Aniversări

„Un an de zile am așteptat o minune. Zi de zi, un telefon sau măcar un e-mail. Sau poate un sms, dacă tot nu mi s-a răspuns la sms-ul meu. Și când stăteam cu prietena mea la un ceai, discutând despre tot și despre toate, minunea s-a întâmplat. Telefonul meu a sunat. Era 18 noiembrie… Am început a tremura și nu-mi venea să cred ce vedeam pe ecranul telefonului. Am răspuns. Până atunci, aș fi dat toate celelalte vise din viața care mi-a mai rămas, doar pentru acel apel atât, dar atât de așteptat.

2 minute. După ele, prietena mea mi-a povestit ce-a auzit, ce-am răspuns, ce arătau ochii mei si albul tenului, pentru că eu nu țineam minte decât ultimele lui cuvinte. Toată așteptarea a sfârșit. Nimic nu-și mai avea rostul. Noi nu mai eram „noi”. Și cât de mult nu ne visam, nu ne pândeam și nu ne admiram, era practic imposibil să ne vrem. Pentru că odată, într-o zi a naibii de nepotrivită, unul a încercat să demonstreze și celălalt – să iubească. Și așa am ajuns – unul să viseze și celălalt – să aștepte. Era 18 noiembrie din anul lui 2013 și azi iar e 18 noiembrie. Dar degeaba, oricum respirăm aer diferit. Chiar dacă, sunt convinsă, ne mai visăm…”

***

Fragment din cartea „Inimi și culori”, scris azi – 18 noiembrie 2014, în Vienna.

„Oscar și Tanti Roz”

„Dragă Doamne-Doamne, pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui și casei (cred că am pârlit și peștișorii din acvariu), și-abia acum îți scriu prima dată pentru că am tot fost ocupat cu lecțiile.
Da’ să știi: nu pot să sufăr să scriu. Numai dacă mă obligă cineva. Scrisul înseamnă brizbizuri, floricele, zâmbete, etc., o minciună frumoasă și nimic mai mult. O chestie pentru oameni mari. Dovada? Uite, să luăm începutul scrisorii ăsteia: „Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui și casei (cred că am pârlit și peștișorii din acvariu), și-abia acum își scriu pentru prima dată pentru că am fost ocupat cu lecțiile”. Aș fi putut foarte bine să spun: „Mi se zice Bilă, arăt cam de șapte ani, casa mea e la spital, pentru că am cancer, și n-am vorbit niciodată cu tine pentru că nici măcar nu cred că exiști”.

„-Tanti Roz, mi se pare că au inventat un alt spital decât cel real. Se prefac că oamenii nu vin la spital decât ca să se vindece. Deși unii vin ca să moară.
– Ai dreptate, Oscar. Și cred că facem aceeași greșeală și-n privința vieții. Uităm că viața e fragilă, fărâmicioasă, efemeră. Ne credem toți nemuritori.”

„- Oscar, nu-i nici o legătură între Dumnezeu și Moș Crăciun.
– Ba da, e același lucru. Baliverne și tot tacâmul.

– Și de ce să-i scriu lui Dumnezeu?
– Nu te-ai mai simți atât de singur.
– Nu m-aș mai simți singur cu cineva care nu există?
– Fă-l să existe.
S-a aplecat spre mine.
– De fiecare dată când o să crezi în el, o să existe un pic mai mult. Și, dacă insiști, o să ajungă să existe de tot. Și-atunci o să te ajute.
– Și ce să-i scriu?
– Spune-i ce gândești. Gânduri pe care nu le mai spui nimănui, care te apasă, îți rămân în minte și-ți îngreuiază sufletul, te blochează, i-au locul ideilor noi și te fac să putrezești. Dacă nu vorbești cu nimeni, o să devii un depozit de gânduri vechi și împuțite.
– Ok.
– Și să știi, lui Dumnezeu poți să-i ceri câte ceva în fiecare zi. Dar atenție! Câte un singur lucru.
– Dumnezeu ăsta al tău nu-i bun de nimic, tanti Roz. Aladin putea să-i ceară duhului din lampa fermecată trei lucruri.
– O dorință pe zi e mai bine decât trei toată viața, nu?
– Ok. Atunci pot să-i comand orice? Jucării, bomboane, o mașină…
– Nu, Oscar. Dumnezeu nu e Moș Crăciun. Nu poți să-i ceri decât lucruri care țin de suflet.
– De exemplu?
– De exemplu: curaj, răbdare, răspunsuri la orice problemă.
– Bine, am înțeles.
– Și mai poți, Oscar, să-i ceri favoruri pentru alții.
– Tanti Roz, dacă e vorba numai de-o dorință pe zi, nu pot s-o irosesc, întâi o s-o păstrez pentru mine!
Doamne-Doamne, după cum vezi, în prima mea scrisoare către tine ți-am spus cam cum trăiesc eu aici, la spital, unde acum lumea se uită la mine ca la o piedică în calea medicinii, și mi-ar plăcea să-mi răspunzi la întrebarea următoare: o să mă fac bine? Da sau nu. Nu-i greu deloc. Da sau nu. Tai cu o linie varianta în plus.
Pe mâine, pupici, Oscar.
P.S. N-am adresa ta: cum să fac?”

