De văzut când crezi că eşti nefericit

Am plâns când priveam emisiunea în direct, am plâns şi când am revăzut reportajul pe youtube.
Eu dacă eram în locul celor de la „Motivaţie”, nu-i invitam pe Andrei, Nata şi Sârghi. Pentru că Nata prea mult a plâns în ultimii 5 ani, şi pentru că Sârghi şi Andrei zi de zi se chinuie să facă ceva pentru societatea noastră.
Eu aş fi vrut să-i văd în acest reportaj, în aceste scaune, cu feţele încruntate şi câte un „Bl#a” printre dinţi, pe Lupu, Plahotniuc, Reşetnicov, Ghimpu, Voronin – pe acei pentru care semafoare stau câte 2 minute pe verde, se blochează câteva intersecţii şi se angajează zeci de poliţişti pentru „petrecerea” coloanei de la Palatul Republicii la „Cricova”.
Mi-e ciudă pe ei toţi şi mi-e silă de ţara care nu-i trebuieşte nimănui.

YouTube previzualizare imagini

Citim? Nu, ne târguim

Azi seara am văzut la tv precum că degrabă e „Târgul de carte”. Probabil mulţi dintre voi vă întrebaţi: „Iar???”. Eu tot „Iar” am zis, pentru că nu mai înţeleg nimic cu atâtea târguri şi saloane. Unde şi de unde, domnilor, atâtea cărţi? De ce primăvara avem un „Salon de carte”, la începutul toamnei e alt „Salon” şi nici după 2 săptămâni deja e „Târg”? Or’ nouă ne plac toate să le avem duble, indiferent că-i Crăciun, alegeri sau Sfântul Ilie.

Nu vreau să scriu care sunt deosebirile dintre un „Salon de carte” şi un „Târg de carte”. Ceea ce mă doare (şi deranjează) e că în ţara asta a noastră, dacă trebuie se găsesc autobuze care aduc oameni din Cahul, Şoldăneşti, Ungheni sau Cimişlia, doar-doar seara să zică la tv că la mitingul peledemist au fost peste 20 mii de cetăţeni simpli şi simpli simpatizanţi. La fel, dacă un şef cere, se asfaltează kilometri întregi de drum pentru vizita de 3 ore a lui cutărică în ţara noastră. Sau şi mai şi, peste 20 de deputaţi comunişti pleacă în China, cică „la discuţii cu colegii noştri, pentru analiza detaliată a situaţiei politice din ţara noastră. Costul vizitei este asigurat de partea chineză.”

Prin luna februarie a acestui an, împreună cu un editor pasionat de cărţi mai mult decât eu de citit, am avut o încercare. Zic „încercare” pentru că doar „ne-am plimbat” prin câteva mail-uri şi (până când) fără nici un rezultat. După 2 săptămâni de planuri şi idei, am elaborat un proiect denumit de noi „Bookurie, Târg Internaţional de Carte”. Dacă cineva dintre voi ştie (şi a fost măcar o dată la) Bookfest-ul românesc, păi ceva de acest gen, doar că mai mic ca spaţiu, timp de desfăşurare şi buget, evident. Noi ne-am imaginat că dacă e vorba despre un Târg Internaţional de Carte (în scopul de a pune la dispoziţia editorilor un cadru de expunere adecvat şi de a răspunde nevoii de informare a publicului iubitor de carte, de promovare a lecturilor şi a cărţii în ţara noastră) atunci normal ar fi ca acest Târg (repet, Internaţional) să fie organizat şi desfăşurat sub înaltul patronaj al (măcar unui) demnitar de stat.
Şi cum „Salonul Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret” în acest an s-a desfăşurat sub patronajul Preşedinteui Interimar Lupu, atenţia noastră s-a îndreptat către Prim-Ministrul Filat.
„Până ajungi la Dumnezeu te mănâncă Sfinţii” – apoi să ştiţi că e adevărat. După cîteva mail-uri cu Lilia Gurez (Serviciul de presă a Guvernului), proiectul nostru a ajuns la consilierul Tudor Darie, care în câteva zile ne-a făcut legătura cu Eugen Buga, la fel consilier.

De-aici povestea e lungă şi încă mai cred că această idee poate fi realizată. Doar că nu prea mai sper în viitorul apropiat să avem şi noi, ca toată lumea normală, un Târg Internaţional de Carte, care să adune sub acelaşi acoperiş tipografi, editori, autori, traducători, distribuitori şi cititori. În România lumea pleacă de la Bookfest cu pungi pline de cărţi; autori celebri din lumea întreagă fac lansări de carte; se organizează nopţi de lectură, sesiuni de autografe, ateliere, donaţii, discuţii, prezentări şi tot felul de actvităţi interesante şi utile tuturor. În câteva zile, mii şi mii de oameni merg la acest târg.

