Scrisoare pentru fata mea

Scumpa mea,

Este pentru prima dată când recunosc public că anume tu, fetița mea, crești acolo în burtică. Suntem de 7 luni împreună și în tot acest timp oamenii cu care am interacționat m-au întrebat ce minune așteptăm. Eu am ezitat să le spun, pentru că am ținut ca secretul să fie al nostru și doar noi și cei apropiați să trăim toate cele 9 luni în lumea asta a noastră. Dar atâtea ispite mă încearcă, mai ales cînd tu faci ceva nou sau eu simt ceva ce n-am mai avut până acum!

Îți scriu această scrisoare, ca să-ți mulțumesc pentru faptul că m-ai ales anume pe mine să fiu mama ta. Eu știu că tu știi cât de mult, dar cât de mult te-am vrut. Acum 3 ani, când mi-am tatuat numele tău pe mâna mea dreaptă, toți mă întrebau în cinstea cui am așa tatuaj și eu mândră răspundeam: „În cinstea fetei mele pe care o voi avea peste câțiva ani”. Imediat venea și următoarea întrebare: „Dar dacă vei avea băiat? Sau numai băieți?” și eu zâmbind le spuneam că nuu, eu voi avea o fată, eu neapărat te voi avea pe tine! Sigură am fost imediat cum am știut de sarcină și până când domnul doctor mi-a zis: „Deci, hai să vedem pe cine avem noi aici. Mmm, da’ la voi de sărbători Moș Crăciun va veni cu o fetiță”. Și din acel moment eu am știut că Dumnezeu mă iubește. Mult!

Chiar în acest moment, când eu scriu aceste rânduri, tu te joci în burtică 🙂 Îți simt mișcările, cu fiecare zi tot mai intense și mai puternice, și zâmbesc de fiecare dată cu o satisfacție de neredat în cuvinte. Iar ieri, când domnul doctor ni te-a arătat și eu cu tatăl tău ți-am văzut foarte clar fața pe ecranul imens, am plâns cu cele mai dulci lacrimi. Ești atât de frumoasă!!!

Deja de câteva zile am început să ne pregătim de venirea ta pe lume. Ți-am cumpărat primele hăinuțe, iar astăzi mergem să-ți alegem și comandăm lenjeria pentru pătuc. Să știi că m-am documentat foarte bine și am câteva liste pline cu tot ce ne v-a trebui pentru ca tu să crești frumos și sănătos. Vreau să fii mândră de mine și să te bucuri că faci parte din viața mea. Vreau să trăim împreună cele mai frumoase zile și să colecționăm amintiri scumpe. Vreau să mă înveți ce înseamnă răbdarea, că deja cu priorițățile m-ai pus la punct. Și nu regret deloc, ba din contra – de 6 luni de când sunt în concediu medical forțat, am înțeles că nimic, absolut nimic nu este mai important decât sănătatea. Iar la moment, eu și cu tine în burtică înseamnă gândul meu numărul 1 și grija mea zilnică. Restul vor aștepta sau se vor rezolva și fără mine. Pentru că eu deja te am pe tine, minunea mea scumpă!

12088409_10153600910470552_7768244529169923704_n

Îți mulțumesc pentru tot ce am trăit până acum, în toate 7 luni de când suntem împreună. Nu sunt supărată și niciodată, îți jur, niciodată n-am să-ți reproșez pentru vara 2015 pe care practic n-am simțit-o, fiind nevoită să stau mai mereu în casă și în pat. Toate diminețile grele rămân în amintire ca trăite cu multă dârzenie, așa cum știam că aceste stări și transformări mi te vor aduce pe tine. Acum dormim mai greu, din ce în ce  mai greu, dar stai liniștită – am dormit bine 30 de ani 🙂 Și să știi că sunt pregătită să nu prea mai dorm, de îndată ce te voi simți la pieptul meu.

Am să păstrez tipărite aceste rânduri, ca și carnetul în care-mi fac tot felul de notițe despre tot ce se întâmplă de când am aflat că te voi avea. Peste ani, am să te las să citești, ca să știi cât de atentă și cât de minuțios m-am pregătit pentru apariția ta. Și tot ce-ți povestesc atunci când facem baie și mă joc cu jetul călduț pe burtică, sau când stăm serile întinse, sau când mergem prin piață și te întreb ce vrei să mâncăm (ca să nu ne fie, măcar de această dată, rău), sau când mă trezesc dimineața și încă fiind cu ochii închiși îmi mângâi burtica și îți zic: „Neața, scumpa mea”, – toate sunt adevăruri din gândurile și visele mele. Pentru că eu atât de mult te-am visat, și atât de mult mi te-am dorit, încât acum, când mai avem un pic și ne vom cunoaște, nu-mi rămâne decât să-ți promit că tu și doar tu ești și vei rămâne cea mai mare dragoste a vieții mele!

