” este, și deja o pot spune cu mâna pe inimă, – cel mai greu, dar și drag eveniment pe care l-am gândit și l-am desfășurat. Nu există atâtea cuvinte care m-ar ajuta să descriu emoțiile care m-au încercat în seara de 17 decembrie. Oameni Mari, în tot sensul cuvântului, mi-au strâns mâinile, m-au îmbrățișat și m-au pupat, în semn de mulțumire pentru că i-am „reunit” ca ei să se revadă. În acea seară s-a plâns mult, dar au fost doar lacrimi de bucurie. Și eu sunt extrem de bucuroasă pentru că, în ciuda tuturor greutăților și a nopților nedormite, am reușit!

La eveniment nu am invitat presa, decât Moldova 1, ca să avem câteva imagini pentru arhivă. Nu am mediatizat evenimentul până în 17 decembrie și nici după, decât printr-un articol în ziarul „Adevărul”. Și asta pentru că nu am vrut să se vorbească mult și aiurea despre sufletele oamenilor mari, chiar dacă mie demult îmi este paralel despre ce se vorbește prin târg. Dar aici n-am vrut să risc și cred că decizia a fost una corectă.

Mai jos voi posta textul apărut în „Adevărul”, pentru că mi se pare unul destul de inspirat, iertată să-mi fie modestia 🙂

Și, vă rog și vă îndemn – mergeți la teatru, la spectacolele oferite de interpreții autohtoni, cumpărați cărți scrise de scriitorii noștri și tablouri pictate de artiștii noștri. Doar așa putem să-i susținem și să le facem zilele senine!

Vedeți toate POZELE AICI, pe pagina de facebook a Fundației „Ajută un Om” 

********************

Parcă intenţionat am lăsat să treacă o noapte, o zi şi apoi încă o noapte, ca să mă apuc de acest text. Eu şi acum încurc şi amestec cuvintele, la câte emoţii mai am, dar dacă aş fi fost nevoită să povestesc imediat după eveniment, cu siguranţă că aş fi scris doar atât: „Mulţumesc, Doamne, pentru că m-ai ajutat să cunosc aceşti OAMENI!“.

Ideea mi-a venit demult. O vedeam, ştiam cum trebuie realizată, doar că nu credeam în succesul ei. Pentru că, aşa cum mi-a şi zis unul dintre invitaţi, „nu este uşor să convingi atâţia artişti mari, când fiecare are orgoliul şi mândria anilor acumulaţi“.

În seara de 17 decembrie, Fundaţia „Ajută un Om“ a dat startul unei iniţiative pe care deja am transformat-o în tradiţie. „Să ne revedem mai des“ este genericul evenimentului şi am zis tradiţie pentru că, aşa cum am anunţat în deschidere, de Crăciun şi de Paşte, sărbători când toţi ar trebui să fie împreună cu familia sau cu cei dragi, fundaţia va invita la o întâlnire de suflet 100 de oameni de artă din Generaţia de Aur a culturii noastre.

F1

Multe aş avea de povestit. Despre cum, timp de două luni, m-am văzut cu zeci de directori, şefi, manageri de bugete, pe care am încercat să-i conving să susţină financiar acest eveniment. Scuza cea mai frecventă a fost: „E sfârşit de an, s-a terminat bugetul“. În ultimele zile deja, când sunam pe cineva, îi povesteam ideea şi deodată întrebam, ironic: „Dar intuiesc că răspunsul dumneavoastră este negativ, pentru că vi s-a terminat bugetul…“. Şi ei doar îmi confirmau… Astfel am descoperit că, pentru a avea parteneri şi sponsori la evenimente, trebuie să trăieşti bine cu toată lumea şi să ai cunoştinţe peste tot. Pentru că, în multe cazuri, dacă directorul te cunoaşte personal sau, cu atât mai mult, eşti cumătru cu cumătrul lui, contractul se semnează cumva mai uşor…

Nu mă plâng însă, deloc nu mă plâng. Pur şi simplu am ajuns la concluzia că e tare greu să faci ceva, atunci când oamenii nu văd – sau nu vor să vadă – rezultatul acestui eveniment. Iar rezultatul pe care contam era evident din start: să reuşesc să-i conving pe aceşti 100 de oameni din Generaţia de Aur a culturii Republicii Moldova să iasă din case, ca să petreacă nişte ore împreună, cu colegi pe care nu i-au văzut, poate, de ani de zile.

