Aniversări

„Un an de zile am așteptat o minune. Zi de zi, un telefon sau măcar un e-mail. Sau poate un sms, dacă tot nu mi s-a răspuns la sms-ul meu. Și când stăteam cu prietena mea la un ceai, discutând despre tot și despre toate, minunea s-a întâmplat. Telefonul meu a sunat. Era 18 noiembrie… Am început a tremura și nu-mi venea să cred ce vedeam pe ecranul telefonului. Am răspuns. Până atunci, aș fi dat toate celelalte vise din viața care mi-a mai rămas, doar pentru acel apel atât, dar atât de așteptat.

2 minute. După ele, prietena mea mi-a povestit ce-a auzit, ce-am răspuns, ce arătau ochii mei si albul tenului, pentru că eu nu țineam minte decât ultimele lui cuvinte. Toată așteptarea a sfârșit. Nimic nu-și mai avea rostul. Noi nu mai eram „noi”. Și cât de mult nu ne visam, nu ne pândeam și nu ne admiram, era practic imposibil să ne vrem. Pentru că odată, într-o zi a naibii de nepotrivită, unul a încercat să demonstreze și celălalt – să iubească. Și așa am ajuns – unul să viseze și celălalt – să aștepte. Era 18 noiembrie din anul lui 2013 și azi iar e 18 noiembrie. Dar degeaba, oricum respirăm aer diferit. Chiar dacă, sunt convinsă, ne mai visăm…”

***

Fragment din cartea „Inimi și culori”, scris azi – 18 noiembrie 2014, în Vienna.

Inimi

Dechid larg geamurile și las aerul de început de octombrie să intre în casă.
– Mă doare inima, mi-a zis încet, parcă cu frică. Mă doare, pentru că toată noaptea am visat culorile multor orașe și pe mine, căutându-te acolo unde știu că n-ai intra niciodată, nici măcar din curiozitate.
Atât de deloc nu mă cunoaște, încât nu m-ar crede în stare că pot intra și sta mai mult de 15 minute într-un magazin grecesc cu farfurii și linguri.
Inspir adânc și tac. Aș fi vrut să nu fiu acolo în acea dimineață. Balconul meu este mai frumos. Tot ce-i al meu, e mai frumos. Poate chiar și inima mea…

***

Am încercat, de-a lungul timpului, să n-o prea ating. E adevărat că au mai existat tentative de nimicire definitivă, dar lucrurile s-au dres de la sine – greu, alteori tare greu, și o dată – neimaginat de greu. Între timp, am învățat să nu mor. Apoi e bine să nu ne chiar expunem publicului, pentru că o astfel de stare – cea de liniște și împlinire – nicidecum nu se arată, nu se demonstrează, nu se înșiră prin lume. Pentru că vine o zi când nu mai poți repara nimic și atunci pierzi tot. Și cel mai important e să știi să pierzi, dar să nu te pierzi.

– Dacă m-ai lăsa, ți-aș demonstra că nu întotdeauna doare.
– Dacă te-aș lăsa, ți-ai demonstra că mai întotdeauna se poate. Întrebarea e alta. Poți?!

Într-un moment de revelație, fiecare dintre noi rupem toate granițele și ne abandonăm, din nou, sufletele. Și lăsăm să curgă, când mai lin, când mai învolburat. Apoi ajungem în acel punct când ni se pare că nu mai există alte minuni, că o zi poate cuprinde mai multe întâmplări, dar nu și stări. Pentru că atât, dar atât de mult am așteptat această iubire, că restul ce se întâmplă pe-alături chiar nu au nici o importanță. Cu o singură condiție: să știi destul de bine cât să dai și cum să primești la loc. E atât de simplu, totodată destul de încurcat pe alocuri, dar extrem de frumos…

***

– Mă doare inima, mi-a șoptit la ureche, când stăteam îmbrățișați pe balconul casei noastre.

Tot ce-i al meu e mai frumos, mi-am șoptit în gând. Pentru că atât de mult am așteptat, și atât de minunat s-au întâmplat.

„Toate lucrurile frumoase din viață încep pe întâi”, am scris pe facebook lângă o fotografie făcută cu telefonul, ce ilustra cerul ce duce spre casă, acasă.

