Pentru vise…

M-a sunat Alexandru Vdovicenco la 03:20 noaptea. Un om a avut un vis, poate cel mai mare vis din ultima perioadă, și noi am făcut posibilă realizarea lui. Artistul Mircea Gutu a vrut să facă un concert și noi l-am realizat. Eu cu Alexandru și azi ne minunăm cum, și de unde a găsit puteri să vină la concert și să stea 2 ore alături de colegi. Ultima dată a urcat în scenă, și eu cu Alexandru Vdovicenco știam acest lucru… … … Azi, la 19:40, la Moldova 1, îl revedem în ultima filmare pe Mircea Guțu. Dumnezeu să-l odihnească.

–––––––––––––––––––-

Fundația ”Ajută Un Om”, a cărui fondator sunt, împreună cu Alexandru Vdovicenco, cantautorul, am organizat în data de 13 martie un concert în susținerea cantautorului Mircea Guțu. În urma acestui concert + din donațiile artiștilor, s-a adunat suma de peste 100 mii lei, bani care IMEDIAT după concert au fost donați soției Elena Guțu. Noi, ca și organizatori și inițiatorii acestei campanii, am muncit absolut gratuit, pentru o cauză nobilă și pentru un prieten. Noi știam de visul lui, și mai știam că nu avem mult timp…

Aveți grijă de cei dragi!

luni însemnat cu negru pe alb

De vreo 3 zile mă pornesc să scriu pe blog. Sâmbătă mă gândeam să vă povestesc despre ce am găsit când mi-am făcut curat în dulapuri şi în special, in dulapul cu produse de îngrijire şi înfrumuseţare. Ieri, adică duminică, mi-a plăcut ultima carte citită şi speram să găsesc puteri, într-o dminică leneşă, să scriu fragmente pe blog. Azi, chiar dacă a fost luni şi toate au pornit mai greu, eu m-am reapucat de sport şi după, Angelica de la Wellness Land Beauty mi-a făcut o super pedichiură cu unghii albastre – cică aşa se poartă.

Când ultima dată soartă ţi-a tuflit un pumn după cap? Când ai început să conştientizezi că azi, azi trebuie de bucurat de viaţă, aşa cum suntem, cu oamenii pe care-i avem, cu părinţii noştri care se bucură doar când ne aud la telefon, cu copiii, fie ai voştri sau nepoţeii de la frate sau soră, cu apartamentul închiriat şi puţinele haine modeste dar alese cu gust, cu cărţile, filmele şi omul drag care ne pupă după ceafă şi ne miroase părul prin somn…

Prima mea lecţie de viaţă a venit acum doi ani, când am auzit povestea unui băiat. La 24 de ani devenea tată, în acelaşi timp pierzând-o pe cea cu care l-a unit Domnul. Azi are 32 şi chiar dacă nu s-a recăsătorit, dedicând tot timpul fiului, este cel mai împăcat om de pe lume. Munceşte 6 zile din 7, se trezeşte la 7, face terci, duce băiatul la grădiniţă, semnează contracte, face sport, cumpără conopidă şi ulei de măsline, găteşte cina, adoarme şi a doua zi din nou. L-am întrebat de unde atâta putere, după atâta durere. Mi-a explicat că doar după ce ţi se i-a ceea ce nu vrei, începi să-ţi dai seama de viaţa pe care o trăieşti. Începi să faci diferenţe, să pui corect accentele, să înveţi şi să preţuieşti fiecare clipă de azi şi de ieri. El e fericit, chiar dacă poate mai speră la un suflet lângă care să se bucure de râsul copilului din casă.

O altă lecţie am primit-o de la Mihaela Bilic, în iulie anul trecut. Concluzia generală e aceiaşi ca în rândurile de mai sus.