Te iubesc, scumpa mea!

 

Nu-ți fă niciodată planuri – undeva totul demult e stabilit

Era 29 mai, o zi de vineri extrem de grea, după o săptămână și mai grea. Mă întorceam de la București, unde timp de 4 zile am avut un program nebun de bun. Plecasem pentru a mă iniția într-un proiect, ceva total diferit de ce-am făcut până atunci, și acele 4 zile, pe lângă întâlniri și multă-multă informație, au mai conținut și seri de revederi cu oamenii dragi din București. Urma să încep ceva nou penru mine, să pornesc o afacere frumoasă la Chișinău cu niște parteneri din România, lucru care m-a făcut să devin și mai organizată.
Tot drumul București – Chișinău am stat cu agenda pe brațe și telefonul în mână. Pentru că trebuia să fac totalurile unui eveniment cu Andreea ESCA (dovada AICI) și să pun la punct ultimele detalii pentru evenimentul de 4 ani ai proiectului „Clubul Nostru” cu Teo TRANDAFIR, ce urma să aibă loc în iunie (poze AICI). La fel, aveam o tonă de informație nouă despre afacerea frumoasă pentru Chișinău și trebuia să învăț pașii din mers, ca lucrurile să poată fi mișcate mai rapid. Și, poate cel mai important la acel moment: aveam o nuntă de jucat, nunta mea, a noastră 🙂 Aici parcă totul era gândit și pus pe foaie: locația stabilită, orchestra arvonită, foto&video înțeles, și tot așa. Promisesem omului că voi găsi formula perfectă, cumva voi reuși să mă împart între muncă și casă, și chiar îmi reușea – nu mai lucram în weekend, nici măcar laptopul nu-l deschideam, și asta deja era de admirat la mine, care timp de 4 ani n-am avut sărbători, vacanțe mai lungi de 5 zile, și weekend-uri pentru lenevit – sunt oameni care pot confirma acest lucru 🙂

Când am ajuns în vamă, aleluia – internet cu caru’, tocmai bun de pierdut timpul până acasă. Facebook, instagram, twitter – de unde am cam lipsit în ultimele zile, erau pline cu noutăți și tot felul de nebunii. După un timp, tot răsfoind pagini după pagini, în față mi-a apărut o imagine.

11659560_1063013803709551_6097702752463695143_n

La prima vedere, o frază banală. Eu am citit-o de 2 ori, apoi am închis ochii, mi-am lăsat capul pe spate și am început să visez. Pentru prima dată, în ultima perioada, mi-am recunoscut că sunt obosită, că nu mai vreau să fac ceea ce fac, că nu sunt sigură că noul proiect este potrivit pentru mine, că mă zbat să schimb ceva dar care nu era ceea ce mă reprezent pe mine, că pentru o astfel de afacere ai nevoie să te implici de tot, pe când eu voiam altceva… Dar, Doamne-Doamne știe mai bine de ce noi avem nevoie și șansa și oamenii pe care îi am la București sunt dovada că așa trebuie să se întâmple. Apoi, mie întotdeauna mi-au plăcut provocările și așa cum în 2011 brusc m-am lăsat de ce job și am inventat ”Clubul Nostru” tot așa și acum este timpul să ies din rutina zilnică și să pornesc altceva.

Dar, socoteala de acasă nu întotdeauna se potrivește cu cea de la târg 🙂 Am ajuns eu acasă, a urmat un weekend în care am dormit, am mîncat, am dormit, am mâncat, am dormit extrem de mult și tot când mă trezeam, încercam să nu cad din picioare, la cât de somn îmi era. ”Vezi cât ești de ușisă?!”, mi-a zis supărat bărbatul, tot încercând să mă convingă să nu mă bag unde nu mă pricep. ”Încă nu mă pricep”, îi răspundeam eu, și adormeam iar.

