„Avem, deci dăruim”

Eu întotdeauna am spus că oamenii mici pot face lucruri mari.

O mână de oameni de la „Angry Business” organizează un târg de caritate în susținerea copiilor cu autism.

În țara noastră despre autism se vorbește foarte puțin și încă mai puțin se face ca acești copii să nu se simtă marginalizați. Tinerele mămici nu cunosc simptomele și cum se depistează autismul. Din păcate, chiar și depistat la timp, autismul nu se tratează.

Dar, un copil cu autism nu este un copil bolnav. El are nevoile lui specifice și pentru a-i oferi o viață cât mai aproape de cea normală, este nevoie de multă răbdare, multe cunoștințe, multă grijă și…mulți bani pentru tot felul de terapii și consultații periodice la specialiștii din străinătate.

1q

La moment, în țara noastră sunt oficial înregistrați 241 persoane diagnosticate cu autism, dintre care 218 sunt copii. Neoficial însă, aceste cifre sunt mult mai mari.

Astfel, comunitatea tinerilor afaceriști de pe lângă „Angry Business” au acceptat să contribuie pentru copiii din cadrul asociației „Autism Moldova”.

Suntem invitați toți-toți oamenii buni duminică, 20 martie, între orele 12.00 –  18.00, la hotel „Jolly Allon” (strada Maria Cebotari, 37, chiar în spate la Parlament), ca împreună să le demonstrăm acelor părinți că n usunt singuri în lupta lor și că toți copiii au dreptul să se bucure de viață. 

În cadrul târgului veți avea posibilitatea să faceți poze, să cumpărați accesorii interesante pentru casă, pentru femei, pentru copii, bijuterii, cărți, produse cosmetice, articole de îmbrăcăminte și încălțăminte, și multe-multe alte lucruri utile și necesare în fiecare casă. Puteți să mergeți cu copiii – atât mai mari, cât și mai mici, așa cum va exista un spațiu destinat lor și animatorii vor avea grijă să-i distreze cât timp maturii vor face cumpărături.

Nu fi indiferent, implică-te și contribuie ca niște copii frumoși să se poată bucura de adevărata copilărie.

Și să nu uităm că autismul nu înseamnă boală. Un copil cu autism înseamnă un pic mai multă grijă, atenție, răbdare, în rest copii cu autism sunt la fel de frumoși, de dulci, de calzi și de „ai noștri”. Toți copiii sunt egali, pentru că sunt copii!

Găsiți mai multe detalii despre târgul social AICI, PE PAGINA DE FACEBOOK A EVENIMENTULUI. 

 

tăcerea din ochi

25 noiembrie este marcată ca Ziua Internațională pentru Eliminarea Violenței Împotriva Femeilor.

Astăzi de câteva ori am tot pornit să scriu o postare referitor la acest fenomen și credeți-mă, la moment în Draft am 7 texte care, din păcate sau din fericire, vor rămâne acolo. Așa mi s-a părut mai ok pentru toată lumea, pentru că în unul povesteam 2 cazuri reale și foarte triste, altul semăna mult cu un caz știut de mai multă lume, în altul am înșirat detalii care seamănă cu o realitate trăită…

Când am văzut clipul lansat astăzi de „Taxi”, prima dată am plâns, la a doua vizionare am observat cel mai important detaliu de care am aflat acum câțiva ani. Știți vorba: „Lupul păru-și schimbă, dar năravul – ba”? Să știți că un bărbat dacă a lovit o dată, prima dată, apoi promite și imploră că nu se va mai repeta – să nu-l credeți. Cel care a îndrăznit să ridice mâna la o femeie, o va face mereu. Așa, într-un moment întrebător, exact ca în clipul formației „Taxi”.

Nimeni nu are dreptul să lovească pe nimeni, indiferent că e bărbat și femeie, femeie și copil, etc, etc. Cel mai mârșav și mai disprețuitor ce poate face un bărbat, e să lovească într-o femeie, în femeia lui, în cea care-i va naște copii sau care deja i-a născut. Iar dacă vreodată în viață vi se va întâmpla să cunoașteți cazuri de violență împotriva unei femei – cunoscute, prietenă, vecină, ne-vecină, anunțați poliția sau pe cineva apropiat victimei. Uneori, acea tăcere din ochi poate schimba viețile unor oameni. Schimba în rău, din păcate.