De multe ori mă gândesc să o sun pe mămica, dar amân pentru că sunt la volan şi pentru că nu se poate. În schimb, răspund când mă sună partenerii comerciali sau potenţialii sponsori. În fiecare duminică vreau să-mi i-au nepoţeii şi să mergem la distracţii, dar ajung să merg la sport apoi la masaj, ca spre finalul zilei să aleg un film sau să citesc o carte. Şi aşa facem majoritatea dintre noi, şi nu e din egoism, ci pur şi simplu ne gândim că mâine neapărat fac ce trebuia să facem azi.

De câteva ore mă gândesc cum eram eu la 23 de ani, ce făceam şi ce vise aveam. Azi, la 27, aiuresc cu gândul la un bmw x1 alb, parcă visez un băieţel cu ochii mari şi genele lungi, parcă îmi imaginez o odaie albă, cu un geam mare, cu draperii galbene şi multe-multe flori.
Toate astea sunt planurile şi visele mele de viitor, pentru care lupt şi tind zi de zi. Dar de ce nu s-au inventat vise zilnice, sau dorinţe de minut? Să nu fim nevoiţi să pierdem săptămâni şi ani întregi, până când se împlinesc. Să avem timp pentru a ne gândi la azi. Să ne bucurăm de clipe şi de oameni. Să mâncăm zilnic ce vrem, nu doar de sărbători. Să ne aranjăm părul frumos la muncă, nu doar la nunţi. Să ne mai sunăm, nu să scriem un mail sau mesaje pe facebook. Să luăm pătura şi un coş cu mere şi să mergem la Orhei în pădure, nu să ne dăm întâlniri la terase. Şi să fim mai buni şi mai omănoşi, cum zicea bunica mea.

–––––––

Postare în memoria unui necunoscut cunoscut, care la doar 23 de ani a devenit înger…

De văzut când crezi că eşti nefericit

Am plâns când priveam emisiunea în direct, am plâns şi când am revăzut reportajul pe youtube.
Eu dacă eram în locul celor de la „Motivaţie”, nu-i invitam pe Andrei, Nata şi Sârghi. Pentru că Nata prea mult a plâns în ultimii 5 ani, şi pentru că Sârghi şi Andrei zi de zi se chinuie să facă ceva pentru societatea noastră.
Eu aş fi vrut să-i văd în acest reportaj, în aceste scaune, cu feţele încruntate şi câte un „Bl#a” printre dinţi, pe Lupu, Plahotniuc, Reşetnicov, Ghimpu, Voronin – pe acei pentru care semafoare stau câte 2 minute pe verde, se blochează câteva intersecţii şi se angajează zeci de poliţişti pentru „petrecerea” coloanei de la Palatul Republicii la „Cricova”.
Mi-e ciudă pe ei toţi şi mi-e silă de ţara care nu-i trebuieşte nimănui.

YouTube previzualizare imagini

Pe repeat

“Timpul tău este limitat, aşa că nu îl irosi trăind viaţa unei alte persoane. Nu fi prins în dogma – care trăieşte cu rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsa zgomotul altor opinii să îţi înece propria voce interioară. Şi, cel mai important, învaţă să ai curajul să îţi asculţi inima şi să îţi urmezi intuiţia. Într-un fel ei deja ştiu ceea ce vrei cu adevărat să devii. Orice altceva este secundar.” (Steve Jobs)

Sărăcia oamenilor noştri

Întotdeauna mi-am imaginat, dar nu am vrut să cred. Sau am alungat gândurile, pentru a nu-mi schimba mersul lucrurilor în ziua respectivă. Doar că nu poţi amâna la nesfârşit realitatea şi vine o zi când ţi-e ciudă pe tot, mai ales pe mai marii ţării.