Noi ne plângem că e greu, dar unii stau câte 10 zile pe litoralul din Turcia sau au câte un iaht „Paula” printr-un colţ de Criuleni. Nu avem timp să citim, dar indiferent că-i marţi, joi sau sâmbătă, terasa de la Graffiti şi Cocos sunt pline ochi. Că preţurile la cărţi sunt „maaari, tare mari”, dar pentru o bucată de „Molocinaia” de la Pegas se dă peste 100 de lei.
Când am întrebat pe facebook „Pe cine aţi vrea să aducem la următoarea întâlnire organizată de Clubul Nostru?”, lumea ni le-a tot scris pe Andreea Marin, Andreea Esca, Andreea Raicu. Pe mail la fel vin rugăminţi pentru Oana Zăvoranu, Monica Columbeanu sau Bianca lui Bote. Dar nimeni, încă nimeni nu ne-a scris că i-ar plăcea să-l asculte pe Mircea Cărtărescu, pe Gabriel Liiceanu, pe Andrei Pleşu sau Vasile Ernu. Nici pe Constantin Cheianu sau Dumitru Crudu.

Şi eu ce fel de „Târg Internaţional de Carte” vreau, dacă lumea nu ştie unde se află „Diverta” şi mă întreabă prin 3 comentarii „În care hol găsesc librăria din Hol?”…

Votul tău decide!

Am fost criticată, prin mai multe comentarii (pe care nu le accept pe blog, pentru că nu vreau) că sunt o egoistă şi scriu verzi şi uscate, când ţara moare de foame şi suntem în plină campanie electorală.

Eu, de felul meu, sunt patriotică. De la 18 ani merg şi votez, discut cu oamenii despre politică, mai conving câte o cunoştinţă căruntă că roşu deja a devenit spălăcit şi mă străduiesc să-i trezesc pe toţi ai mei în ziua alegerilor, ca şi ei, la rândul lor, să-i îndemne pe alţii să nu uite de scrutin.
Am impresia că aceste ultime 2 săptămâni au fost cele mai greţoase din viaţa noastră. Recunosc că am stat cu ochii pe cei doi candidaţi, pentru a le vedea gradul de omenie şi dorinţa de avuţie, dar şi pentru a înţelege până unde se poate merge atunci când tare-tare vrei. Dacă sincer, cred că mulţi ar trebui să împrumute de la Dodon măcar un pic de „naglosti” şi darul „de-a te freca din ochi”. Mă uitam cu câtă obrăznicie neagă falsificarea Monitorului Oficial al României, cu câtă aroganţă răspunde jurnaliştilor, şi mă gândeam, dacă măcar una din rugăciunile adunăturii celea de preoţi va ajunge la Dumnezeu, atunci e jale cu noi.

Am fost la offline-ul cu Dorin Chirtoacă. Obosit şi flămând, Chirtoacă a răspuns omeneşte, fără strofoliri, fără „Angela, ajunge”, fără cuvinte sensul cărora le înţelege doar el, fără invinuiri şi ameninţări. Primarul Chirtoacă a vorbit clar despre realizări, dar a şi recunoscut toate câte se mai putea de făcut. Omul Chirtoacă s-a salutat cu fiecare, ne-a întrebat cum ne cheamă, a ascultat părerea sau/şi întrebările fiecăruia, iar la sfârşit ne-a rugat să votăm. Nu ne-a îndemnat să votăm PL şi candidaţii săi, sau şi mai şi – nu a zis „Votaţi Dorin Chirtoacă, că eu am să vă dau salarii şi fac parcări”. A rugat să ieşim la vot, să nu lăsăm altcuiva şansa noastră, să nu ne pierdem speranţa şi să credem în continuare în forţele democratice.
Ştiu că sună un pic deplasat, ştiu că toţi sunt zakalibiţi de alegeri şi promisiuni. Dar cui îi este uşor în ziua de azi?

Mâine mergem la alegeri. Doar înainte, pentru că votul tău decide!

Sărăcia oamenilor noştri

Întotdeauna mi-am imaginat, dar nu am vrut să cred. Sau am alungat gândurile, pentru a nu-mi schimba mersul lucrurilor în ziua respectivă. Doar că nu poţi amâna la nesfârşit realitatea şi vine o zi când ţi-e ciudă pe tot, mai ales pe mai marii ţării.

Sâmbătă la 6 dimineaţa am pornit spre satul de baştină a mamei mele. Fratele mamei, o viaţă trăind pe strada Alecsandri, spunea tuturor că vrea să fie înmormântat acolo unde verdele e mai verde şi neamurile sunt mai multe.
Astfel, am stat 2 zile în sat. Geografic e situat nu departe de Chişinău, la 35 km depărtare. Dar am avut impresia că-s într-o lume uitată de toţi şi unde fiecare supravieţuieşte cum poate.
Recunosc că pe timpuri satul era considerat unul dintre cele mai bogate din raionul Criuleni, fiind vestit prin serele de legume şi gospodarii care împânzeau pieţele din capitală. O dată cu trecere anilor, aceşti gospodari au devenit tot mai puţini: populaţia a îmbătrânit, astfel tineretul a plecat peste hotare iar părinţii nu mai au puteri pentru a îngriji hectare întregi de harbuji, ceapă sau roşii. S-a limitat la câte o seră pe lângă casă, iar marfa o vând la pieţele din Criuleni, Dubăsari sau Vadul lui Vodă.
Cu toate acestea, sărăcia domină în mai toate gospodăriile din sat.