YouTube previzualizare imagini

2 destine, 2 suflete chinuite, 2 povești reale

Acum câteva săptămâni au venit către fundația Ajută un Om două cereri de ajutor. Nu sunt scrise de fetele despre care voi povesti în rândurile de mai jos, ci de persoane străine care vor să ne unim și să le ajutăm. Sunt 2 fete străine, care nu au nici o legătură una cu cealaltă și pe care le unesc aceiași nevoie – boala (nu pot să meargă) și sărăcia.

Aliona Stoian are 24 de ani și este din Chișinău. În fișa ei scrie: „Singuratică.”

f1

Mama  i-a decedat în 2008, pe tata nu l-a cunoscut niciodată. Suferă de „degenerescență cerebelară familiar cu debut în adolescent. Ataxie.”

Boala se manifestă prin dereglarea echilibrului corpului, ceea ce îi crează multe dificultăți, pentru că elementar nu poate să meargă normal pe propriile picioare. Mersul este instabil și deseori  este confundată cu o alcoolică sau drogată. Din cauza instabilității Aliona nu se poate îngriji de una singură și chiar este periculos să facă careva activități în propria casă. La fel, una din probleme  este paraliciul limbii, ceea ce îi produce dificultăți mari în vorbire. Aliona are o pensie de până la 800 lei. Locuiește singură într-o odaie în sectorul Telecentru, rămasă moștenire de la mama ei. Ea utilizează multe preparate vitale foarte costisitoare care pot fi procurate doar din Rusia. Fără aceste preparate ea riscă să ajungă în cărucior pentru invalizi într-un termen foarte scurt.

La moment are nevoie de îmbrăcăminte, încălțăminte mărimea 42, produse de igienă personală și pentru casă, produse alimentare, bani pentru serviciile comunale (are datorii și riscă să-i fie deconectată încălzirea și apa). La fel, tare mult ar ajuta-o niște bani ca să achite internetul (fiind unica sursă de comunicare și informare) și taxi-ul (în fiecare zi merge la medic și nu se poate deplasa cu transport public, pentru că urcă și coboară tare greu și nu poate ajunge până la stație sau de la stație la ușa policlinicii). Și poate cel mai important, are nevoie de bani pentru a-și achita medicamentele care o țin în viață și-i țin „picioare pe pământ.”

***

Elena Crâșmari, 29 de ani, dintr-un sat din raionul Strășeni. Elena este invalid pe viață, fiind diagnosticată cu: „Anomalie congenitală a sistemului osos, cu deformarea oaselor bazinului și articulațiilor coxofemurale bilateral, precum și cu osteoporoză osoasă.”

f3

În 2012 a suferit o operație complicată, prin introducerea unei proteze în șoldul drept și alungirea gambei drepte cu 8 cm. La moment Elena urgent are nevoie de încă o operație,  să-i fie protezat șoldul stâng și alungită gamba stângă.

Elena are o pensie de invalid de 130 de lei.

La moment are nevoie de recuperare – masaj, gimnastică, înot, stimulare (a picioarelor, ca să poată merge normal). Și, poate cel mai important – încălțăminte (ortopedică, obligatoriu, prețurile variind între 1000 lei și 4000 lei) care, ca și în cazul Alionei – se uzează în doar câteva săptămâni, așa cum mersul este neechilibrat și încălțămintea nu rezistă mult timp. Ar mai avea nevoie și de haine pentru iarnă, așa cum din pensia ei de invalid și din pensia mamei abia de reușesc să-și cumpere de mâncare și de câteva ori pe săptămână să facă naveta Strășeni-Chișinău, pentru câteva ședințe de masaj (că doar atât le ajunge din puținii bani pe care-i au)

***

Eu știu că noi putem. Am întâlnit cazuri și mai grave și de câteva ori deja ne-am unit și am ajutat. Aceste 2 fete au nevoie de ajutorul nostru, pentru care vă îndemn să nu rămâneți indiferenți și să contribuiți și face donații.

Vă aștept toată ziua de sâmbătă, pe 9 noiembrie, ora 11.00 – 18.00, la „Moldcell Cafe” (sector Centru, bd. Ștefan cel Mare colț cu str. Tighina), unde puteți aduce tot ce aveți sau considerați că ar fi util acestor 2 fete.  Ambele au nevoie de îmbrăcăminte, încălțăminte, haine de iarnă, produse de igienă, produse alimentare și bani (Aliona – pentru întreținere, încălțăminte și medicamente, Elena – pentru încălțăminte, tratament și drum). Cât aveți, cât puteți, cât vă lasă inima.