„- Dacă mi-ar păsa ce gândesc proștii, n-aș mai avea timp să văd ce gândesc oamenii inteligenți.”

„- Nimeni nu poate să scape de suferință. Nici Dumnezeu, nici tu. Nici părinții tăi, nici eu.
– Bine, dar ce să suferi?
– Există suferințe și suferințe. Uită-te mai bine la fața lui. Ți se pare că suferă?
– Nu. E ciudat. Nu pare să-i fie rău.
– Păi vezi? Trebuie să faci diferența între cele două tipuri de suferințe, Oscar, suferința fizică și suferința morală. Suferința fizică trebuie s-o suporți. Suferința morală o alegi.”

„- De ce lasă Dumnezeu să fim bolnavi? Ori e rău, ori nu prea-l țin puterile.
– Oscar, boala e ca și moartea. E un dat. Nu o pedeapsă.”

„P.S. Pentru azi n-am nici o dorință. Te las să te odihnești.”

„- Cele mai interesante întrebări rămân întrebări. Și conțin în ele un mister. La fiecare răspuns trebuie să adaugi un „poate”. Numai întrebările fără interes au răspunsuri definitive.”

„Dragă Doamne-Doamne,
Am încercat să le explic părinților mei ce-i viața, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viața veșnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârșit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Și-atunci încercăm s-o merităm. Eu, care am o sută de ani, știu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrânești, cu atât trebuie să dai dovadă de bun-gust ca să apreciezi viața. Trebuie să devii un rafinat, un artist. La zece sau douăzeci de ani orice prost poate să se bucure de viață, dar la o sută, când nu mai poți să te miști, trebuie să-ți pui la contribuție inteligența.”

oscar-si-tanti-roz-8adf

„Dragă Dumnezeu,
Băiețelul a murit.
O să rămân mereu tanti roz, dar n-o să mai fiu Tanti Roz. Tanti Roz eram doar pentru Oscar.

Îți mulțumesc că mi l-ai scos în cale pe Oscar. Pentru el, a trebuit să fiu veselă, să inventez povești și chiar să pretind că mă pricep la lupte. Mulțumită lui, am râs și-am aflat ce înseamnă bucuria. M-a ajutat să cred în tine. Simt multă dragoste în mine, mă arde, am primit atâta de la el, încât am rezerve pentru mulți ani de-acum înainte.
Pe curând,
Tanti Roz

P.S. În ultimele lui trei zile, Oscar își pusese pe noptieră o pancardă cu un anunț care cred că te interesează. Scrisese așa: Numai Doamne-Doamne are voie să mă trezească”.

***
„Oscar și Tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt

„35 de lei”

*****

S-a întâmplat exact ca în piesa ceea: „Taxi, du-mă unde vrei…”

M-am urcat vorbind la telefon. Nu ne certam, dar nici nu pot spune că tonul era unul normal, omenesc, obișnuit, drag sau calm. Prin oglinda retrovizoare șoferul m-a privit și a pornit. Am cotit spre Ștefan cel Mare și cu o viteză ce nu depășea 40 km, am traversat întreg bulevardul. Și aici m-am pierdut, am dispărut, am trecut în lumea vocii pe care o ascultam venind dintr-un alt capăt de oraș, prin intermediul telefonului. De câteva ori am încercat să vorbesc, să explic, să argumentez, dar eram întreruptă și trebuia să aștept, să ascult.

În tot acest timp, șoferul care mă ducea a înțeles că nu trebuie să stopeze nici măcar la vreun semafor, astfel riscam să sar. Din gânduri și din ceartă. Și brusc a hotărât să intre în joc. Am închis telefonul și am afișat un zâmbet care m-a trădat, ne-a trădat.

