Ce zi, ce luni…

Azi a fost luni, încă mai este luni, dar eu am impresia că m-a împușcat cineva…

Am avut cea mai grea, cea mai obositoare, cea mai încărcată zi din ultima perioadă: trezită de la 7, toată ziua am stat doar pe scaun, la calculator, și am scris, am redactat, am expediat email-uri cu texte și machete promo spre confirmare, am refăcut texte, machete, afișe, postere, texte, afișe, machete, și tot așa. Am vorbit cu peste 50 de oameni la telefon și mă mir de cum Oxanei nu-i spuneam Nicolae…

Abia la ora 5 după amiază mi-am dat seama că nu am mâncat nimic, dar nu mai conta, atâta timp cât arde tot, și telefonul sună, și gmail-ul se umple. Am sunat-o pe Valeria, nepoțica mea, ca în cele 3 minute cât stau cu ochii închiși și picioarele ridicate pe masă, să-mi limpezesc gândurile. Ea repede a închis, pentru că fratele meu, tatăl ei, a chemat-o la masă. Apoi m-a sunat mămica, să mă întrebe de ce 3 zile n-am sunat-o, și eu i-am zis că n-am timp, că lucrez, că-s plină de texte, machete, email-uri, texte, machete.

Apoi, tare întâmplător, am aflat că a murit cineva. Un bărbat de nici 35 de ani a făcut atac de cord și într-un minut, viața a 4 familii s-a schimbat radical…

–––––––––––––––––––––––––––––––

Pe voi ce vă face să închideți poștele, facebook-ul, laptopul, să lăsați antrenamentul la sală, ora de engleză, întâlnirea de afaceri, și să luați telefonul să o sunați pe mama?…

–––––––––––––––––––––––––––––––

De la un timp am devenit egoistă, extrem de egoistă. Am avut de la cine învăța, pe timpuri… Acum foarte rar admit să am astfel de zile, când nu-mi dau seama pe care lume-s. Și exact în astfel de zile, se întâmplă lucruri care mă trezesc definitiv și-mi reamintesc care sunt prioritățile vieții.

Trist sfârșit de zi. Dar parcă mai pot face ceva?…

Când n-ai răspunsuri…

Aparent era o seară obișnuită de 5 martie. Și pentru că niciodată nu adormea până când nu-l știa acasă, a început a număra orele. Prima dată l-a sunat pe la 23.00, trecut chiar de 23.00, și el i-a spus că se pornește acasă. La ora 1 l-a sunat din nou și i-a răspuns imediat, iarași spunând că se pornește acasă. Era 3 dimineața când l-a sunat, el i-a spus că vine și i-a închis, apoi nu i-a mai răspuns. Îngrijorată, dar și supărată, i-a dat un sms, cu rugămintea să vină acasă. În nici 20 de minute, a auzit ușa, pașii pe scări, ușa de la dormitor. A sărit din pat să aprindă lumina, să-l vadă, să-i vorbească, dar a fost oprită în mijlocul odăii, un rând de palme doborând-o înapoi pe pat… A doua zi de dimineață și-a luat doar geanta și telefonul și a plecat. Toată ziua s-au certat prin sms-uri, el încercând să-și justifice nervii, ea neștiind ce să creadă. Niciodată n-a întrebat-o unde a dormit în următoarea noapte, cert e că a doua zi spre seară a ”prins-o” în oraș și a dus-o acasă. Acolo, printre lacrimi, l-a iertat și l-a crezut că-i ultima dată, ultima bătaie. Iar mama  lui, fiind martora incidentului și a urmărilor, i-a zis: ”Nu plânge, tu tare bine știi cu cine te-ai măritat.”

