Miracol înainte de Crăciun

Îmi place să păstrez colaborările frumoase și ori de câte ori am ocazia, revăd oamenii buni și prin alte proiecte pe care le realizez. Altfel spus, dacă am făcut 3 ani de „Clubul Nostru” cu Paula SELING și tare mi-a plăcut de ea și de tot ce-a reușit să facă cu sufletele noastre, am ținut să ne revedem deja prin intermediul unui concert mai mare, de data aceasta organizat de compania „Art Bis”.

afis

Bilete mai găsiți la casele Filarmonicii Naționale, dar și ON-LINE aici, pe iticket.md

YouTube previzualizare imagini

9 decembrie înseamnă Horia BRENCIU

Dacă credeți că după un an de evenimente unice și oameni speciali mai am cuvinte să povestesc și despre acest eveniment/concert/om, să știți că nu-i chiar așa 🙂 Pentru că prea mult timp mi-am dorit și acum, că se întâmplă, nu știu ce aș mai putea să spun!

Doar am să recunosc că în 9 decembrie mi se va îndeplini încă o dorință din lista oamenilor de cunoscut și de lăsat în suflet!

Acum 2 săptămâni, când stăteam cu Horia la un ceai în restaurantul unui hotel din Chișinău și făceam scenariul evenimentului din 9 decembrie, mi-am reamintit dorința mea din clipele grele de organizare, când totul merge invers și o sumedenie de probleme apar din senin. Atunci cel mai mult îmi doresc să abandonez proiectul, să-l vând sau să-l dau cadou cuiva mai puternic decât mine. Și când Horia mi-a zis cât de frumos i-a povestit Bittman despre „Clubul Nostru”, despre publicul cald și dornic, despre sesiunea de pupat și apoi cea de fotografiat, despre mesajele pe care le primesc invitații pe facebook după eveniment – mesaje venite de la femeile din sală, ca semn de mulțumire pentru șansă și pentru amintiri – eu, ca organizator și ca spectator, m-am umplut de recunoștință!

Proiectul „Clubul Nostru” nu va dispărea, cel puțin nu până în iunie 2015. Noi atâta lume am inspirat, atâta lume am provocat și enervat că lor nu le iese ca și nouă, încât suntem obligați în fața tuturor celor care ne scriu mail-uri și mesaje, să aducem la Chișinău și celelalte nume de personalități cerute și solicitate. Și le vom aduce! Pentru că de 4 ani muncim, zi de zi, și construim vise care se împlinesc atunci când urc pe scenă și zic: „Bună seara, bine ați venit la o nouă ediție de evenimente „Clubul Nostru”!

Pe 9 decembrie e ziua Horia Brenciu. Eu atât vă zic: veniți! Brenciu voce live + pian + chitară = nu cred că veți mai avea astfel de ocazii, cel puțin – nu în Chișinău. Aaa, era să uit – în premieră și în exclusivitate doar la evenimentul nostru – lansarea ultimului album 40+ și autograf pe loc, direct de la sursă 🙂
facebook_2

Să crezi, să visezi, să trăiești!

Dintotdeauna am fost o visătoare, iar atunci când viața m-a întors cu susul în jos, mi-am promis că nu voi mai pierde niciodată. Niciodată!!!

De aici și toate ideile, invențiile și visele. Aproape toate au devenit proiecte și realizări, altele – se coc și curând le voi expune și lansa.

Unele vise se împlinesc și eu, mai obosită ca ieri, zâmbesc și mai pun o bifă în lista imaginară. Unele vise se împlinesc și atrag altele, doar că eu încă nu realizez ce se întâmplă, iar rezultatul este unul neimaginar, nevisat, neînchipuit vreodată.

Așa am ajuns să trăiesc visul Bittman, ca mai apoi să se împlinească și visul Holograf. De o lună și câteva zile trăiesc parcă o altă viață, parcă povestea altcuiva, într-o lume plină de sms-uri cu oameni pe care i-am admirat și citit acolo, într-o altă viață, în care eu eram fană, spectator și o adolescentă înnebunită după (în special) „Ochii tăi” și „Dar să nu-mi iei niciodată dragostea”.