– Vreți să vă spun cum aș fi procedat eu în locul Dumneavoastră?
– …
– Aș merge până la capăt. N-aș mai lăsa loc de nimic, c-apoi să nu am remușcări sau păreri de rău.
– De ce suntem unde suntem, dacă ar fi trebuit să mă duceți în altă parte?
– Pentru că atât de atent ascultați, încât n-am vrut să intervin.

Toată povestea lui a început în momentul când n-a vrut să asculte. A ieșit și a trântit ușa, luând cu el și cele mai grele răspunsuri. Anii au trecut, dar nu și așteptarea. De fiecare dată când trecea prin Centru, își dădea întrebări în minte și tot în minte își răspundea: „Pentru că ai fost tânăr și prost.”

– Nu trebuie să existe compromisuri, pentru că peste ani, ele te rod. Și nu poți face nimic, mă auziți? NI-MIC! Eu sunt cel pățit și știu. Așa cum știu ce simțiți acum. Eu am trecut prin asta. Eu am fugit, dar n-am spus „Stop” și niciodată n-am mai avut șansa să o spun. Nu știu dacă mă înțelegeți, dar să știți că e foarte greu să trăiești cu asta, cu gândul că ar fi putut fi altfel. Că am fi putut fi. Că astăzi încă am fi.

***

Eu trăiam „cearta mea” și șoferul retrăia viața lui. Nici o legătură n-avea una cu cealaltă. Dar omul a simțit nevoia să vorbească. Acel bărbat trecut de 45, încă dornic să o revadă, ca să-i spună cât de tineri și de proști au fost.

– La poartă, vă rog.
– Dar n-aveți cheie, să intru până la scară? Plouă, și sunteți în rochie.
– Cât vă datorez?
– 35 de lei.
– Dar ne-am plimbat de 2 ori prin Centru, cât eu vorbeam la telefon.
– N-are nici o importanță. M-am plimbat eu, Dumneavoastră m-ați ascultat…

Câte odată suntem atât de absorbiți de tot ce se întâmplă, încât nu observăm oamenii de lângă noi. Și când întâlnești o altă poveste, nu neapărat asemănătoare cu a ta, simți nevoia să compari, să-ți remintești detalii care au contat atunci dar care nu-și mai au rostul acum. Și ajungi să te plimbi, de câteva ori pe seară, pe aceiași stradă, poate-poate … Sau prin aceleași gânduri, poate-poate…

Eu tare rar merg cu taxiul. Atât de rar, încât atunci când sunt întrebată adresa, prefer să arăt stânga-dreapta, iar la stânga și înainte. Așa, pentru conversație cu șoferul, care simte și el nevoie să vorbească. Pentru un 35 de lei, care atunci când îi dai, te faci cu încă o lecție învățată.

Întâmplarea aceasta nu este despre mine și nici măcar nu este despre un șofer de taxi. Această poveste este despre noi toți, atunci când nu știm să ne oprim la timp și ajungem să trăim. Pur și simplu să trăim, cu gândul că poate-poate…

**********

scris pentru alllady.md

Zile

8 ianuarie, 9 ianuarie, 11 ianuarie, 13 ianuarie

17 ianuarie

18 ianuarie

26 ianuarie

27 ianuarie

28 ianuarie

31 ianuarie, 8 februarie, 12 februarie

29 aprilie

30 aprilie

4 mai

21 iunie

*

3 ianuarie

22 iunie

5 septembrie

5 noiembrie

7 decembrie.

**

***

24 decembrie

****

17 noiembrie

Din calendarul fiecărui an rupem câte o filă la fiecare sfârșit de lună. Și periodic, ajungem să ne întrebăm „de ce?” și „cum ar fi fost, dacă…”. Nu cred în regrete târzii și nu vreau să învăț să (le) cred. Știu că într-o zi voi putea povesti sau scrie tot ce se ascunde și se acumulează acolo, ascunse printre gânduri. Și mai știu că într-o zi o să vreau să nu mai am cutia mare cu capac pe care-l scot doar atunci când nu vreau să vorbesc.

În viață trăim tot felul de zile și ajungem să cunoaștem tot felul de oameni. Unii buni și de nădejde, alții suspicioși și balamuți. Nu noi îi alegem pe cei pe care-i lăsăm să ne calce și în suflet. Dar și „a călca în suflet” se poate face diferit. Unii îți sădesc flori, sub formă de clipe frumoase și amintiri dragi, alții rup garduri și scuipă pe jos, însemnând trădări și mistuiri de vise.