„Toate lucrurile frumoase din viață încep”, a comentat una din femeile care știe mult mai bine decât mine cum trebuie să arate un cer de-asupra unei iubiri!

Capitolul 1.2

În toate cărțile și în toate poveștile reale de viață am întâlnit astfel de cazuri, dar de fiecare dată zâmbeam sarcastic și-mi spuneam, în mintea mea liniștită, că mie nu mi se poate întâmpla.

Ca într-un final, să apară. Și să apară exact în cea mai nepotrivită, neașteptată, nedorită și netrăită zi din an. Și să nu facă nimic, dar nimic în mod special, dar să reușească să năruiască tot confortul în care eram până în acel moment.

2 zile am tăcut. Și eu am fost cea care am căutat motiv. Pentru că mi se părea important să nu las flacăra să pâlpâie, ci să aprind focul, un foc care a ars tot-tot în următoarele luni. Dacă recapitulez, îmi dau seama că mai mereu eu am fost cea cu motivele, din acest motiv el nu mai avea motivele lui. În schimb, știa, era aproape sigur că totul se va desfășura așa cum nu vroia el. La acea vreme, sau poate din acea zi nepotrivită. Adevărul e ca noi ambii am vrut, ne-am vrut, doar că diferit – eu, (poate) pentru totdeauna, el – pentru atunci, ca să-și dea seama dacă este vreun rost. Și a fost. Pentru atunci…

În toate cărțile și în toate poveștile reale de viață am întâlnit diferite cazuri. La fel ca și al nostru. Ne-am văzut, ne-am visat – diferit, delicat, ascuns și cu dor, și spre final – ne-am dat o șansă. O mare și mincinoasă șansă, de care ne-am folosit în cel mai direct mod, în cel mai dorit fel. Am ars, ambii, diferit. În schimb, am tăcut (aproape) la fel. Și ne-am visat în continuare. Poate ne mai visăm, poate ne mai vrem, poate există o a doua șansă pentru cei ca noi, care nu știm să apreciem clipa. Poate, dar nu  cred. Pentru că noi, de cele mai dese ori, suntem atât de fricoși, încât ajungem să ne ferim chiar și de propria fericire.

 

***

– Cât de proști sunteți, dar cât de proști, mi-a spus prietena mea.  Cum, stați față în față și mâncați borș roșu cu smântână, vorbiți despre agende și sah, dar niciunul dintre voi n-are curajul să zică ceva la temă, să întrebe ce faceți mai departe?

– Dar nu există „mai departe”. Asta era clar, nuștiu cum, de la început. Și ne-am și zis-o zilele trecute. Cei drept, la telefon, pentru că nici unul din noi n-a avut curaj, nu știu cum…

***

Când ți se pare că totul e bine și frumos, că totul merge după plan, că toate se desfășoară așa cum ar trebui, viața are grijă și îți arată încă o parte a poveștii. Uite atunci începe adevăratul joc, când nu știi – să suni, să scrii, să-ți cauți de drum, de viață, de stare, sau să insiști cu niște întrebări. Dacă nu vrei să te doară, taci și caută-ți de treabă. Dacă vrei să te rupi, să arzi, să te chinui până la imposibil – cere niște răspunsuri. De dorit – acum. ACUM. Pentru că tu acum trebuie să arzi. Pentru că niciodată n-ai înțeles zicala: „Cu răbdarea treci si marea” care, Doamne, cât e de adevărată…

Noi nu știm să trăim. Pur și simplu să trăim și să ne bucurăm de noi, de ceea ce simțim, de ceea ce avem și putem savura. Noi întotdeauna trebuie să complicăm, să inventăm, să presupunem. Și ajungem să suferim din cauza a ce-ar fi putut fi, nu din cauza că n-a fost. Pentru că noi întotdeauna avem curajul să visăm, mult și departe, dar tare rar trăim clipa și ne bucurăm de prezent.

***

– Of Doamne, cum priveai ochii cei albaști? Nu te tumăneau? Nu-ți stătea borșul în gât? m-a întrebat prietena mea, după ce, tare întâmplător (sau poate nu) l-a văzut, l-a auzit și l-a ascultat.