Luni, 1 iunie, un milion de puncte cu ”de făcut” scrise în agendă. Dar, surpriză – mi-e rău de mor. Și așa cum de câțiva ani am o problemă cu stomacul, am crezut că iarăși m-am intoxicat. Dar n-aveam de la ce, așa cum în weekend mâncasem foarte și foarte puțin. Toată ziua m-am chinuit îndoită în pat și-mi părea rău că nu pot să ajung să-mi pup nepoțeii cu ocazia zilei copiilor. Aveam eu un gând, dar îmi tot repetam că nu are cum, așa cum glanda mea tiroidă nu se va lăsa păcălită atât de repede. Abia spre seară mi-am luat inima în dinți și după nici 10 minute, îmi tremura mâinile și nu-mi puteam opri lacrimile. De-atâtea ori mi-am imaginat acest moment, văzusem prin filme cum se întâmplă și cum reacționează femeile, că eu acum, efectiv m-am lăsat pe scaun și plângeam 🙂 În acel moment, timp de 2 minute cât am fost eu cu mine, nu-mi venea să cred că totu-i adevărat!

A urmat cea mai strânsă îmbrățișare amestecată cu lacrimile mele și sărutările bărbatului care mi-a promis că tot ce-am trăit până acum, toată iubirea noastră curată, de azi înainte va deveni și mai puternică. Și că tot ce trebuie să fac eu e să înmulțesc căldura și grija, iar el este gata pentru cele mai frumoase zile ce începeau din acel moment.

***

În ianuarie vom deveni părinți. Și asta e cel mai de preț dar al vieții noastre!

12049182_10153547714490552_4885999577860740000_n

Acum trăiesc poate cea mai frumoasă perioadă din toată viața mea de până acum. La început a fost greu, foarte greu chiar, și câteva luni practic am fost nevoită să stau în pat. Dar tocmai starea mea era convingerea că totul se întâmplă cu adevărat și că cineva acolo, în burtică, crește! Și că restul, toate planificate și gândite, pot să mai aștepte. Am ajuns la fix 30 de ani și odată cu sarcina, am hotărât să fac o mică pauză profesională. Cu mici excepții, pentru că am stabilit din anul trecut 2 evenimente pentru octombrie-noiembrie de acum și chiar nu le pot amâna. Dar mi-am promis și chiar într-o seară când vorbeam cu bebe din burtică, i-am zis că voi fi în primul rând mamă, apoi restul. Pentru că prea mult am visat ca acum să nu mă dedic 100 de procente.
Și când mă gândesc câtă dragoste am adunat în toată viața mea, și în doar câteva luni toată va fi dată celui mai important om din toată lumea asta!!!

Din 29 spre 30

După mult timp, astăzi încerc să fac din duminica aceasta una „ca de atunci”, dinaintea vieții de acum. Îmi fac cafeaua, trag draperiile de la geam și mă așez la masa mea de lucru. Privesc cele patru ghivece cu violete ce stau pe marginea mesei și simt răcoarea ce vine de la geamul transpirat prin care cu greu pot desluși ce e afară.

Lumea doarme, într-o dimineață de duminică când eu, rămasă singură acasă, m-am apucat de planuri. De câteva luni bune am încetat să mai număr, să memorez cifre și să le sărbătoresc pe cele care revin și sunt cu semn în calendar. De câteva săptămâni, trăiesc o stare mult prea diferită de până acum. Părerile sunt împărțite în 2 direcții: nu anii contează, și că tot ce se face e numai spre bine.

Într-o săptămână fac 30 de ani 🙂

Atâtea așteptări am de la acest 30 care vine. Și dacă înainte spuneam că nu mă tem, azi știu și simt că mi-e frică. Nu de ani, ci de oamenii anilor. Când am împlinit 25, dintre toate urările și felicitările, am memorat-o doar pe una: „să fii sănătoasă și la 30 să trăiești așa cum vrei”… Culmea, mi-a spus-o un om tare drag atunci și tare îndepărtat acum. Dar câtă dreptate a avut!

Astăzi mă încearcă mai multe stări pe care nu le pot descrie prin cuvinte. Probabil așa e la bătrânețe 😀 Dar dacă serios, am ajuns să trăiesc așa cum vreau! Sau așa cum am vrut dintotdeauna, doar că mă gândeam la toți, numai nu la mine. Îmi fac meseria pe care mi-am ales-o și care-mi place la nebunie. Am libertatea de-a alege și asta îmi dă putere, dorință, inspirație, îmi dă tot. Întâmplările personale din toți anii trecuți au făcut o selecție mi-nu-na-tă în oamenii de lângă mine și astăzi am ajuns să-i am alături doar pe cei care sunt cu adevărat „ai mei”. Puțini, dar adevărați, sinceri, curați, fără măști, nu de umplutură, nu pentru ochii lumii, nu după interese sau bani. Oameni buni și calzi care mă ajută, mă inspiră, mă ceartă pe bună dreptate atunci când sar prea sus, și știu să-mi fie alături întotdeauna – oamenii mei, familia mea, prietenii mei, viitorii mei nași, cumătrii mei și bărbatul meu! Îi pot număra pe degetele ambelor mâini și știu întotdeauna că atâta timp cât ei sunt,  sunt și eu așa cum sunt. Restul sunt detalii…