–––––––––––––

De 2 ani, ea era femeia perfectă. Spre sfârșit de săptămână, când jumătate din colegi sunt în concediu, mama este internată la ”Cardiologie” și mai avea și cursurile de engleză intensivă, ajunsă acasă a comandat mâncare din oraș și învăța la engleză. Era trecut de 23.00 când el s-a întors acasă. Nu obișnuia să vină atât de târziu, dar pe timp de vară, ea nici n-a observat ora, așa că întrebările s-au evaporat pe cum nici n-au fost. Unica a îndrăznit să-l întrebe, dacă a sunat medicul chirurg să-l roage s-o programeze mai devreme pe mama ei la operație. Și toate au căzut în capul ei, la propriu… În maiou și șorți, a ieșit în stradă și a oprit primul taxi. Șoferul i-a propus să meargă la poliție, ea refuzând categoric. Ajunsă la o cunoștință care știa că o va înțelege, a rugat-o să-i dea 2 litri de apă de băut și s-o lase la balcon, să-și clarifice gândurile. A stat toată noaptea și mai tare s-a încurcat în ce vrea să facă mai departe.  Dimineața s-a întors acasă. Nu și-au vorbit o zi, o noapte și încă o zi. El și-a cerut scuze, cu flori și multe promisiuni.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Sunt două istorii reale, despre două femei normale, cu soți aparent normali, care de bună voie și nesiliți de nimeni, s-au însurat cu ele. În ambele cazuri, într-un final femeile au scăpat de a mai fi bătute. Prima – prin amenințări trimise lui sub formă de sms-uri, în care-i scria că va povesti nașilor despre viața cu dulceață pe care-o trăiește, cea de-a doua – a povestit tatălui-socru și l-a rugat mult să intervină. În ambele cazuri, întâmplările descrise mai sus nu erau în premieră.

–––––––––––––

Și da, acum apare întrebarea: de ce au răbdat și au acceptat un asemenea comportament din partea bărbatului alături de care trăiau? E foarte complicat să dai un răspuns la aceste întrebări. Dar este inadmisibil ca într-o societate să existe femei agresate fizic, femei care se tem de soți, femei care suferă și plâng în colțuri de baie, femei cu cicatrici…

Ce știu eu cu siguranță e că oamenii nu se schimbă. Niciodată. Și năravul de-a lovi într-o femeie, precum și curvia, nicidecum nu pot fi ”scoase” dintr-un bărbat, lucru demonstrat și de psihologi.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Un soț care-și lovește soția, poate fi considerat o jigodie. Și cea mai mare pedeapsă pentru un astfel de individ ar fi ca diminețile să-și imagineze că peste ani, cineva ar lovi în fata lui… Mulți bărbați bolnavi avem în mediul inteligent, care au moștenit prin sânge darul de-a ataca fizic propria soție. Și, din păcate, asta devine boala multor familii din zilele noastre.

De vorbă cu el

Eu demult nu am vorbit. Nu ți-am vorbit.

Și pentru că n-am timp, nici nu m-am străduit să te caut.

Abia acum mi-a venit muza, sau dorul, și mi-am luat inima în dinți.

Tu m-ai ții minte luna martie a anului 2006? Eu da. Știu că și tu, dar mă rog, întreb, c-apoi să nu zici că n-am întrebat. Da’ ianuarie lui 2008? Daaa, ții minte, sunt convinsă. Eu nu pot uita august-ul lui 2010, poate și jumătate din septembrie. Și gata, restul e fum, e puf, e nor, e ceață, e ce vrei, numai nu memorie.

În ianuarie 2011 am scris un sms din Amsterdam și am primit răspuns de la Chișinău. Nu era ce voiam să citesc, nici pe aproape. În schimb am înțeles că… niciodată n-am să înțeleg. De când am făcut pact cu semnul de întrebare, mi-e cel mai greu. Pentru că nu pot să încalc regula, și hotarul, și promisiunile. Dar și pentru că nu mai îndrăznesc să schimb ceva. Rar, tare rar vreau să mai stăm, ca să-mi dau seama dacă mai are sens sau nu. Și tocmai în acele sensuri e problema – că nimic nu mai poate fi plâns, atât timp cât nu există.

Ți-aduci aminte filmul care l-am revăzut de vreo 4 ori? De-acolo am început să ne dorim mai mult. Eu știam că tu n-o să te oprești și că eu n-am să mă pornesc. Și mai știam că visele se împlinesc, la fel cum și tu știai că unele n-ar trebui să se împlinească.

Noi demult n-am vorbit. Nu ne-am vorbit. Tu mai ții minte decembrie anul trecut? Eu da. Și știu că și tu. De-acolo am început să ne dorim mai mult…

De ce nu uit unele cifre și unele luni? Pentru că tu nu mă lași. Nu vrei să mă lași. Eu știu, și tu știi…

Eu nu dau întrebări, așa cum nu-mi încalc promisiunile. Dar tu, dacă știi că le am, că sunt și așteaptă, de ce nu îndrăznești?

––––––––––––––––––––

Dacă cineva m-ar întreba ce vreau acum, exact în acest moment, nu știu ce-aș răspunde. Pentru că atât de neclar mi-e totul, și-atât de frică mi-e de tot ce vine, încât nu mai știu ce-ar trebui să răspund.