 

10346188_893047404053906_5685430725938461698_n

După minunatul eveniment Clubul Nostru din octombrie, unde Dan Bittman a reușit să cucerească definitiv și pentru toată viața, eu am rămas – pe lângă amintiri și sfaturi, și cu o prietenie dragă sufletului meu. Mult prea dragă. Apoi s-a pornit o colaborare între mine, cu Promo Brand (un alt proiect care se coace, detalii AICI), și Bittman, sau altfel spus – proiectul solo Dan Bittman (care se coace și el și în curând va fi lansat).

Eu niciodată n-am visat decât să vorbesc cu omul Bittman, nu să mai ajungem să colaborăm. Dar viața asta este atât de imprevizibilă, încât atunci când ni se întâmplă lucruri mai bune decât am sperat, mai frumoase decât am avut până acum și muuult mai mărețe decât s-au realizat până ieri, noi ajungem să ne întrebăm: „Pentru ce, Doamne? Ce-am făcut de merit așa oameni ca Bittman și toți din Holograf?!”

O fi făcut eu ceva în viața asta, dacă Dumnezeu a avut grijă să-mi ofere o astfel de realizare. Iar eu, la rândul meu, Îi multumesc pentru că de fiecare dată, fără să vreau sau să-i cer, îmi arată că nu întotdeauna ceea ce ai pierdut, mai merită… gânduri 😉

***

„Sa-mi fie iertat tot spam-ul cu Holograf din ultimele 2 zile, dar am trait niște momente de vis!  In toamna trecută îi admiram, iar, din sala Palatului Național, si astăzi am ajuns sa lucram împreuna. Mai mult, am legat o prietenie rară si tare scumpă sufletului. Niște oameni cu litera mare, talente fără de comparatie, haioși de nu mai puteam de-atâta râs, si cu adevărat niște valori care vor rămâne in istorie! Ieri făceau haz de mine si povesteau pe unde cântau in ’85, anul când eu m-am născut 🙂  Nici in cel mai frumos vis al vieții mele nu mi-am imaginat ca voi ajunge sa-i cunosc altfel decât din scena si ca voi merge la discoteca cu Bittman 🙂 Viața asta e tare imprevizibila si cât de tare am vrut sa fug de muzica si PR muzical, tot acolo mă întorc. Dar Doamne, ce revenire Multumesc, destin! Pentru tot-tot-tot!”

Scris pe facebook, după aproape o lună frumoasă și plină de Holograf!

111

10454521_399381176880860_8126814506172973938_n

10393158_10152813604940552_4352394849268100537_n

10447418_10152829364320552_5450352141715551864_n

1512790_10152830336605552_3064198143886184239_n

10308603_10152829486155552_4891028134299893136_n

984234_403019376517040_7555578831191250461_n

10734012_10152830381030552_8149660455485859194_n

 

Prin acest text și aceste minunate fotografii să nu credeți că m-am lăudat, cu toate că ar fi cu ce 😛

Prin această postare mi-am amintit, în primul rând mie, că niciodată, dar niciodată nu trebuie să te oprești!!!

Inimi

Dechid larg geamurile și las aerul de început de octombrie să intre în casă.
– Mă doare inima, mi-a zis încet, parcă cu frică. Mă doare, pentru că toată noaptea am visat culorile multor orașe și pe mine, căutându-te acolo unde știu că n-ai intra niciodată, nici măcar din curiozitate.
Atât de deloc nu mă cunoaște, încât nu m-ar crede în stare că pot intra și sta mai mult de 15 minute într-un magazin grecesc cu farfurii și linguri.
Inspir adânc și tac. Aș fi vrut să nu fiu acolo în acea dimineață. Balconul meu este mai frumos. Tot ce-i al meu, e mai frumos. Poate chiar și inima mea…

***

Am încercat, de-a lungul timpului, să n-o prea ating. E adevărat că au mai existat tentative de nimicire definitivă, dar lucrurile s-au dres de la sine – greu, alteori tare greu, și o dată – neimaginat de greu. Între timp, am învățat să nu mor. Apoi e bine să nu ne chiar expunem publicului, pentru că o astfel de stare – cea de liniște și împlinire – nicidecum nu se arată, nu se demonstrează, nu se înșiră prin lume. Pentru că vine o zi când nu mai poți repara nimic și atunci pierzi tot. Și cel mai important e să știi să pierzi, dar să nu te pierzi.

– Dacă m-ai lăsa, ți-aș demonstra că nu întotdeauna doare.
– Dacă te-aș lăsa, ți-ai demonstra că mai întotdeauna se poate. Întrebarea e alta. Poți?!

