Prima lună dintr-o altă viață

Soarele se joacă pe fața mea. Deschid ochii și văd ceasul de pe perete – ora 05.55. Întorc capul și îi văd fața – curată, senină, cu buzele cărnoase, cu genele lungi, creții care-i cad haotic pe pernă. Avem o lună de când dormim toți 3. O lună de când în fiecare noapte mă apropii de nenumărate ori de fața ei ca să verific dacă respiră. Da, asta e tare-tare strașnic pentru un părinte – să verifice dacă copilul de 2 ani respiră.
Acum fix o lună Maria noastră a făcut pentru prima dată o convulsie. De atunci viața mea de mamă s-a schimbat. Din 11 martie viața mea s-a schimbat de tot. Am ales să trăiesc altfel, mai încet, mai profund, mai la pas, mai cu multă implicare doar acolo unde trebuie. Poate sună egoist, dar după 12 ani de job non-stop, aproape că și uitasem cum e să adormi la ora 22, cum e să stai o oră în cadă, cum e să te plimbi prin pădurea de lângă casă, cum e să gătești din plăcere, cum e să stai o duminică printre pături și să butonezi telecomanda, în același timp un ghem de om să-ți presoare biscuiți în cap.

M-am angajat! Am renunțat la (aproape) toate proiectele proprii și am acceptat o ofertă de job ca și angajată, cei drept part-time. Fac tot marketing și PR, cu un pic de jurnalism, și asta îmi place tare mult. Muncesc, dar am și timp pentru casă, pentru Maria, pentru familie, pentru mine. După 3 ani de sarcină + Maria, în sfârșit m-am programat la salon să-mi vopsesc părul. Și la manichiură și pedichiură. Și da, am revenit la citit cărți!
Prima lună dintr-o altă viață a fost tare diferită de tot ce am trăit până acum. Întâmplarea cu Maria ne-a făcut să revenim cu picioarele pe pământ, să nu mai alergăm ca nebunii ca să le reușim pe toate că oricum nu le reușim, să nu mai vrem să facem bani, bani, bani, că nu-i mai faci pe toți, să încetinim pasul și să inspirăm corect aerul primăverii, să renunțăm la unii oameni și să construim relații doar pentru suflet.

Am trăit! Ne-am îmbrățișat toți 3 zilnic, de sute de ori pe zi! Iar eu am mulțumit vieții pentru tot ce mi-a dat să trăiesc, cerând pe mai departe doar sănătate și fericire. Fericirea unei familii unite!
Asta vă doresc tuturor – împlinire. Și iubire, că prin ea reușim să supraviețuim!

Primăvara în care mi-am resetat prioritățile

Azi se fac exact 2 săptămâni de când Maria a făcut prima convulsie. Poți să-ți ieși din minți, ca și părinte, când vezi cum copilul tău de 2 ani stă cuminte pe pat și privește desene animate și brusc, cade – i se oprește respirația, își pierde cunoștința, se face violet pe față, dă haotic din membre, i se împietrește corpul. De orice am fost pregătită în viață și nu mă tem de nimic, absolut de nimic, așa cum mi-e frică să nu se repete această întâmplare oribilă trăită acum 2 săptămâni. În tot acest timp am avut parte de atâtea gânduri, păreri de rău, rugăciuni, nopți nedormite, promisiuni personale, încât astăzi am ajuns să-mi resetez priorițățile. E primăvara în care mi-am schimbat viața, și asta datorită fetiței mele și dorinței de a trăi altfel. De a trăi!

Primul lucru care l-am făcut e renunțarea la tot ce-mi mânca timpul și energia. În ultimii 7 ani am coordonat câte 5-6 proiecte, am muncit foarte mult, inclusiv nopțile, iar ultimii ani m-am „dus” tare mult în a ajuta oamenii, necondiționat și fără pauză, în sărbători și atunci când alții nu puteau face nimic. Fundația „Ajută un Om” a devenit locul unde se implementau cele mai grele campanii, iar toată munca de organizare și desfășurare care nu se prea vedea era făcută de mine, fiind gravidă sau cu un bebeluș de 6 luni. Nu mă plâng, a fost alegerea mea, doar că de multe ori, de cele mai multe ori, nu știu dacă se merită acest sacrificiu.

Despre toate evenimentele gândite și desfășurate în ultimii 7 ani aș putea scrie o carte. „Clubul Nostru” este mai mult decât un proiect, un job, o sursă de venit financiar. „Clubul Nostru” a reușit să „mă crească” profesional, mi-a adus oameni faini în viață, am învățat atâtea că astăzi îmi pare rău că trebuie să mă opresc. Cel puțin, la moment simt că trebuie să mă opresc. Nu mai sunt motivată, nu-mi place, am devenit robot și nu am nici un plan de înaintare. Recunosc că mă doare sufletul, la câtă muncă am depus în acești 7 ani, dar repet – mă opresc la moment. Poate peste o lună îmi reapare muza și dorința de a merge înainte și de a aduce în scenă oameni de la care avem ce învăța.

Despre activitatea mea din domeniul marketing și PR nu prea vorbesc, și mulți nici nu cunosc că eu asta și fac în viața de zi de zi. Aici am să rămân la moment, pentru că este ceea ce pot să fac cel mai bine și îmi asigură un venit stabil, pentru ca să pot trăi decent. Și dacă „mă las” de atâtea activități, inclusiv voluntariatul, cred că am să revin la scrisul pe blog. Acest blog atât a avut de suferit de-a lungul timpului, eu scriind câte o postare în lună, sau chiar în sezon, dar având atâtea idei și propuneri de colaborare. Cred că este timpul de scris, mai ales că asta chiar îmi place să fac.