Timp de câteva ore m-au încercat tot felul de emoţii. Stăteam cu Cristina, colega mea, şi priveam cum fiecare invitat urca scările localului: unii drepţi, străduindu-se să-şi păstreze ţinuta, alţii sprijinindu-se în baston, dar toţi cu feţele senine şi ochii blânzi. Apoi s-au aşezat la mese. Habar n-am cum „s-au ales“ ei între ei, dar până la urmă am avut: masa Teatrului de Operă şi Balet, masa Şcolii de Arte „Valeriu Poleacov“, masa Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“, masa Teatrului Dramatic Rus „A. P. Cehov“, masa Televiziunii Naţionale, masa interpreţilor, masa scriitorilor, masa profesorilor de muzică… şi aici am pierdut firul.

De-aici au apărut emoţiile cele mai mari, dar şi cele mai ruşinoase. Pentru că aceşti oameni ţineau să se apropie de noi, organizatorii, şi să ne sărute, în semn de mulţumire pentru seara caldă şi tot ce au simţit şi trăit. Au plâns, s-au îmbrăţişat, au dansat şi cântat, au recitat poezii, au ciocnit pahare cu şampanie şi şi-au urat sănătate – doar sănătate, că restul nu mai contează. Şi toţi şi-au promis că vor învinge iarna şi se vor revedea şi la primăvară.

F2

Eu ştiu că încă mult timp nu voi putea vorbi altfel decât cu emoţii despre acest eveniment. Şi acum îmi este destul de greu să descriu prin cuvinte ce-am simţit şi ce am trăit în seara de marţi. Oameni pe care i-am admirat pe scene, cu care am crescut văzându-i la televizor, despre care am citit în ziare şi reviste – pe toţi i-am cunoscut altfel. Sunt cei mai mari artişti ai neamului nostru, maeştri care au cutreierat întreaga lume, au păşit pe cele mai mari scene şi au cunoscut tot succesul vieţii.

M-am străduit să vorbesc cu fiecare şi să-i întreb de sănătate. În ochi – cei mai calzi ochi pe care i-am văzut vreodată – le-am citit bucuria revederii. M-am topit în cei doi ochi albaştri ai maestrului Gheorghe Urschi, când i-am mulţumit pentru prezenţă şi m-am lăudat că acum trei ani l-am sunat şi ne-am întâlnit pentru că aveam nevoie de o fotografie de-a dumnealui. Şi aici, maestrul, arătând literele din alfabet şi fiica Laura vociferând cele arătate, mi-a spus: „Da, şi aveai maşină roşie…“.

Nu am plâns, deşi de mai multe ori, pe parcursul  serii, am crezut că o să-mi sară inima din piept, cu câtă putere bătea. Pentru că, în ciuda tuturor greutăţilor de organizare, evenimentul a avut loc şi astăzi îl pot considera cel mai drag şi valoros dintre toate pe care l-am desfăşurat, în toţi anii mei de când mă ocup cu organizare şi PR.