Ele nu vor televizoare și nu au nevoie de telefoane mobile. Ele au nevoie de îmbrăcăminte, încălțăminte și produse alimentare.

Eu personal am vorbit la telefon cu ambele fete, nu le-am văzut în realitate dar cred în ceea ce mi-au scris persoanele care ne-au povestit despre ele + am copii xerox ale actelor medicale și ale carnetelor de invalid. Revin cu poze după ce merg la ele să le duc tot ce voi primi de la voi sâmbătă, la „Moldcell Cafe”. Fiecare dintre noi avem prin dulap un pulover, poate o jachetă pe care no mai purtăm, fulare și câțiva ciorapi noi, iar în drum spre „Moldcell Cafe” opriți-vă la un market și cumpărați câte un pachet cu orez, unul cu hrișcă și unul cu macaroane, poate și un kilogram de cartofi. Mai mare pomană nu-i pe-acest pământ decât să ajuți un suflet care se chinuie și care nu îndrăznește să-și strige durerea…

Ajută un Om!

***

Actiune incheiata cu succes. Toate pozele le puteti vedea pe pagina oficiala „Ajuta un Om” de pe facebook. 

Fapte pentru suflet

Era în seara de 8 Martie. Eu eram acasă, la mama și la tata, alături de ei și de fratele meu Cătălin, cumnata Liuda și cei 2 copii ai lor, nepoțeii mei Valeria și Dorin. După o cină așa cum doar mama o face, și mai ales una de 8 Martie, eu m-am retras pe patul din acea odaie și citeam noutățile de pe facebook și twitter. La un moment dat, am ajuns la statusul unei fete, care insistent ruga pe toți prietenii de pe facebook, să o ajute. Tatăl ei suferise un atac cerebral, era internat la Urgență și ea, fată de nici 30 de ani, nu știa ce să facă, unde să meargă, cum să rezolve, așa cum nu avea acces în reanimare și nu știa dacă cineva măcar are grijă de părintele ei. Și mai căuta urgent un anume medic, chiar scrisese numele lui, cică este unul din cei mai buni neurochirurgi de la noi. Eu mi-am privit familia, toată adunată la acea masă, și pentru o secundă m-am imaginat, Doamne ferește, în locul acelei fete… I-am dat un mesaj privat, în care am rugat-o să-mi lase numărul ei de telefon mobil. Habar nu aveam cum, dar știam că dacă tare vreau și este nevoie, găsesc acel neurochirurg. De asta și avem relații, legături și prieteni ai prietenilor. A doua zi, dimineața devreme, prima frază pe facebook am citit: ”Mulțumesc mult tuturor, înspre dimineață tata a murit…”

De mică mămica a avut grijă de noi, copiii ei, cum a știut ea cel mai bine. Niciodată nu am suferit de vreo boală, nu am avut mâinile fracturate, nici picioarele, încă nu știu ce înseamnă apendicită și niciodată n-am stat la stomatolog pe scaun mai mult decât durează o consultație. Dar, așa cum în ziua de azi și aerul e cu cancer sau hepatite,  am hotărât să trec un control medical cap-picioare, ca să dorm liniștită. Am mers la Centrul de Diagnostic German, care oferă  pachete medicale, și timp de o oră, dai toate analizele și treci cele mai importante aparate/proceduri (electocardiograma, ultrasonografie, radiografie, etc). Dar, acum nu despre aceasta vreau să vă povestesc (cu toate că revin cu o postare despre, în câteva zile, așa cum ieri timp de o oră am aflat starea sănătății mele). Ridicându-mă la etajul 2, am văzut în cafenea multe, tare multe băbuțe. În stan de lână, cu batic pe cap și neapărat cu ”pestelcă” deasupra unei fuste lungi – așa se gătesc băbuțele de la țară când merg la biserică sau în alte locuri importante. Erau vreo 30 grămadă: toate curățăl îmbrăcate, care cu baston, care cu băsmăluța în mână, care cu un telefon mobil pe care îl ținea strâns-strâns în mână 🙂 Toate așteptau pe scaune, și vorbeau liniștit, îndreptându-și ba pestelca, ba baticul. Peste 30 de băbuțe așteptau cuminșioare în cafeneaua de la etajul 2 din Centrul de Diagnostic Germană. Mai târziu am aflat că ele au fost aduse, în mod organizat, ca să li se facă examinarea sânilor prin mamografie.
Și eu, care credeam că totul în țara asta e pierdut, o instituție medicală privată își crează un proiect social, și aduc la Chișinău (cu propriul autobus) femei trecute de 55-60 de ani din toată țara, și ABSOLUT GRATUIT le fac mamografia sânilor, întru prevenirea cancerului mamar.
Eu n-am rezistat și m-am apropiat de ele, întrebându-le dacă au vrut să vină și ce impresii au căpătat. ”Iaca, chiar am vrut să vorbesc cu cineva din șăfi, să scriu undeva mulțumiri. Boda prosti că se găsesc oameni care se gândesc și la noi. Dumnezeu să le dee sănătate lor și la copchiii lor.”
Totuși, mai există oameni în țara asta. Și da, băbuțele erau tocmai din Ștefan Vodă, din satul unde vinul alb e taare bun (așa au zis ele când m-au invitat în ospeție) 🙂