Câte poate trăi un om, când calendarul unui an conține 12 file cu 365 de zile? Uneori e de ajuns o zi de marți dintr-un decembrie, ca în fiecare an să ajungi să te trezești și, fără să vrei, fără să existe vreun indiciu, fără să te fi gândit sau provocat, îți dai seama că azi e 7 decembrie. Iar e acel 7 decembrie…

Dedicație

Sunt zile când nu-mi place de mine și de gândurile pe care le nasc și le dezvolt în mintea-mi obosită. Și-atunci, în astfel de zile, fără să vreau și să pot face ceva, aleg să tac. Și nasc gânduri.

Exact așa am făcut și acum câteva zile și de câteva zile am avut nevoie ca azi să pun întrebări și răspunsurile să mă readucă în ritmul normal al unei zile de muncă.

Oamenii din viața noastră sunt cei pe care-i alegem noi și de care suntem aleși. E foarte greu să-ți imaginezi că într-o zi s-ar putea întâmpla să vrei să vorbești și să nu poți suna nimănui. Și asta doar din motivul că nu mai crezi în cineva, că altcineva te-a dezamăgit sau că pur și simplu nu știi cine te-ar putea asculta. Nu a se da cu părerea, nu a vorbi și comenta și bârfi, ci doar a te asculta.

Viața și întâmplările ei mi-au demonstrat că în orice clipă, orice om pe care-l credeam aproape, sau drag, sau unic, sau străin, sau de neînțeles, sau misterios, sau tăcut, sau egoist – se poate poziționa în capătul extrem. Din drag – devine neplăcut, din misterios devine deschis și previzibil, din „al tău” se transformă în „al nostru” și-apoi în „al ei”. Citisem la Ileana Vulpescu (cărțile căreia vi le recomand), că: „ Mai schimbător decât sufletul omului, decât concepţiile sale şi decât vremea nu e nimic.” De-aici am înțeles că nu trebuie să am așteptări mari de la unii, nu trebuie să-i judec pe alții și, ce m-a învățat și Alin Gălățescu: „Nu aștepta de la oameni aceiași purtare și dragoste pe care le-o arăți și porți tu.”

–––––––––––––––––––

Pentru mine, astăzi, contează foarte mult părerea și cuvântul unui om. Doar a unui singur om. Și nu e vorba de mama mea, de tata, de frate, de cumnată sau de iubit – pentru că ei oricum sunt ai mei și nu mă vor dezamăgi. Cred că așa a trebuit să fie ca eu să ajung să-mi las sufletul și gândurile în locul unde mă doare cel mai tare atunci când ajung să-l calc.

–––––––––––––––––––

Mi-e sufletul liniștit și împăcat, pentru că astăzi am trăit o revedere. Și niciodată, nici o altă zi de toamnă parcă n-a fost mai zbuciumată și totodată, extrem de senină. M-am înecat în 2 ochi blânzi și o voce caldă care îmi tot repeta:„ Doinița, eu numai una te rog…”

–––––––––––––––––––

Cred că cel mai important pe lumea asta e să fii împăcat cu tine însuți și cu tot ce alegi să ai alături. Și să existe un om, aparent străin, care într-un miez de zi să-ți arate telefonul mobil din care să vezi că duminică, primul apel de ieșire a fost către numărul tău. Pentru că știa foarte bine că tu nu mai ai nevoie de minuni și că unele coincidențe de sâmbătă pot crea câteva zile în care se vor naște gânduri. Și tăceri.

E vară :)

Niciodată nu mi-a plăcut vara. Nu văd nimic spectaculos în acest anotimp, doar oameni transpirați și ofticați, femei în bluze albe transparente și sutieni negri, bărbați în ”șleompanți” prin oraș, și lucru paralizat, pentru că jumătate din companie sunt plecați să se check-uiască în Barcelona sau Kemer.

Eu vara dispar aproape de tot, un fel de ”sunt, dar nu-s.”

Vara e timpul meu pentru citit, văzut zeci de filme și mâncat harbuz rece cu pâine 🙂

Eu am ajuns să urăsc vara, pentru că îmi provoacă amintiri urâte dintr-o vară grea, fierbinte și plină de cuvinte și sms-uri lungi, neînțelese nici de destinatar, nici de expeditor. Vara când am dormit zile întregi și nopți la rând, am mâncat cel mai puțin, am citit cât un an și am așteptat o minune. A fost cea mai lungă vară din viața mea. Vara când m-am schimbat cel mai mult a fost și va rămâne și cea mai urâtă vara din viața mea, dar și cea mai neașteptată și benefică.

Pentru că dacă ar fi fost altfel acea vară, eu azi nu eram ceea ce sunt 😉