F3

Astăzi, nu mă sfiesc să spun că, dacă aş putea şi dacă aş găsi mai mulţi oameni care ar susţine astfel de acţiuni, le-aş organiza pe parcursul întregului an. Doar pentru bucuria revederii acestor mari personalităţi. Şi pentru a-i lăsa să povestească la microfon întâmplări trăite pe scenă sau în viaţa reală, iar toţi ceilalţi să râdă cu poftă şi să aplaude îndelung…

Mulţumirile Fundaţiei „Ajută un Om“ merg către restaurantul Sala de Aur – gazda evenimentului „Să ne revedem mai des“. Reţeaua de magazine Linella, Centrul de Sănătate Publică, compania vinicolă Mimi şi compania Efes-Vitanta. Mulţumim mult pentru cadourile oferite acestor mari personalităţi.
Ţin să mulţumesc din tot sufletul serviciului de taxi 14428, care a avut grijă şi a transportat spre sală şi înapoi acasă aproape pe toţi invitaţii serii. S-a servit cea mai gustoasă cafea, „Kimbo“, şi cel mai savuros ceai, „Aldermann“, iar compania Glorinal, Forul Organizaţiilor de Femei din Republica Moldova şi compania de organizare „Art Bis“ s-au alăturat listei de parteneri, fără de care acest eveniment nu ar fi fost posibil.

Nu în ultimul rând, aş vrea să mulţumesc celor 100 de personalităţi care au venit la eveniment. În numele tuturor admiratorilor, spectatorilor şi cititorilor, le doresc cât mai multă sănătate, nopţi liniştite şi zile frumoase. Sunteţi o parte din mândria neamului nostru, fără de care noi, tânăra generaţie, n-am putea creşte…

(de Doina Cernavca, preşedinta Fundaţiei)

**********

Text apărut în ziarul „Adevărul” din 20 decembrie 2013

2 destine, 2 suflete chinuite, 2 povești reale

Acum câteva săptămâni au venit către fundația Ajută un Om două cereri de ajutor. Nu sunt scrise de fetele despre care voi povesti în rândurile de mai jos, ci de persoane străine care vor să ne unim și să le ajutăm. Sunt 2 fete străine, care nu au nici o legătură una cu cealaltă și pe care le unesc aceiași nevoie – boala (nu pot să meargă) și sărăcia.

Aliona Stoian are 24 de ani și este din Chișinău. În fișa ei scrie: „Singuratică.”

f1

Mama  i-a decedat în 2008, pe tata nu l-a cunoscut niciodată. Suferă de „degenerescență cerebelară familiar cu debut în adolescent. Ataxie.”

Boala se manifestă prin dereglarea echilibrului corpului, ceea ce îi crează multe dificultăți, pentru că elementar nu poate să meargă normal pe propriile picioare. Mersul este instabil și deseori  este confundată cu o alcoolică sau drogată. Din cauza instabilității Aliona nu se poate îngriji de una singură și chiar este periculos să facă careva activități în propria casă. La fel, una din probleme  este paraliciul limbii, ceea ce îi produce dificultăți mari în vorbire. Aliona are o pensie de până la 800 lei. Locuiește singură într-o odaie în sectorul Telecentru, rămasă moștenire de la mama ei. Ea utilizează multe preparate vitale foarte costisitoare care pot fi procurate doar din Rusia. Fără aceste preparate ea riscă să ajungă în cărucior pentru invalizi într-un termen foarte scurt.

La moment are nevoie de îmbrăcăminte, încălțăminte mărimea 42, produse de igienă personală și pentru casă, produse alimentare, bani pentru serviciile comunale (are datorii și riscă să-i fie deconectată încălzirea și apa). La fel, tare mult ar ajuta-o niște bani ca să achite internetul (fiind unica sursă de comunicare și informare) și taxi-ul (în fiecare zi merge la medic și nu se poate deplasa cu transport public, pentru că urcă și coboară tare greu și nu poate ajunge până la stație sau de la stație la ușa policlinicii). Și poate cel mai important, are nevoie de bani pentru a-și achita medicamentele care o țin în viață și-i țin „picioare pe pământ.”