Și nu în ultimul rînd, casa, familia și eu! Serile sunt pentru gătit sănătos și mâncat toți 3 la masă, nopțile – pentru dormit, weekend-urile pentru lenevit și sărbătorile – pentru bucurii! Nu mai lucrez, pentru că nu le pot face eu pe toate. Și îmi pare rău că trebuia să trecem cu Maria prin reanimare ca să înțeleg unde greșesc și de ce nu fac corect ceea ce fac. Iar faptul că m-am înscris la cursuri de engleză și caut cursuri bune de croitorie, e deja un semn că sunt pe calea cea dreaptă. De foame n-am să mor, sunt sigură. În schimb n-am să mai trăiesc ca într-o competiție. Poate mulți mă vor judeca, vor râde de aceste rânduri, sau mă vor cataloga ca o nebună. Dar eu prin această destăinuire chiar vreau să ajut pe cineva care poate trăiește o istorie asemănătoare. Și sunt sigură că nimic în lumea asta nu valorează mai mult decât familia și sănătatea fiecărui membru!

Trăiți azi! Cu tot sufletul!

2018

Pentru prima dată în ultimii 10 ani am petrecut altfel noaptea dintre ani. Fără multe și de toate, doar noi 3 înconjurați de dragostea noastră. Și tot pentru prima dată nu am scris public nici o dorință, nici o listă cu rezoluții, nimic. Vreau doar să fim sănătoși și să fie pace. În lume, în țară, în case și în suflete!
La mulți ani tuturor oamenilor buni!

30 iunie, 23:58

Măriuța mamei,

Mai am 15 minute din această zi de 30 iunie și vreau să-ți scriu doar câteva rânduri.

Acum seara te-am luat în brațe și te țineam strâns-strâns lângă piept, încercând să te adorm. Tu mă priveai atât de cald, atât de „a mea”, și eu am început să-ți vorbesc:

– Măriuțaaa, de când nu te-am mai ținut așa în brațe? De când aveai două luni și te adormeam doar pe mine. Acum vezi, nu te mai cuprind cu ambele mâini toată, stai cu piciorușele în gol. Asta înseamnă că tu crești, mamii!

6 luni

Tu crești!

**

Acum 6 luni, tot într-o sâmbătă, am început să trăiesc cu adevărat!

Maria mea, iubirea mea, viața mea!

Scrisoare pentru cinci

Măriuța mamei,

Azi ai împlinit 5 luni. Dacă ți-aș spune că prea repede trece timpul și că nu reușesc să mă satur de bebelușa Maria, o să mă crezi?!

De câteva zile întinzi mânuțele și mă cuprinzi. Peste ani și tu vei înțelege ce înseamnă ca fata ta să te îmbrățișeze. E vis. E ca o poveste. E lumea întreagă în acele două mânuțe grăsuțe care te caută și te cuprinde ușor de gât.

13537632_689258667879018_1251549086273212299_n

De 5 luni mă uit cu orele la tine. Când dormi, când te joci în pătuc, când stai cuminte și mă privești atunci când eu lucrez. De 5 luni ești unicul meu gând, unicul meu vis și cea mai repetată rugăciune.

Maria mamei, deja de 5 luni tu ești. Și asta-i cel mai frumos și cel mai scump ce poate fi în viața mea!

Când plouă

… mult, și des. Și brusc s-a întunecat afară, chiar dacă era ora prânzului, și a început să tune puternic.

Maria mea e în faza când doarme foarte puțin ziua. Și așa stăm, eu cu ea și ea cu mine. Mâncăm, ne plimbăm dintr-o odaie în cealaltă și iar ajungem în dormitor. Ne oprim la fiecare oglindă și ne admirăm câteva secunde, apoi zâmbim și dăm din mânuțe de atâta bucurie.

Azi când a început să tune, ne-am băgat ambele sub plapumă. Și am adormit. Ambele. Ea lipită de mine și eu cuprinzând-o toată. Și așa am dormit 2 ore, fără să ne mișcăm una de lângă cealaltă. Când am deschis ochii, i-am simțit imediat mirosul. Fiecare mamă știe cum miroase puiul ei. Ca apoi s-o cuprind și mai strâns lângă mine și să-mi las capul lângă fața ei, să-i simt respirația, să-i admir buzele parcă pictate, să încerc să-i număr firele de păr din gene. Să o privesc minute în șir. Și să mă minunez că-i a mea!

Și să-i mulțumesc Domnului pentru aceste 2 ore, dar și pentru tot timpul de când a venit ea în viețile noastre. Iarăși să o cuprind și s-o pup încetișor pe frunte, pe obrăjor, pe mânuță. Și să nu mă intereseze absolut nimic, dar nimic. Nu s-a întâmplat nimic grav că rufele deja curate au stat în mașină în aceste 2 ore. Și că ceștile de ceai erau nespălate de dimineață. Și nici că florile din ghiveci așteptau udate, sau mormanul de haine – călcate. Nici măcar nu m-a interesat ce vom mânca la cină. Tot ce conta în acel moment a fost mânuțele ei care au început să mă caute la un moment dat. Și căldura de lângă noi, de sub plapuma care ne-a ocrotit de tunetul ploii.

13417443_682416928563192_8406950721055550869_n

Iar s-a întunecat afară. E noapte și Maria mea doarme în mijlocul patului mare. Iar noi doi o vom veghea fiecare de pe partea lui, ea întinzând mânuțele prin părți, astfel legând dragostea noastră. Și protejând-o, asemeni unei plapume, de tunet.