Aseară m-am întâlnit cu cumetrul meu, Alexandru Vdovicenco, la terasa Celentano de la Botanica, ”la un ceai, ca să-ți povestesc ceva”. Am stat exact 20 minute, cât ne-am povestit și aflat noutățile. Era trecut de 9 seara, afară destul de răcoare, și terasa era deja aproape goală. La un moment dat, la masa de alături s-a așezat o băbuță, îmbrăcată sărac dar curat, și care avea o pungă pe care a pus-o pe masă. După câteva minute, o chelneriță foarte tânără (care era și chelnerița noastră), i-a adus un ceai, și băbuța atent și-a scos 2 felii de pâine din sacoșa ei și mânca. Am auzit cum i-a spus chelneriței ”Boda prosti, să fie de sănătatea ta” și mi-am dat seama că acel ceai i-a fost oferit de angajată, din propriei bani. Imediat chelnerița s-a apropiat de masa noastră, ca să ridice nota de plată, și am rugat-o să-i aducă bătrânei un borș roșu cu carne, smântână și pâine, și să introducă toate astea în nota mea de plată. Nu am stat să văd ce s-a întâmplat mai departe, era prea dureroasa imaginea…

––––––––––––––––––––––––––––

Eu cred că undeva, acolo sus, toate se scriu. Și mai cred că uneori nu trebuie atât de multe pentru a ajuta pe cineva. Dar știu cât e de importantă încă o mână, în situațiile când nici lacrimi nu mai sunt.

În 9 martie, în acea dimineață când am citit acea frază grea pe facebook, am hotărât că e timpul să apară fundația ”Ajută un Om”. Eu sunt vărsătoare după zodie, mă rup de plâns de fiecare dată când aud sau văd ceva ce doare. Și nu contează că nu cunosc acei oameni care se chinuie, care suferă, care nu au și nu pot. Întotdeauna îmi amintesc că verile am stat la bunica, la Slobozia-Dușca, că am acasă o mamă și un tată, că vreau să fiu sănătoasă. Doar ajutând ești răsplătit cu tot ce vrei și Doamne-Doamne are grijă de noi. Părintele Pavel Borșevchi de fiecare dată îmi reamintește că tot ce ne este dat, ne e dat cu un scop, cu un îndemn, și noi, în timp ce trecem peste, trebuie să ne dăm seama de ce și pentru ce am primit această sarcină.

Ajută un Om.

”Ora de Suflet pentru 155 de oameni”

Ideea unei acțiuni de caritate pentru bolnavii de diabet zaharat mi-a venit acum câteva săptămâni, când tatăl meu, care suferă de această boală, trebuia să suporte o intervenție chirurgicală și medicii o tot amânau pentru că ”zahărul e tare mărit”, citat încheiat. Atunci am căutat informație pe net și am aflat o sumedenie de detalii care nici nu-mi imaginam că ar putea exista. Tot în acea perioadă am cunoscut-o pe Ruxanda Glavan de la ”Glavirux”, compania care importă și distribuie glucometre – aparate care măsoară glicemia în sânge. Ruxanda mi-a povestit, la un ceai, tot ce știe ea despre diabet zaharat și nu numai. Eu, ca fiica tatălui meu diagnosticat cu diabet zaharat, sunt inclusă automat în grupul de risc și într-o zi mă pot trezi că sufăr de diabet zaharat, boală care apare încet și sigur, pentru că n-o simți, nu doare nimic, nu te deranjează nimic.