***

Elena Crâșmari, 29 de ani, dintr-un sat din raionul Strășeni. Elena este invalid pe viață, fiind diagnosticată cu: „Anomalie congenitală a sistemului osos, cu deformarea oaselor bazinului și articulațiilor coxofemurale bilateral, precum și cu osteoporoză osoasă.”

f3

În 2012 a suferit o operație complicată, prin introducerea unei proteze în șoldul drept și alungirea gambei drepte cu 8 cm. La moment Elena urgent are nevoie de încă o operație,  să-i fie protezat șoldul stâng și alungită gamba stângă.

Elena are o pensie de invalid de 130 de lei.

La moment are nevoie de recuperare – masaj, gimnastică, înot, stimulare (a picioarelor, ca să poată merge normal). Și, poate cel mai important – încălțăminte (ortopedică, obligatoriu, prețurile variind între 1000 lei și 4000 lei) care, ca și în cazul Alionei – se uzează în doar câteva săptămâni, așa cum mersul este neechilibrat și încălțămintea nu rezistă mult timp. Ar mai avea nevoie și de haine pentru iarnă, așa cum din pensia ei de invalid și din pensia mamei abia de reușesc să-și cumpere de mâncare și de câteva ori pe săptămână să facă naveta Strășeni-Chișinău, pentru câteva ședințe de masaj (că doar atât le ajunge din puținii bani pe care-i au)

***

Eu știu că noi putem. Am întâlnit cazuri și mai grave și de câteva ori deja ne-am unit și am ajutat. Aceste 2 fete au nevoie de ajutorul nostru, pentru care vă îndemn să nu rămâneți indiferenți și să contribuiți și face donații.

Vă aștept toată ziua de sâmbătă, pe 9 noiembrie, ora 11.00 – 18.00, la „Moldcell Cafe” (sector Centru, bd. Ștefan cel Mare colț cu str. Tighina), unde puteți aduce tot ce aveți sau considerați că ar fi util acestor 2 fete.  Ambele au nevoie de îmbrăcăminte, încălțăminte, haine de iarnă, produse de igienă, produse alimentare și bani (Aliona – pentru întreținere, încălțăminte și medicamente, Elena – pentru încălțăminte, tratament și drum). Cât aveți, cât puteți, cât vă lasă inima.

Ele nu vor televizoare și nu au nevoie de telefoane mobile. Ele au nevoie de îmbrăcăminte, încălțăminte și produse alimentare.

Eu personal am vorbit la telefon cu ambele fete, nu le-am văzut în realitate dar cred în ceea ce mi-au scris persoanele care ne-au povestit despre ele + am copii xerox ale actelor medicale și ale carnetelor de invalid. Revin cu poze după ce merg la ele să le duc tot ce voi primi de la voi sâmbătă, la „Moldcell Cafe”. Fiecare dintre noi avem prin dulap un pulover, poate o jachetă pe care no mai purtăm, fulare și câțiva ciorapi noi, iar în drum spre „Moldcell Cafe” opriți-vă la un market și cumpărați câte un pachet cu orez, unul cu hrișcă și unul cu macaroane, poate și un kilogram de cartofi. Mai mare pomană nu-i pe-acest pământ decât să ajuți un suflet care se chinuie și care nu îndrăznește să-și strige durerea…

Ajută un Om!

***

Actiune incheiata cu succes. Toate pozele le puteti vedea pe pagina oficiala „Ajuta un Om” de pe facebook. 

15 minute

În fiecare zi aud tot felul de cazuri, primesc (prin intermediul fundației Ajută un Om) solicitări și cereri de ajutor sau cunosc oameni care ascund în suflet o mare, dar tare mare tragedie.

Noi suntem tare norocoși. Într-atât de norocoși, încât ne inventăm tragedii, și regrete,și probleme.

Oamenii care au adevărate probleme își trăiesc viața mai cu demnitate decât noi, cei mai cu noroc. Și de fiecare dată ne oferă o lecție de viață, poate-poate ne vom trezi și vom aprecia ceea ce avem, ca să prețuim din tot sufletul și să-i mulțumim Bunului Dumnezeu pentru tot.