Într-un moment de revelație, fiecare dintre noi rupem toate granițele și ne abandonăm, din nou, sufletele. Și lăsăm să curgă, când mai lin, când mai învolburat. Apoi ajungem în acel punct când ni se pare că nu mai există alte minuni, că o zi poate cuprinde mai multe întâmplări, dar nu și stări. Pentru că atât, dar atât de mult am așteptat această iubire, că restul ce se întâmplă pe-alături chiar nu au nici o importanță. Cu o singură condiție: să știi destul de bine cât să dai și cum să primești la loc. E atât de simplu, totodată destul de încurcat pe alocuri, dar extrem de frumos…

***

– Mă doare inima, mi-a șoptit la ureche, când stăteam îmbrățișați pe balconul casei noastre.

Tot ce-i al meu e mai frumos, mi-am șoptit în gând. Pentru că atât de mult am așteptat, și atât de minunat s-au întâmplat.

„Toate lucrurile frumoase din viață încep pe întâi”, am scris pe facebook lângă o fotografie făcută cu telefonul, ce ilustra cerul ce duce spre casă, acasă.

„Toate lucrurile frumoase din viață încep”, a comentat una din femeile care știe mult mai bine decât mine cum trebuie să arate un cer de-asupra unei iubiri!

„Să ne revedem mai des”

Pentru că urmează câteva zile de concediu, voi încerca să recuperez câteva lucruri importante pe care nu le-am reușit în ultimele luni. Și asta se referă și la acest blog, care tot așteaptă să-și schimbe haina și unele accesorii 🙂

Cu aproape 2 săptămâni în urmă, am organizat un eveniment. „Să ne revedem mai des” este, și deja o pot spune cu mâna pe inimă, – cel mai greu, dar și drag eveniment pe care l-am gândit și l-am desfășurat. Nu există atâtea cuvinte care m-ar ajuta să descriu emoțiile care m-au încercat în seara de 17 decembrie. Oameni Mari, în tot sensul cuvântului, mi-au strâns mâinile, m-au îmbrățișat și m-au pupat, în semn de mulțumire pentru că i-am „reunit” ca ei să se revadă. În acea seară s-a plâns mult, dar au fost doar lacrimi de bucurie. Și eu sunt extrem de bucuroasă pentru că, în ciuda tuturor greutăților și a nopților nedormite, am reușit!

La eveniment nu am invitat presa, decât Moldova 1, ca să avem câteva imagini pentru arhivă. Nu am mediatizat evenimentul până în 17 decembrie și nici după, decât printr-un articol în ziarul „Adevărul”. Și asta pentru că nu am vrut să se vorbească mult și aiurea despre sufletele oamenilor mari, chiar dacă mie demult îmi este paralel despre ce se vorbește prin târg. Dar aici n-am vrut să risc și cred că decizia a fost una corectă.

Mai jos voi posta textul apărut în „Adevărul”, pentru că mi se pare unul destul de inspirat, iertată să-mi fie modestia 🙂

Și, vă rog și vă îndemn – mergeți la teatru, la spectacolele oferite de interpreții autohtoni, cumpărați cărți scrise de scriitorii noștri și tablouri pictate de artiștii noștri. Doar așa putem să-i susținem și să le facem zilele senine!

Vedeți toate POZELE AICI, pe pagina de facebook a Fundației „Ajută un Om” 

********************

Parcă intenţionat am lăsat să treacă o noapte, o zi şi apoi încă o noapte, ca să mă apuc de acest text. Eu şi acum încurc şi amestec cuvintele, la câte emoţii mai am, dar dacă aş fi fost nevoită să povestesc imediat după eveniment, cu siguranţă că aş fi scris doar atât: „Mulţumesc, Doamne, pentru că m-ai ajutat să cunosc aceşti OAMENI!“.

Ideea mi-a venit demult. O vedeam, ştiam cum trebuie realizată, doar că nu credeam în succesul ei. Pentru că, aşa cum mi-a şi zis unul dintre invitaţi, „nu este uşor să convingi atâţia artişti mari, când fiecare are orgoliul şi mândria anilor acumulaţi“.