Peste un timp voi reciti această postare și voi zâmbi, Peste ani probabil că voi și râde. Dar acum asta simt și asta trăiesc. Și m-am convins că nimic în viața asta n-ar trebui forțat, mânat din urmă, provocat, pentru că toate se întâmplă cu un scop și exact atunci când e sorocul. Trebuia să ajung la 30 – abia la 30, ar spune cei trecuți demult de aceasta cifră – ca să las să curgă totul după mersul firesc al lucrurilor. În schimb, cât de frumos se întâmplă toate! Și câte duminici întregi nu am deschis deloc laptopul și televizorul! Și câte cafele le-am savurat târziu după ce-a sunat deșteptătorul! Și câte sms-uri am primit și citit, cu inima mică și sufletul plin de dor! Și câtă iubire primesc și dau, în fiecare zi, omului care mă trezește cu privirea și mă sărută până când nu mai pot de atâta alint! Și câtă viață a apărut în viața mea!

pe blog

Într-o săptămână fac 30 de ani și niciodată n-am fost mai fricoasă, și totodată, mai mulțumită de mine. Trebuia să ard o dată ca să încep să trăiesc. Să trăiesc așa cum vreau!

Mulțumesc pentru șansă. Și pentru tot!

2014

Anul care a plecat a fost de vis. Am trăit toate stările posibile și am cunoscut oameni care mi-au rămas în suflet.
Îți mulțumesc, 2014:
* pentru familia mea sănătoasă, unită și frumoasă!
* pentru toți invitații pe care i-au avut și i-am cunoscut prin intermediul proiectului CLUBUL NOSTRU
* pentru șansa de-a conduce fundația de caritate AJUTĂ UN OM, cu toate proiectele desfășurate, dar și cele care se vor împlini în acest an
* pentru vacanța în Grecia, cele 2 săptămâni de iunie care mi-au umplut sufletul și gândurile
* penru ultima săptămână de august la mare cu mămica și tăticul. Doar eu și ei!!!
* pentru oamenii care au plecat din zilele și sufletul meu. N-am alungat pe nimeni, n-am ținut pe nimeni, și toate s-au aranjat așa cum a vrut cel de sus să fie
* pentru Viena, cele 5 zile care m-au ajutat mult, enorm de mult, să-mi dau seama cât dor poate exista într-o ființă
* pentru că am găsit puteri să reiau activitatea companiei de planificare, organizare și desfășurare de evenimente ART BIS
* pentru puținii mei prieteni care reușesc să-mi inspire încredere, să-mi umple zilele de duminică și să sune exact atunci când am nevoie să-i aud
* pentru cele 2 prietene ale mele
* pentru iubirea mea, bărbatul meu care are grijă ca visele mele să coincidă cu ale lui, sau invers 🙂
* pentru toate zilele când am râs
* pentru tot
***
Nu aștept nimic de la 2015. Dar știu, simt că voi avea un an frumos și extrem de darnic!

Să crezi, să visezi, să trăiești!

Dintotdeauna am fost o visătoare, iar atunci când viața m-a întors cu susul în jos, mi-am promis că nu voi mai pierde niciodată. Niciodată!!!

De aici și toate ideile, invențiile și visele. Aproape toate au devenit proiecte și realizări, altele – se coc și curând le voi expune și lansa.

Unele vise se împlinesc și eu, mai obosită ca ieri, zâmbesc și mai pun o bifă în lista imaginară. Unele vise se împlinesc și atrag altele, doar că eu încă nu realizez ce se întâmplă, iar rezultatul este unul neimaginar, nevisat, neînchipuit vreodată.

Așa am ajuns să trăiesc visul Bittman, ca mai apoi să se împlinească și visul Holograf. De o lună și câteva zile trăiesc parcă o altă viață, parcă povestea altcuiva, într-o lume plină de sms-uri cu oameni pe care i-am admirat și citit acolo, într-o altă viață, în care eu eram fană, spectator și o adolescentă înnebunită după (în special) „Ochii tăi” și „Dar să nu-mi iei niciodată dragostea”.