––––––––––––––––––––––

Fundația ”Ajută un Om” vă invită la ”Ora de Suflet” pentru 155 de oameni”.

De ce 155?

Recent cineva ne-a povestit despre o persoană slab-văzătoare, care, în ciuda acestui diagnostic, mai suferă și de diabet zaharat.

Persoanele slab-văzătoare sau total nevăzătoare care suferă și de diabet zaharat, înregistrați oficial în cadrul Asociației Orbilor din municipiul Chișinău, sunt 155 la număr.

Astfel, fundația ”Ajută un Om” demarează acțiunea de strângere de fonduri pentru aceste 155 de persoane. Ei au nevoie doar de un singur lucru: glucometre cu voce (prețul unui glucometru variază între 800 și 1200 lei) și bandelete (o cutie cu bandelete (benzi care sunt folosite pentru măsurarea glicemiei în sânge), costă 200 – 500 lei.

Cum poți ajuta tu?

Foarte simplu. Te așteptăm joi, 4 aprilie, ora 18:30, ”Sala Albă”, hotel ”Codru” (str. 31 august 1989, 127.

În program:

1. Alimentația care ne salvează viața – doamna doctor Luminița Suveică, Sefa Direcție Sănătate a Primăriei Chișinău.

2. Diabetul Zaharat poate fi monitorizat – doamna Ruxanda Glavan, directorul companiei ”Glavirux”.

3. 10 minute despre sănătate – Ovidiu Tafuni, reprezentant ”Walmark” în Republica Moldova.

Meniul Serii: vin și ciocolate

Partener general: compania ”Glavirux”

Susține acțiunea: compania ”Walmark”

Biletul de acces va costa 100 de lei și va putea fi achitat direct la intrarea la eveniment. În schimb, fiecare venit va primi câte o pungă din partea ”Walmark”, care va conține suplimente de vitamine, extrem de necesare organismului nostru în această perioadă.

Foarte important!!!

În sală vom avea prezenți medici și surori medicale, care ABSOLUT GRATUIT vă vor face un test de măsurare a glicemiei în sânge, și pe loc veți afla rezultatul.

Cel mai important!!!

Compania ”Glavirux” va dona 155 de glucometre cu voce pentru toți cei 155 de pacienți slab-văzători și total nevăzători. Din banii acumulați la intrare vor fi achiziționate bandeletele necesare tuturor celor 155 de pacienți pentru care organizăm acțiunea dată.

Diabetul nu își alege victima, poate fi oricare dintre noi: tânăr sau mai în vârstă, bogat sau sărac, bărbat sau femeie, elev sau pensionar – toți avem riscul ca într-o bună zi să ne trezim cu diagnosticul de diabet zaharat. Partea cea mai gravă este că diabetul nu doare și deseori se depistează când deja nu mai poate fi controlat doar prin dietă. De multe ori, însă, diabetul se depistează împreună cu o altă mare problemă de sănătate – hipertensiunea arterială. Fiecare din noi, având pe cineva din părinți sau rude suferind de aceste boli, ne includem automat în grupul de risc.

Ce trebuie să facem pentru a preveni diabetul, cum să prevenim complicațiile în cazul când deja suferim, dar și multe alte informații utile veti afla participind la ”Ora de Suflet” pentru 155 de oameni.

Sperăm să nu rămâneți indiferenți și să veniți la ora noastră de suflet. Nu pierdeți nimic, din contra, acei 100 de lei vi se întorc sub forma de cadouri de la ”Walmark”+ testul gratuit de măsurare a glicemiei.

155 de oameni trăiesc într-o altă lume și se chinuie să supraviețuiască. Noi putem să-i ajutăm. Nu-i chiar atât de greu.

… introdu titlul aici…

Lucrurile mărunte ne aduc cele mai sincere și neașteptate bucurii și împliniri. Atunci când ne oprim din alergat; când schimbăm ordinea priorităților; când nu mai atragem atenție la ”ce spune lumea”; când facem bine celor mai triști ca noi; când facem bine și nu așteptăm nimic în schimb; când sunăm acasă și mămica ne spune rețeta celui mai gustos borș roșu; când unul din puținii prieteni adevărați te sună într-o vineri seara și te întreabă dacă mergi la mare, pe 2 august.