Urmăriți, e doar 15 minute.

Noi toți avem nevoie, periodic, de un astfel de „15 minute”…

YouTube previzualizare imagini

Povestea acestei săptămâni

În această săptămână am cunoscut o doamnă, să-i zicem doamna Claudia (nume schimbat, pentru a proteja și nu crea situații neplăcute). Fostă soră medicală, astăzi ajută oamenii să supraviețuiască. Ea mi-a spus o poveste atunci când am întrebat-o despre niște paradoxuri ale vieții și cum reușește ea să adoarmă serile, când în fiecare zi vede atâta lume chinuită și atâtea cazuri cu oameni care mor de tineri, din cauza unor boli sau accidente. Dânsa mi-a spus că atunci când nu mai poate, o sună pe doamna Elena (la fel, nume schimbat)

––––––––––––––––––––-

Doamna Elena este puțin trecută peste 55 de ani, mamă a doi copii mari deja, care toată viața a lucrat în sistemul medical, în diferite funcții de conducere. Acum câțiva ani a aflat că are cancer la sân și că deja e prea târziu de făcut ceva, orice, dar e prea târziu. Totuși, doamna Elena n-a lăsat mâinile în jos și a făcut chimioterapie și alte ( a se citi, toate) procedurile posibile și imposibile, dar fără nici un succes. Și-a ascuns boala și a continuat, zi de zi, să meargă la muncă și să-și îndeplinească toate sarcinile. 3, maxim 5 persoane știau ce se ascunde în sufletul femeii. Dar nici nu se putea de bănuit ceva, doamna fiind în continuare așa cum o cunoșteau toți – în fiecare zi în rochii accesorizate cu gust, coafată și cu zâmbetul pe buze, geanta fiindu-i plină cu pastile și morfină, iar diminețile devreme fiind la proceduri la spitalul oncologic.

Între timp, fiind resemnată cu soarta, s-a concentrat pe oameni. A inițiat diferite acțiuni caritabile, strângere de fonduri între prieteni, donații personale sub formă de bani, haine și produse alimentare tuturor oamenilor nevoiași. În fiecare zi fiind la muncă, cum întâlnea pe cineva din colegi, le povestea despre o mamă bolnavă, despre 2 frați fără părinți, despre 2 soți trecuți de 80 de ani care n-au căldură în apartament. N-a refuzat nimănui din cei pe care-i găsea în situații grele, unica ei sursa de venit fiind salariu oficial de bugetar și salariul soțului. Dar întotdeauna s-a descurcat și a ajutat cu ce-a avut și cu ce a putut.

–––––––––––––––––––––

Într-o zi, doamna Elena a rugat-o pe doamna Claudia să o ajute cu un caz. Cineva avea nevoie de ajutor și doamna Elena s-a apucat să găsească soluții.

„ – Doamna Elena, matale în metastază și lupți în toată ziua pentru alții. Oprește-te, nu trebuie să te obosești și enervezi, doar știi ce ai voie și ce nu, pentru că ești doctor.

– Claudia, eu dacă mă opresc, mi se termină zilele. Știu o grămada de oameni care au fost mai bolnavi ca mine și au murit demult. Eu cred că datorită acestor lupte pe care le duc în fiecare zi pentru alți oameni, Dumnezeu îmi dă zile. Ajut o mamă – am câștigat o zi, ajut un copil – am mai câștigat o zi. Eu încă nu vreau să mă opresc. Cum să mor? Doar mai am atâtea de făcut și trăit, am abia 55 de ani. Vezi ce toamnă călduroasă avem afară?”

–––––––––––––––––––––

Nu este o poveste, este un caz real, trăit de o femeie frumoasă și inteligentă pe care o cunosc și eu și care m-a făcut să plâng tot acest weekend.

Nu știu ce-aș putea să mai scriu…