Am plâns mult şi m-am indignat, pentru că unica biserică din sat are câţiva metri şi e săracă la propriu. În biserica lor încape sicriul, preotul, 2 corişti şi maxim 4 rude ale răposatului, restul toţi stau într-un coridor micuţ sau pe scările bisericii.
Drumurile din sat sunt impracticabile. Ce vedem noi în Chişinău e floare la ureche. Clădirile importante din sat (primăria, casa de cultură) se află într-o stare jalnică. Din vechea Luminiţă s-a făcut bar (cum e mai în toate satele noastre) şi bărbaţi încă tineri îi vezi de dimineaţă aşezaţi în faţa localului.

Dacă să vorbesc de oamenii din sat, tinerii practic nu există. Sîmbătă la amiază abia de zăreai pe cineva pe drumuri. Câţiva bătrînei stăteau pe scaunele din faţa porţilor şi petreceau trecătorii cu privirea. Ne-am oprit aproape la toţi, pentru ai cinsti cu vin, în memoria şi de sufletul unchiului nostru. Un bărbat (iniţial am presupus că are vreo 70 de ani), când a auzit cine a murit, a început a plânge. Cică au fost într-o clasă, ambii aveau 57 de ani. Doar că bărbatul din sat era în baston, alb la cap, în haine zoioase şi dornic de un pahar de vin, chiar şi de sufletul colegului de clasă.
Rudele noastre ne-au povestit despre viaţa lor, o viaţă pe care noi o vedem uneori în vreo ştire la tv. Foarte puţini sunt angajaţi, majoritatea se ocupă cu vânzarea legumelor sau cu munca la alţi gospodari. Am întrebat o verişoară de nici 30 de ani deşteapta întrebare din majoritatea revistelor strălucitoare: „Cum arată o zi din viaţa ta?” la care Tanea mi-a răspuns: „La 5 deja suntem pe deal, până la amiază prăşim, apoi mergem acasă. Acasă mai strângem prin gospodărie, după 7 udăm în grădină, seara mai mâncăm ti niri şi, şi ne culcăm.”…Priveam mâinile ei, arse şi cojite, şi încercam să-mi imaginez la ce visează ea la ai ei 30 de ani, în sat, nemăritată şi singură în vechea casă părintească. Mi-a zis că mai vinde vin, pentru a face bani de lumină şi gaz. Nu-i tristă de viaţa ei, doar că s-a săturat de una şi aceiaşi în fiecare zi. Noroc de înmormântări, că se mai adună neamurile şi mai stau de vorbă. Despre pământ, patlagele, pensii, că au preot nou în sat, şi tot aşa.

De 2 ore scriu aceste rânduri. Mă gândesc la tot şi nu văd ce-aş putea face. Îmi dau seama că toate satele noastre se sting, oamenii se chinuie în fiecare zi, copiii nu văd nimic pozitiv, bătrânii mor de dorul urmaşilor rătăciţi prin toată lumea.
În Chişinău se cheltuie milioane pentru drumuri, pentru vizite oficiale, pentru cine în restaurante şi dezmăţuri la Cricova, pentru mii de buletine de vot şi tot felul de renovări şi reparaţii. Pe când la sate oamenii mor de foame, în adevăratul sens. Acolo rar se mănâncă carne, îngheţată, tortă. Acolo rar se cumpără haine sau perdele. În sate mai sunt case fără telefon fix şi femei care se tund anual. Se mai întâlnesc bărbaţi care muncesc 2 ani pentru aşi cumpăra căruţă şi adolescenţi care nu-şi fac planuri mari pentru când vor absolvi şcoala. Oricum în sat rămân, maxim posibil – fac 2 ani de inginerie sau croitorie la Şcoala Profesională din Criuleni, şi revin în sat. Pentru că sărăcia s-a reţinut în sate, şi nimeni nu face nimic, absolut nimic, pentru oamenii de-acolo.
Unica lor speranţă – preotul să fie liber pentru ziua când nu vor mai fi…

Un fel de răspuns

Luni, 18 Octombrie, 2010 / 14:30
Chirtoaca despre Dan Balan: “Se cauta nod in papura!”
Primarul capitalei, Dorin Chirtoaca, refuza sa comenteze discutiile despre recitalul lui Dan Balan din seara hramului orasului. El s-a aratat totusi deranjat de afirmatiile ca Dan nu ar fi fost intr-o stare tocmai buna.

“Daca cineva avea intrebari trebuia sa-l intrebe pe Dan acolo, la concert, ca erau toate televiziunile. Nu stiu de ce se cauta nod in papura dupa si cred ca subiectul este epuizat, mai ales ca Dan a si dat o replica. Eu nu am simtit nimic”, a spus Dorin Chirtoaca.

Dupa concertul din Piata Marii Adunari Nationale, presa a scris ca Dan Balan a urcat beat pe scena, iar recitalul a fost “o bataie de joc”. Dupa cateva zile de discutii aprinse, artistul a venit si cu replica – sunetul a fost mixat gresit, de aceea, de la micile ecrane, concertul a iesit asa cum a iesit.

Sursa: ştireazilei.md