de 4 veri

Una din cele mai frumoase şi profunde piese româneşti care-mi place la nebunie şi care mă urmăreşte deja a patra vară. Eu ştiu că nimic nu este întâmplător în această viaţă. Şi mulţumesc omului care azi mi-a numărat gândurile şi reamintit ce culoare au ochii mei!

YouTube previzualizare imagini

Sărăcia oamenilor noştri

Întotdeauna mi-am imaginat, dar nu am vrut să cred. Sau am alungat gândurile, pentru a nu-mi schimba mersul lucrurilor în ziua respectivă. Doar că nu poţi amâna la nesfârşit realitatea şi vine o zi când ţi-e ciudă pe tot, mai ales pe mai marii ţării.

Sâmbătă la 6 dimineaţa am pornit spre satul de baştină a mamei mele. Fratele mamei, o viaţă trăind pe strada Alecsandri, spunea tuturor că vrea să fie înmormântat acolo unde verdele e mai verde şi neamurile sunt mai multe.
Astfel, am stat 2 zile în sat. Geografic e situat nu departe de Chişinău, la 35 km depărtare. Dar am avut impresia că-s într-o lume uitată de toţi şi unde fiecare supravieţuieşte cum poate.
Recunosc că pe timpuri satul era considerat unul dintre cele mai bogate din raionul Criuleni, fiind vestit prin serele de legume şi gospodarii care împânzeau pieţele din capitală. O dată cu trecere anilor, aceşti gospodari au devenit tot mai puţini: populaţia a îmbătrânit, astfel tineretul a plecat peste hotare iar părinţii nu mai au puteri pentru a îngriji hectare întregi de harbuji, ceapă sau roşii. S-a limitat la câte o seră pe lângă casă, iar marfa o vând la pieţele din Criuleni, Dubăsari sau Vadul lui Vodă.
Cu toate acestea, sărăcia domină în mai toate gospodăriile din sat.

Am plâns mult şi m-am indignat, pentru că unica biserică din sat are câţiva metri şi e săracă la propriu. În biserica lor încape sicriul, preotul, 2 corişti şi maxim 4 rude ale răposatului, restul toţi stau într-un coridor micuţ sau pe scările bisericii.
Drumurile din sat sunt impracticabile. Ce vedem noi în Chişinău e floare la ureche. Clădirile importante din sat (primăria, casa de cultură) se află într-o stare jalnică. Din vechea Luminiţă s-a făcut bar (cum e mai în toate satele noastre) şi bărbaţi încă tineri îi vezi de dimineaţă aşezaţi în faţa localului.

Dacă să vorbesc de oamenii din sat, tinerii practic nu există. Sîmbătă la amiază abia de zăreai pe cineva pe drumuri. Câţiva bătrînei stăteau pe scaunele din faţa porţilor şi petreceau trecătorii cu privirea. Ne-am oprit aproape la toţi, pentru ai cinsti cu vin, în memoria şi de sufletul unchiului nostru. Un bărbat (iniţial am presupus că are vreo 70 de ani), când a auzit cine a murit, a început a plânge. Cică au fost într-o clasă, ambii aveau 57 de ani. Doar că bărbatul din sat era în baston, alb la cap, în haine zoioase şi dornic de un pahar de vin, chiar şi de sufletul colegului de clasă.
Rudele noastre ne-au povestit despre viaţa lor, o viaţă pe care noi o vedem uneori în vreo ştire la tv. Foarte puţini sunt angajaţi, majoritatea se ocupă cu vânzarea legumelor sau cu munca la alţi gospodari. Am întrebat o verişoară de nici 30 de ani deşteapta întrebare din majoritatea revistelor strălucitoare: „Cum arată o zi din viaţa ta?” la care Tanea mi-a răspuns: „La 5 deja suntem pe deal, până la amiază prăşim, apoi mergem acasă. Acasă mai strângem prin gospodărie, după 7 udăm în grădină, seara mai mâncăm ti niri şi, şi ne culcăm.”…Priveam mâinile ei, arse şi cojite, şi încercam să-mi imaginez la ce visează ea la ai ei 30 de ani, în sat, nemăritată şi singură în vechea casă părintească. Mi-a zis că mai vinde vin, pentru a face bani de lumină şi gaz. Nu-i tristă de viaţa ei, doar că s-a săturat de una şi aceiaşi în fiecare zi. Noroc de înmormântări, că se mai adună neamurile şi mai stau de vorbă. Despre pământ, patlagele, pensii, că au preot nou în sat, şi tot aşa.

De 2 ore scriu aceste rânduri. Mă gândesc la tot şi nu văd ce-aş putea face. Îmi dau seama că toate satele noastre se sting, oamenii se chinuie în fiecare zi, copiii nu văd nimic pozitiv, bătrânii mor de dorul urmaşilor rătăciţi prin toată lumea.
În Chişinău se cheltuie milioane pentru drumuri, pentru vizite oficiale, pentru cine în restaurante şi dezmăţuri la Cricova, pentru mii de buletine de vot şi tot felul de renovări şi reparaţii. Pe când la sate oamenii mor de foame, în adevăratul sens. Acolo rar se mănâncă carne, îngheţată, tortă. Acolo rar se cumpără haine sau perdele. În sate mai sunt case fără telefon fix şi femei care se tund anual. Se mai întâlnesc bărbaţi care muncesc 2 ani pentru aşi cumpăra căruţă şi adolescenţi care nu-şi fac planuri mari pentru când vor absolvi şcoala. Oricum în sat rămân, maxim posibil – fac 2 ani de inginerie sau croitorie la Şcoala Profesională din Criuleni, şi revin în sat. Pentru că sărăcia s-a reţinut în sate, şi nimeni nu face nimic, absolut nimic, pentru oamenii de-acolo.
Unica lor speranţă – preotul să fie liber pentru ziua când nu vor mai fi…