Ți-aduci aminte cum mă alintai? 🙂

Eu tocmai mi-am dat seama că îți pun întrebări. Și pentru că n-am timp, te rog să nu-mi răspunzi.

Auzi, suflet?!

Să visăm mereu

Aseară, noaptea târziu, am văzut un film. Ideea generală era că dacă îți dorești ceva, scrie pe foaie. Un carnet cu coperta verde care conținea ”100 de lucruri de făcut și de avut” – c-am așa a scris eroina filmului.

Trebuie să recunosc că eu am încetat a mai scrie. Dar aseară mi-am dat seama că după ce-am visat o mașină albă, am tot scris pe facebook despre o mașină albă, am vorbit cu mai multă lume despre cum e să ai o mașină albă, eu am ajuns să am acea mașină albă 🙂 Coincidență sau nu, nu mai știu. Cum a spus Coelho cela? 🙂  ”Iar atunci când îți dorești ceva, întreg universul conspiră ca să te ajute să-l obții.”

E luni, e 29 aprilie, e Săptămâna Mare. Să fim mai buni – asta-i cel mai important. Că restul – de bine sau de rău, vin când nu te aștepți: clipele de bucurie și oamenii dragi, dar și momentele de răzbunare sau de pedepsire. Uneori trebuie să treacă zile, multe zile, ca să realizăm că sufletul omului este cel mai schimbător ”fenomen”, și de-aici apar toate…

Scrieți-vă visele pe foaie, desenați locurile unde doriți să ajungeți, faceți lucruri frumoase și ajutați pe cei mai triști. Nici nu știi când și ce vi se poate întâmpla și-atunci n-o să mai puteți de fericire 😉

Săptămână frumoasă să aveți!

Despre ”prea personal” sau cum să rămâi om

Tăticu, știu că-mi citești blogul și scuză-mă pentru valul de tristețe și scârbă care va veni peste tine după citirea rândurilor. Și n-o dojeni pe mămica, pentru că ea n-are nici o putere asupra mea când e vorba despre acest subiect.

Acum, dacă tot s-au tradus fragmente și au apărut în presă, postez și eu link spre un interviu apărut săptămâna trecută. Ana Popenco a știut să tacă, ca eu să vorbesc doar ceea ce trebuie la moment să spun. Imediat după publicarea interviului, am primit multe, foarte multe mesaje pe facebook, twitter și chiar și aici, pe blog. Mesaje de la femei pe care nu le cunosc, dar care vor să vorbească, pentru că le doare și se sufocă. Eu tot târziu am înțeles că trebuie să accept realitatea, să vorbesc cu cineva (în cazul meu, au fost 3 oameni) ca să ajung astăzi să-i mulțumesc din suflet Domnului că așa s-a întâmplat. În fiecare zi și cu fiecare zi trecută mă bucur că am avut alături doar oameni care m-au susținut și criticat în egală măsură, dar și care nu mi-au permis să cad în altfel de extreme decât cea existentă. Am mai spus-o și voi continua să repet de fiecare dată că trădările dor, tare dor, și nu cred că vreodată voi putea să deschid unele uși care au fost trântite de către cei care ar fi trebuit să fie altfel, să procedeze altfel, să simtă altfel.

Eu am ales să nu port mască, și asta mi se părea foarte greu la început, ca astăzi să mă simt sigură și puternică anume datorită acestui principiu. Nu m-am victimizat, Doamne ferește, și niciodată n-o voi face. Mi se pare corect să acceptăm înfrângerile, trădările, despărțirile, durerile și ”kidosurile” și să mergem înainte, chiar dacă da, este foarte greu. Dar eu cred cu tărie că nici o faptă nu rămâne nepedepsită și răsplata vine de sus, așa că stau liniștită. Și totodată știu că nu trebuie să dai în acel care-i deja jos, pentru că nu știi tu cum și dacă te vei ridica, pentru că roata e rotundă, oricum…

Nu cred că am ajuns destul de coaptă, dar pot spune cu siguranță că există viață după A… amăjeală 😀 Și ce viață! Important e să credem în oameni și să nu ne mințim. Pentru că nimic nu este mai înjositor decât disperarea și dorința de-a face ceva din disperare, de-a demonstra că la mine e bine și frumos, că dragostea plutește în aer, că mâncăm, ne plimbăm și florile nu se vor ofili niciodată. Dar realitarea arată că în post nu se fac evenimente, deci foarte degrabă se vor termina și florile…