 

10346188_893047404053906_5685430725938461698_n

După minunatul eveniment Clubul Nostru din octombrie, unde Dan Bittman a reușit să cucerească definitiv și pentru toată viața, eu am rămas – pe lângă amintiri și sfaturi, și cu o prietenie dragă sufletului meu. Mult prea dragă. Apoi s-a pornit o colaborare între mine, cu Promo Brand (un alt proiect care se coace, detalii AICI), și Bittman, sau altfel spus – proiectul solo Dan Bittman (care se coace și el și în curând va fi lansat).

Eu niciodată n-am visat decât să vorbesc cu omul Bittman, nu să mai ajungem să colaborăm. Dar viața asta este atât de imprevizibilă, încât atunci când ni se întâmplă lucruri mai bune decât am sperat, mai frumoase decât am avut până acum și muuult mai mărețe decât s-au realizat până ieri, noi ajungem să ne întrebăm: „Pentru ce, Doamne? Ce-am făcut de merit așa oameni ca Bittman și toți din Holograf?!”

O fi făcut eu ceva în viața asta, dacă Dumnezeu a avut grijă să-mi ofere o astfel de realizare. Iar eu, la rândul meu, Îi multumesc pentru că de fiecare dată, fără să vreau sau să-i cer, îmi arată că nu întotdeauna ceea ce ai pierdut, mai merită… gânduri 😉

***

„Sa-mi fie iertat tot spam-ul cu Holograf din ultimele 2 zile, dar am trait niște momente de vis!  In toamna trecută îi admiram, iar, din sala Palatului Național, si astăzi am ajuns sa lucram împreuna. Mai mult, am legat o prietenie rară si tare scumpă sufletului. Niște oameni cu litera mare, talente fără de comparatie, haioși de nu mai puteam de-atâta râs, si cu adevărat niște valori care vor rămâne in istorie! Ieri făceau haz de mine si povesteau pe unde cântau in ’85, anul când eu m-am născut 🙂  Nici in cel mai frumos vis al vieții mele nu mi-am imaginat ca voi ajunge sa-i cunosc altfel decât din scena si ca voi merge la discoteca cu Bittman 🙂 Viața asta e tare imprevizibila si cât de tare am vrut sa fug de muzica si PR muzical, tot acolo mă întorc. Dar Doamne, ce revenire Multumesc, destin! Pentru tot-tot-tot!”

Scris pe facebook, după aproape o lună frumoasă și plină de Holograf!

111

10454521_399381176880860_8126814506172973938_n

10393158_10152813604940552_4352394849268100537_n

10447418_10152829364320552_5450352141715551864_n

1512790_10152830336605552_3064198143886184239_n

10308603_10152829486155552_4891028134299893136_n

984234_403019376517040_7555578831191250461_n

10734012_10152830381030552_8149660455485859194_n

 

Prin acest text și aceste minunate fotografii să nu credeți că m-am lăudat, cu toate că ar fi cu ce 😛

Prin această postare mi-am amintit, în primul rând mie, că niciodată, dar niciodată nu trebuie să te oprești!!!

Aniversări

„Un an de zile am așteptat o minune. Zi de zi, un telefon sau măcar un e-mail. Sau poate un sms, dacă tot nu mi s-a răspuns la sms-ul meu. Și când stăteam cu prietena mea la un ceai, discutând despre tot și despre toate, minunea s-a întâmplat. Telefonul meu a sunat. Era 18 noiembrie… Am început a tremura și nu-mi venea să cred ce vedeam pe ecranul telefonului. Am răspuns. Până atunci, aș fi dat toate celelalte vise din viața care mi-a mai rămas, doar pentru acel apel atât, dar atât de așteptat.

2 minute. După ele, prietena mea mi-a povestit ce-a auzit, ce-am răspuns, ce arătau ochii mei si albul tenului, pentru că eu nu țineam minte decât ultimele lui cuvinte. Toată așteptarea a sfârșit. Nimic nu-și mai avea rostul. Noi nu mai eram „noi”. Și cât de mult nu ne visam, nu ne pândeam și nu ne admiram, era practic imposibil să ne vrem. Pentru că odată, într-o zi a naibii de nepotrivită, unul a încercat să demonstreze și celălalt – să iubească. Și așa am ajuns – unul să viseze și celălalt – să aștepte. Era 18 noiembrie din anul lui 2013 și azi iar e 18 noiembrie. Dar degeaba, oricum respirăm aer diferit. Chiar dacă, sunt convinsă, ne mai visăm…”

***

Fragment din cartea „Inimi și culori”, scris azi – 18 noiembrie 2014, în Vienna.