Sâmbătă la 6 dimineaţa am pornit spre satul de baştină a mamei mele. Fratele mamei, o viaţă trăind pe strada Alecsandri, spunea tuturor că vrea să fie înmormântat acolo unde verdele e mai verde şi neamurile sunt mai multe.
Astfel, am stat 2 zile în sat. Geografic e situat nu departe de Chişinău, la 35 km depărtare. Dar am avut impresia că-s într-o lume uitată de toţi şi unde fiecare supravieţuieşte cum poate.
Recunosc că pe timpuri satul era considerat unul dintre cele mai bogate din raionul Criuleni, fiind vestit prin serele de legume şi gospodarii care împânzeau pieţele din capitală. O dată cu trecere anilor, aceşti gospodari au devenit tot mai puţini: populaţia a îmbătrânit, astfel tineretul a plecat peste hotare iar părinţii nu mai au puteri pentru a îngriji hectare întregi de harbuji, ceapă sau roşii. S-a limitat la câte o seră pe lângă casă, iar marfa o vând la pieţele din Criuleni, Dubăsari sau Vadul lui Vodă.
Cu toate acestea, sărăcia domină în mai toate gospodăriile din sat.

Am plâns mult şi m-am indignat, pentru că unica biserică din sat are câţiva metri şi e săracă la propriu. În biserica lor încape sicriul, preotul, 2 corişti şi maxim 4 rude ale răposatului, restul toţi stau într-un coridor micuţ sau pe scările bisericii.
Drumurile din sat sunt impracticabile. Ce vedem noi în Chişinău e floare la ureche. Clădirile importante din sat (primăria, casa de cultură) se află într-o stare jalnică. Din vechea Luminiţă s-a făcut bar (cum e mai în toate satele noastre) şi bărbaţi încă tineri îi vezi de dimineaţă aşezaţi în faţa localului.

Dacă să vorbesc de oamenii din sat, tinerii practic nu există. Sîmbătă la amiază abia de zăreai pe cineva pe drumuri. Câţiva bătrînei stăteau pe scaunele din faţa porţilor şi petreceau trecătorii cu privirea. Ne-am oprit aproape la toţi, pentru ai cinsti cu vin, în memoria şi de sufletul unchiului nostru. Un bărbat (iniţial am presupus că are vreo 70 de ani), când a auzit cine a murit, a început a plânge. Cică au fost într-o clasă, ambii aveau 57 de ani. Doar că bărbatul din sat era în baston, alb la cap, în haine zoioase şi dornic de un pahar de vin, chiar şi de sufletul colegului de clasă.
Rudele noastre ne-au povestit despre viaţa lor, o viaţă pe care noi o vedem uneori în vreo ştire la tv. Foarte puţini sunt angajaţi, majoritatea se ocupă cu vânzarea legumelor sau cu munca la alţi gospodari. Am întrebat o verişoară de nici 30 de ani deşteapta întrebare din majoritatea revistelor strălucitoare: „Cum arată o zi din viaţa ta?” la care Tanea mi-a răspuns: „La 5 deja suntem pe deal, până la amiază prăşim, apoi mergem acasă. Acasă mai strângem prin gospodărie, după 7 udăm în grădină, seara mai mâncăm ti niri şi, şi ne culcăm.”…Priveam mâinile ei, arse şi cojite, şi încercam să-mi imaginez la ce visează ea la ai ei 30 de ani, în sat, nemăritată şi singură în vechea casă părintească. Mi-a zis că mai vinde vin, pentru a face bani de lumină şi gaz. Nu-i tristă de viaţa ei, doar că s-a săturat de una şi aceiaşi în fiecare zi. Noroc de înmormântări, că se mai adună neamurile şi mai stau de vorbă. Despre pământ, patlagele, pensii, că au preot nou în sat, şi tot aşa.