În seara de 17 decembrie, Fundaţia „Ajută un Om“ a dat startul unei iniţiative pe care deja am transformat-o în tradiţie. „Să ne revedem mai des“ este genericul evenimentului şi am zis tradiţie pentru că, aşa cum am anunţat în deschidere, de Crăciun şi de Paşte, sărbători când toţi ar trebui să fie împreună cu familia sau cu cei dragi, fundaţia va invita la o întâlnire de suflet 100 de oameni de artă din Generaţia de Aur a culturii noastre.

F1

Multe aş avea de povestit. Despre cum, timp de două luni, m-am văzut cu zeci de directori, şefi, manageri de bugete, pe care am încercat să-i conving să susţină financiar acest eveniment. Scuza cea mai frecventă a fost: „E sfârşit de an, s-a terminat bugetul“. În ultimele zile deja, când sunam pe cineva, îi povesteam ideea şi deodată întrebam, ironic: „Dar intuiesc că răspunsul dumneavoastră este negativ, pentru că vi s-a terminat bugetul…“. Şi ei doar îmi confirmau… Astfel am descoperit că, pentru a avea parteneri şi sponsori la evenimente, trebuie să trăieşti bine cu toată lumea şi să ai cunoştinţe peste tot. Pentru că, în multe cazuri, dacă directorul te cunoaşte personal sau, cu atât mai mult, eşti cumătru cu cumătrul lui, contractul se semnează cumva mai uşor…

Nu mă plâng însă, deloc nu mă plâng. Pur şi simplu am ajuns la concluzia că e tare greu să faci ceva, atunci când oamenii nu văd – sau nu vor să vadă – rezultatul acestui eveniment. Iar rezultatul pe care contam era evident din start: să reuşesc să-i conving pe aceşti 100 de oameni din Generaţia de Aur a culturii Republicii Moldova să iasă din case, ca să petreacă nişte ore împreună, cu colegi pe care nu i-au văzut, poate, de ani de zile.

Timp de câteva ore m-au încercat tot felul de emoţii. Stăteam cu Cristina, colega mea, şi priveam cum fiecare invitat urca scările localului: unii drepţi, străduindu-se să-şi păstreze ţinuta, alţii sprijinindu-se în baston, dar toţi cu feţele senine şi ochii blânzi. Apoi s-au aşezat la mese. Habar n-am cum „s-au ales“ ei între ei, dar până la urmă am avut: masa Teatrului de Operă şi Balet, masa Şcolii de Arte „Valeriu Poleacov“, masa Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“, masa Teatrului Dramatic Rus „A. P. Cehov“, masa Televiziunii Naţionale, masa interpreţilor, masa scriitorilor, masa profesorilor de muzică… şi aici am pierdut firul.

De-aici au apărut emoţiile cele mai mari, dar şi cele mai ruşinoase. Pentru că aceşti oameni ţineau să se apropie de noi, organizatorii, şi să ne sărute, în semn de mulţumire pentru seara caldă şi tot ce au simţit şi trăit. Au plâns, s-au îmbrăţişat, au dansat şi cântat, au recitat poezii, au ciocnit pahare cu şampanie şi şi-au urat sănătate – doar sănătate, că restul nu mai contează. Şi toţi şi-au promis că vor învinge iarna şi se vor revedea şi la primăvară.

F2

Eu ştiu că încă mult timp nu voi putea vorbi altfel decât cu emoţii despre acest eveniment. Şi acum îmi este destul de greu să descriu prin cuvinte ce-am simţit şi ce am trăit în seara de marţi. Oameni pe care i-am admirat pe scene, cu care am crescut văzându-i la televizor, despre care am citit în ziare şi reviste – pe toţi i-am cunoscut altfel. Sunt cei mai mari artişti ai neamului nostru, maeştri care au cutreierat întreaga lume, au păşit pe cele mai mari scene şi au cunoscut tot succesul vieţii.

M-am străduit să vorbesc cu fiecare şi să-i întreb de sănătate. În ochi – cei mai calzi ochi pe care i-am văzut vreodată – le-am citit bucuria revederii. M-am topit în cei doi ochi albaştri ai maestrului Gheorghe Urschi, când i-am mulţumit pentru prezenţă şi m-am lăudat că acum trei ani l-am sunat şi ne-am întâlnit pentru că aveam nevoie de o fotografie de-a dumnealui. Şi aici, maestrul, arătând literele din alfabet şi fiica Laura vociferând cele arătate, mi-a spus: „Da, şi aveai maşină roşie…“.