„35 de lei”

*****

S-a întâmplat exact ca în piesa ceea: „Taxi, du-mă unde vrei…”

M-am urcat vorbind la telefon. Nu ne certam, dar nici nu pot spune că tonul era unul normal, omenesc, obișnuit, drag sau calm. Prin oglinda retrovizoare șoferul m-a privit și a pornit. Am cotit spre Ștefan cel Mare și cu o viteză ce nu depășea 40 km, am traversat întreg bulevardul. Și aici m-am pierdut, am dispărut, am trecut în lumea vocii pe care o ascultam venind dintr-un alt capăt de oraș, prin intermediul telefonului. De câteva ori am încercat să vorbesc, să explic, să argumentez, dar eram întreruptă și trebuia să aștept, să ascult.

În tot acest timp, șoferul care mă ducea a înțeles că nu trebuie să stopeze nici măcar la vreun semafor, astfel riscam să sar. Din gânduri și din ceartă. Și brusc a hotărât să intre în joc. Am închis telefonul și am afișat un zâmbet care m-a trădat, ne-a trădat.

– Vreți să vă spun cum aș fi procedat eu în locul Dumneavoastră?
– …
– Aș merge până la capăt. N-aș mai lăsa loc de nimic, c-apoi să nu am remușcări sau păreri de rău.
– De ce suntem unde suntem, dacă ar fi trebuit să mă duceți în altă parte?
– Pentru că atât de atent ascultați, încât n-am vrut să intervin.

Toată povestea lui a început în momentul când n-a vrut să asculte. A ieșit și a trântit ușa, luând cu el și cele mai grele răspunsuri. Anii au trecut, dar nu și așteptarea. De fiecare dată când trecea prin Centru, își dădea întrebări în minte și tot în minte își răspundea: „Pentru că ai fost tânăr și prost.”

– Nu trebuie să existe compromisuri, pentru că peste ani, ele te rod. Și nu poți face nimic, mă auziți? NI-MIC! Eu sunt cel pățit și știu. Așa cum știu ce simțiți acum. Eu am trecut prin asta. Eu am fugit, dar n-am spus „Stop” și niciodată n-am mai avut șansa să o spun. Nu știu dacă mă înțelegeți, dar să știți că e foarte greu să trăiești cu asta, cu gândul că ar fi putut fi altfel. Că am fi putut fi. Că astăzi încă am fi.

***

Eu trăiam „cearta mea” și șoferul retrăia viața lui. Nici o legătură n-avea una cu cealaltă. Dar omul a simțit nevoia să vorbească. Acel bărbat trecut de 45, încă dornic să o revadă, ca să-i spună cât de tineri și de proști au fost.

– La poartă, vă rog.
– Dar n-aveți cheie, să intru până la scară? Plouă, și sunteți în rochie.
– Cât vă datorez?
– 35 de lei.
– Dar ne-am plimbat de 2 ori prin Centru, cât eu vorbeam la telefon.
– N-are nici o importanță. M-am plimbat eu, Dumneavoastră m-ați ascultat…

Câte odată suntem atât de absorbiți de tot ce se întâmplă, încât nu observăm oamenii de lângă noi. Și când întâlnești o altă poveste, nu neapărat asemănătoare cu a ta, simți nevoia să compari, să-ți remintești detalii care au contat atunci dar care nu-și mai au rostul acum. Și ajungi să te plimbi, de câteva ori pe seară, pe aceiași stradă, poate-poate … Sau prin aceleași gânduri, poate-poate…

Eu tare rar merg cu taxiul. Atât de rar, încât atunci când sunt întrebată adresa, prefer să arăt stânga-dreapta, iar la stânga și înainte. Așa, pentru conversație cu șoferul, care simte și el nevoie să vorbească. Pentru un 35 de lei, care atunci când îi dai, te faci cu încă o lecție învățată.

Întâmplarea aceasta nu este despre mine și nici măcar nu este despre un șofer de taxi. Această poveste este despre noi toți, atunci când nu știm să ne oprim la timp și ajungem să trăim. Pur și simplu să trăim, cu gândul că poate-poate…

**********

scris pentru alllady.md