De 2 ore scriu aceste rânduri. Mă gândesc la tot şi nu văd ce-aş putea face. Îmi dau seama că toate satele noastre se sting, oamenii se chinuie în fiecare zi, copiii nu văd nimic pozitiv, bătrânii mor de dorul urmaşilor rătăciţi prin toată lumea.
În Chişinău se cheltuie milioane pentru drumuri, pentru vizite oficiale, pentru cine în restaurante şi dezmăţuri la Cricova, pentru mii de buletine de vot şi tot felul de renovări şi reparaţii. Pe când la sate oamenii mor de foame, în adevăratul sens. Acolo rar se mănâncă carne, îngheţată, tortă. Acolo rar se cumpără haine sau perdele. În sate mai sunt case fără telefon fix şi femei care se tund anual. Se mai întâlnesc bărbaţi care muncesc 2 ani pentru aşi cumpăra căruţă şi adolescenţi care nu-şi fac planuri mari pentru când vor absolvi şcoala. Oricum în sat rămân, maxim posibil – fac 2 ani de inginerie sau croitorie la Şcoala Profesională din Criuleni, şi revin în sat. Pentru că sărăcia s-a reţinut în sate, şi nimeni nu face nimic, absolut nimic, pentru oamenii de-acolo.
Unica lor speranţă – preotul să fie liber pentru ziua când nu vor mai fi…

Fără de titlu

După una caldă, vine una rece. La capătul liniei albe, începe cea neagră.
E greu să scrii atunci când pierzi pe cineva drag. Dar în acelaşi timp, la moment scrisul e unica modalitate de-a mă elibera de gânduri.
Pentru câteva minute mi-am astupat faţa cu prosopul îmbibat cu lacrimi şi am căutat în memorie zile şi după amiezi când am stat împreună cu toată familia, în ograda bunicilor, aşezaţi pe prispă, pe scăunele, pe iarba din grădina micuţă din faţa casei. Asta a fost demult, atunci când verişorii mei erau în Moldova, când verişorii mamei veneau pentru câteva zile din Rusia, când noi, copiii, tăiam harbuz, zămos şi culegeam prăsade din copacul de la colţul casei. Şi tot atunci maturii, sub un nuc deja bătrân, povesteau întâmplări din anii de studenţie, dar şi glumeau despre „când vom fi moşnegi”.

De puţine ori avem timp să ne oprim. Doar atunci când cineva suferă tare mult, sau atunci când pleacă de tot, sau când pleacă atunci când nu e timpul să plece. Mi-e greu să scriu „moare”, am ales „pleacă”…
Suntem uituci şi lacomi, făţarnici şi invidioşi, mârşavi chiar şi javre. Dar uităm că într-o zi oricum vom plânge. Că nu avem timp să dăm un telefon, că nu avem drum să ducem ceva bunuţ, că nu reuşim să ne gândim şi la cei care s-au bucurat că creştem, că avem păr negru şi des, că am învăţat o poezie nouă sau că am absolvit liceul.
Mă doare inima şi sufletul, pentru că mama mea plânge. Pentru că eu plând de durerea mamei mele. Şi că săptămâna trecută nu am avut timp să mai stau, să mai vorbim, să ne mai povestim, să-i ascult istoriile despre atunci când lucra cu Sulac şi Irina Loghin sau despre cât de popular era Saşa Cazacu.
Când am împlinit 20 de ani, m-a ajutat să-mi organizez petrecerea într-o cafenea de pe strada 31 August. Chiar azi dimineaţă trecând pe-acolo, mi-am amintit de-acea zi. Dar repede am uitat, pentru că nu aveam timp…
Apoi m-a luat de mâină şi m-a dus la toţi regizorii de concerte şi le-a zis: „Asta e nepoata mea, te rog so ţii minte”.

Acum încerc să-mi reamintesc pe cine să sun, să le zic că Slavic a plecat. Singur, aşa cum a fost mereu. Şi fără mare deranj, cum nu-i plăcea lui.
Verişorii mei s-au pornit spre Moldova. Mama mea plânge. De azi au rămas doar doi, din patru. Odihneşte-te în pace, unchiule Slavic. Şi iartată să fiu că săptămâna trecută eram grăbită şi nu ţi-am zis, ca întotdeauna, „Pa, Slăvusik, dacă ceva ne sunăm”. Nu ne mai sunăm…