Nu am plâns, deşi de mai multe ori, pe parcursul  serii, am crezut că o să-mi sară inima din piept, cu câtă putere bătea. Pentru că, în ciuda tuturor greutăţilor de organizare, evenimentul a avut loc şi astăzi îl pot considera cel mai drag şi valoros dintre toate pe care l-am desfăşurat, în toţi anii mei de când mă ocup cu organizare şi PR.

F3

Astăzi, nu mă sfiesc să spun că, dacă aş putea şi dacă aş găsi mai mulţi oameni care ar susţine astfel de acţiuni, le-aş organiza pe parcursul întregului an. Doar pentru bucuria revederii acestor mari personalităţi. Şi pentru a-i lăsa să povestească la microfon întâmplări trăite pe scenă sau în viaţa reală, iar toţi ceilalţi să râdă cu poftă şi să aplaude îndelung…

Mulţumirile Fundaţiei „Ajută un Om“ merg către restaurantul Sala de Aur – gazda evenimentului „Să ne revedem mai des“. Reţeaua de magazine Linella, Centrul de Sănătate Publică, compania vinicolă Mimi şi compania Efes-Vitanta. Mulţumim mult pentru cadourile oferite acestor mari personalităţi.
Ţin să mulţumesc din tot sufletul serviciului de taxi 14428, care a avut grijă şi a transportat spre sală şi înapoi acasă aproape pe toţi invitaţii serii. S-a servit cea mai gustoasă cafea, „Kimbo“, şi cel mai savuros ceai, „Aldermann“, iar compania Glorinal, Forul Organizaţiilor de Femei din Republica Moldova şi compania de organizare „Art Bis“ s-au alăturat listei de parteneri, fără de care acest eveniment nu ar fi fost posibil.

Nu în ultimul rând, aş vrea să mulţumesc celor 100 de personalităţi care au venit la eveniment. În numele tuturor admiratorilor, spectatorilor şi cititorilor, le doresc cât mai multă sănătate, nopţi liniştite şi zile frumoase. Sunteţi o parte din mândria neamului nostru, fără de care noi, tânăra generaţie, n-am putea creşte…

(de Doina Cernavca, preşedinta Fundaţiei)

**********

Text apărut în ziarul „Adevărul” din 20 decembrie 2013

Nu sunt capabilă

… să urăsc. O spun cu toată sinceritatea în faţa voastră, avându-l ca martor pe Dumnezeu, singurul care poate vedea sentimentele adevărate (nu declarate) ale omului.

Da, mă supăr, mă enervez, gândesc negativ şi uneori mai simt şi nevoia de răzbunare… Dar, oricât de mult mi-ar greşi un om, nu pot să îl urăsc. Dincolo de orgoliul meu lezat de nedreptatea pe care cineva mi-o face, există un raţionament puternic, poate naiv, care îmi spune că noi, oamenii, nu ne naştem răi. Ne naştem puri, buni şi plini de iubire, dar experienţele trăite pe parcursul vieţii ne înrăiesc. Depinde de puterea fiecăruia de a depăşi necazurile… Pe unii necazurile îi fac slabi, pe alţii îi fac puternici.
Nu pot să urăsc, fiindcă eu cred că răutatea oamenilor ascunde suferinţe proprii, neîmpliniri şi dezamăgiri…
Mai mult decât că nu urăsc, mă bucur de binele şi de fericirea celor care mi-au făcut rău. Nu, nu e ipocrizie, nu sunt cuvinte care să mă pună pe mine ca om într-o lumină bună. Este sinceritate şi am un argument puternic. Dacă nu laşi orgoliul să decidă sentimentele pentru un om şi laşi bunătatea să facă asta, te vei bucura de fericirea celor care te-au nedreptăţit. Orgoliul va spune că aceştia nu merită fericirea, dar bunătatea te va ajuta să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă…
Nefericirea celor care mi-au făcut rău nu îmi face mie dreptate, nu îmi alină durerile, nu schimbă trecutul…
Mă bucur sincer pentru reuşitele şi fericirea celor care mi-au făcut rău, pentru că eu cred că orice bucurie a lor este o răsplată binemeritată pentru suferinţele şi nedreptăţile care i-au făcut să devină răi şi nedrepţi… Şi, în naivitatea cu care cred în schimbare, în reabilitare şi în iubire, sper că bucuriile şi fericirea pe care le trăiesc oamenii care mi-au făcut rău, le vor aminti că pot fi buni…

***

Scris de Irina Binder