– El mi-a zis să nu cred în semne, pentru că el nu crede și e sigur în coincidențele vieții.

– Nu există coincidențe, draga mea. Și toate semnele care ne vin, e doar pentru a ne da de știre în ceva sau cineva. Un fel de „stop” și „start” sau invers, că ordinea nu-i atât de importantă.

***

Când ți se pare că totul e bine și frumos, că totul merge după plan, că toate se desfășoară așa cum ar trebui, viața are grijă și îți arată încă o parte a poveștii. Uite atunci începe adevăratul joc – apare o a treia persoană. Și nu e o simplă coincidență. Deloc chiar. E semn că toate care s-au întâmplat până acum fac parte dintr-o poveste și că omul, uneori, ar trebui să aibă curajul să viseze mai mult. Și să creadă în semne!

 

Întâi februarie

Când mi-a zis să ne vedem, probabil nici nu intuiam ce va urma…

*

După 2 ore de povestit, ningea infernal – vorba cântecului, și eu speram să se blocheze drumul, să cadă Viaductul și noi să nu mai ajungem să mă lase acasă. Nu vroiam să tac, dar nici nu știam ce trebuia să spun. Probabil că și el…

Sunt situații în viața asta când totul se rezumă la noroc. Și la dorințe. Cât de mult îți dorești ceva și cât de norocos ești ca să-l capeți. Iar eu nu aveam decât să cred și să sper că atunci când am venit pe lume, stelele s-au aliniat frumos.

*****

„- Tu atâtea cărți citești, chiar n-ai înțeles nimic din toată povestea asta?

– Încă nu. Deja trebuia, da?!”

*****

O lună, 3 săptămâni și 2 zile – am scris cuiva pe Viber și am închis de tot telefonul. Am văzut cana din care a băut cafeaua. În cap mi se învârteau toate teoriile și motivele auzite mai devreme, înainte de rugămințile mele către ninsoare. Apoi i-am simțit parfumul fin, lăsat prin aerul rece. Știam că tot greul abia urmează – asta din cărți am citit – și vroiam să mă conving că tot ce se întâmplă e pentru că și el a vrut să nu lase tăcerea să strice toată povestea. Tot curajul, toată mândria și toate principiile se pierd atunci când vrei ca cineva să știe cât de mult îți place toată povestea. Și cât de mult ai așteptat această ninsoare.

***

– Miros „a tine”…

***

Există oameni care rar, dar foarte rar, scriu și răspund la sms-uri. Iar când răspund la cele la care nu aștepți răspuns, ajungi să te gândești la cât de mult îți place povestea asta, cu toată așteptarea și tăcerea ei…

Introdu titlul aici…

Aproape că am visat următoarele rânduri, iar când au început a suna alarmele la telefoane – aproape de ora 07.15, am deschis ochii și câteva minute am încercat să recapitulez tot ce a fost, ce-am inventat și ce-am așteptat, de fapt.

Suntem obișnuiți să căutăm răspunsuri, chiar dacă pe unele n-ar trebui să le știm, iar pe altele – n-ar trebui să le auzim. Ne chinuim până la epuizare și până când nu mai vrem nimic, decât ziua care vine să fie altfel și să ne aducă altceva. Încă multe zile vor fi ne-vrute, ne-înțelese și ne-înțelegătoare cu noi. Pentru că atunci când nu ai un final, o istorie legată, un răspuns, la urma urmei – te macini și te consumi în tăcere și cu milioanele de gânduri care îți inundă fiecare secundă din viața zilei care și așa n-a venit cu nimic bun.

Unele povești nu sunt menite să aducă împliniri. Și poate că n-ar fi totul atât de greu, dacă nu am avea speranțe și așteptări. Oricât de puternici nu am fi, oricum vine acea zi când lași mâinile jos și pui armele în cui. Și te macini, căutând răspunsuri. În unele cazuri ele sunt atât de evidente, că tot noi ne mințim și le ignorăm. În alte cazuri… nici nu sunt sigură că există alte cazuri.

În lumea asta, cea mai grea este așteptarea. Și, poate și tăcerea. Și zilele când te hotărăști să nu mai aștepți și deja să taci tu…