––––––––––––––––––––-

În această vinere mi-a fost dat să cunosc o fată. Inițial mi-a atras atenția cearcănele ei și pielea aproape neagră de sub ochi. M-am așezat pe scaunul de-alături, insultată fiind de un medic nervos, și așteptam. Când fata s-a ridicat, am observat că era foarte și foarte slabă, pantalonii fîlfîind pe ea, la fel și geaca. Era însoțită de un bărbat, la fel de tânăr, care o ținea de mână. În câteva minute a ieșit un medic bătrân, cu păr cărunt și cu ochelari mari pe nas, care a început să povestească niște lucruri care pe mine m-au trăsnit drept în moalele capului. El povestea tinerei familii despre copilașul lor, un băiețel de 7 luni, care imediat va fi scos din sala de operație, intervenția chirurgicală fiind de 9 ore.  Preț de câteva minute am auzit, fără să vreau, întreaga poveste. Eu știam ce urmează și chiar dacă nu sunt fricoasă, știu că sunt vărsătoare, după zodie. Doar m-am ridicat în picioare s-o apuc spre ieșire, când ușile holului s-au deschis și au intrat 2 asistente medicale care împingeau o targă pe care era băiețelul operat. Micuț, cu mâinuțele grăsuțe, cu părul deschis la culoare.  Eu nici astăzi, la două zile după această întâmplare, nu pot uita fața acelei mame când și-a revăzut bebelușul pe targa ce-l ducea din sala de operație în salonul de terapie intensivă. Ea pur și simplu s-a prăbușit în brațele soțului, fără lacrimi și fără a spune nimic… Mai târziu am aflat că bebelușul suportase a noua operație, la ale lui 7 luni. Atâta așteptare și suferință, în același timp. Și-atât de repede îmbătrânesc doi părinți de nici 30 de ani, pe holul Centrului Mamei și a Copilului, în secția ”Reanimare Copii”.

–––––––––––––––––––––

”Ora de Suflet” pentru Gabriel, acțiune organizată de către fundația ”Ajută un Om”, a reușit să readucă o speranță în inima Silviei, mama băiețelului care suferă de mucoviscidoză și care a fost operat în această săptămână. Nu vă mai spun a câta operație este, cert e că familia are nevoie de surse financiare pentru a continua tratamentul. Totodată mă bucură faptul că o idee apărută într-o noapte târzie a putut fi repede pusă pe roate (mai degrabă, pe bloguri, facebook, unimedia.info și unica.md) și ca rezultat avem o acțiune desfășurată deja, și 10.000 lei adunați doar într-o oră. Deci, se poate, dorință să fie.

–––––––––––––––––––––

Eu am plâns pe scaunul din holul secției reanimare. Apoi am ieșit afară și m-am așezat pe banca din fața blocului de spital, am ridicat capul spre cer, ca să simt pe față stropii reci de ploaia ciobănească care turna de câteva ore. Cred că într-o altă viață eu am avut un copil. Și plângeam nu pentru că l-am cunoscut pe Gabriel, care abia de-a reușit să-mi zâmbească, fiind la terapie intensivă, a 3-ea zi după operație, sau pentru că am văzut acel pui de om de nici 60 de centimetri, vânăt pe față și gât, și nici pentru că aflasem mai devreme despre decesul unui tânăr de doar 22 de ani. Plângeam pentru neputiința mea, a noastră, de-a ne alege întâmplările din viața și pentru toate zilele în care n-am știut să mă bucur de familia mea, de părinții mei răbdători și calzi, de mine, de corpul meu sănătos, de nepoțeii mei neastâmpărați și haioși, de clipele în care am fost fericită. Plângeam pentru că noi, cei care avem probleme, nu știm ce înseamnă să ai cu adevărat probleme. Plângeam pentru că nu întotdeauna știu să mulțumesc destinului pentru tot ce am, tot ce-am pierdut și tot ce-am dobândit.

Se spune că dacă bine faci, bine găsești. Sau bine ajungi. Eu nu vreau să mă gândesc la cei care ne conduc, care ne păzesc, care ne tratează. Pentru că de cele mai dese ori, am impresia că ei special, intenționat, de parcă s-ar răzbuna, fac tot ceea ce fac. Or eu tare, tare mai cred în dreptatea venită de sus, pe neprins de veste, când ți-e fotoliul mai cald sau vama mai fără de scanere.

Ajută un Om, uneori e atât de simplu.