Fără de titlu

După una caldă, vine una rece. La capătul liniei albe, începe cea neagră.
E greu să scrii atunci când pierzi pe cineva drag. Dar în acelaşi timp, la moment scrisul e unica modalitate de-a mă elibera de gânduri.
Pentru câteva minute mi-am astupat faţa cu prosopul îmbibat cu lacrimi şi am căutat în memorie zile şi după amiezi când am stat împreună cu toată familia, în ograda bunicilor, aşezaţi pe prispă, pe scăunele, pe iarba din grădina micuţă din faţa casei. Asta a fost demult, atunci când verişorii mei erau în Moldova, când verişorii mamei veneau pentru câteva zile din Rusia, când noi, copiii, tăiam harbuz, zămos şi culegeam prăsade din copacul de la colţul casei. Şi tot atunci maturii, sub un nuc deja bătrân, povesteau întâmplări din anii de studenţie, dar şi glumeau despre „când vom fi moşnegi”.

De puţine ori avem timp să ne oprim. Doar atunci când cineva suferă tare mult, sau atunci când pleacă de tot, sau când pleacă atunci când nu e timpul să plece. Mi-e greu să scriu „moare”, am ales „pleacă”…
Suntem uituci şi lacomi, făţarnici şi invidioşi, mârşavi chiar şi javre. Dar uităm că într-o zi oricum vom plânge. Că nu avem timp să dăm un telefon, că nu avem drum să ducem ceva bunuţ, că nu reuşim să ne gândim şi la cei care s-au bucurat că creştem, că avem păr negru şi des, că am învăţat o poezie nouă sau că am absolvit liceul.
Mă doare inima şi sufletul, pentru că mama mea plânge. Pentru că eu plând de durerea mamei mele. Şi că săptămâna trecută nu am avut timp să mai stau, să mai vorbim, să ne mai povestim, să-i ascult istoriile despre atunci când lucra cu Sulac şi Irina Loghin sau despre cât de popular era Saşa Cazacu.
Când am împlinit 20 de ani, m-a ajutat să-mi organizez petrecerea într-o cafenea de pe strada 31 August. Chiar azi dimineaţă trecând pe-acolo, mi-am amintit de-acea zi. Dar repede am uitat, pentru că nu aveam timp…
Apoi m-a luat de mâină şi m-a dus la toţi regizorii de concerte şi le-a zis: „Asta e nepoata mea, te rog so ţii minte”.

Acum încerc să-mi reamintesc pe cine să sun, să le zic că Slavic a plecat. Singur, aşa cum a fost mereu. Şi fără mare deranj, cum nu-i plăcea lui.
Verişorii mei s-au pornit spre Moldova. Mama mea plânge. De azi au rămas doar doi, din patru. Odihneşte-te în pace, unchiule Slavic. Şi iartată să fiu că săptămâna trecută eram grăbită şi nu ţi-am zis, ca întotdeauna, „Pa, Slăvusik, dacă ceva ne sunăm”. Nu ne mai sunăm…

Monolog

„M-am uitat la tine cînd te-ai trezit de dimineaţă. Aşteptam să-mi spui două, trei cuvinte, mulţumindu-Mi pentru ceea ce ţi s-a întîmplat, cerîndu-Mi părerea pentru cele ce urma să le faci astăzi.
Am observat că erai mult prea ocupat ca să-ţi cauţi haine potrivite pentru a merge la serviciu.
Speram să găseşti cîtea clipe ca să-Mi spui „Bună dimineaţa”. Dar erai mult prea ocupat.
Prea ocupat pentru a vedea că-ţi sunt alături, că am surprins pentru tine cerul cu culori şi cînt de păsărele. Păcat că nu ai observat nici atunci prezenţa Mea.
Te-am privit plecînd grăbit spre serviciu şi iar am aşteptat. Presupun că fiind atît de ocupat, nu ai avut timp nici atunci să-Mi spui două vorbe.
Cînd te întorceai de la muncă, ţi-am văzut oboseala şi ţi-am trimis o ploaie măruntă care să-ţi alunge stresul acumulat. Am crezut că făcîndu-ţi această plăcere îţi vei aduce aminte de Mine.
În schimb, supărat, M-ai înjurat.

Doream atît de mult să-Mi vorbeşti. Oricum ziua era, încă, lungă.
Ai pornit televizorul şi în timp ce urmăreai programul preferat, Eu am aşteptat.
Ai cinat apoi cu ai tăi şi tot nu ţi-ai dus aminte de Mine.
Văzîndu-te atît de obosit, am înţeles tăcerea ta şi am stins splendoarea cerului, ca să te poţi odihni, dar nu te-am lăsat în beznă. Am lăsat veghetori pentru tine o mulţime de stele. Era aşa de frumos, păcat că n-ai observat…

Dar nu contează. Poate chiar nu ţi-ai dat seama că Eu sunt aici pentru tine. Am mai multă răbdare decît poţi să-ţi imaginezi tu vreodată. Vreau să ţi-o arăt, pentru ca şi tu, la rîndul tău, să o arăţi celor din jurul tău.
Te iubesc atît de mult, încît te voi răbda.
Acum eşti pe punctul de a te trezi din nou.
Nu-Mi rămîne decît să te iubesc şi să sper ca măcar azi îmi vei acorda puţin timp din timpul dăruit ţie.

Ai o zi bună şi minunată ca sufletul tău luminos!

Al tău, Dumnezeu”