99 femei ale Moldovei

Vă recomand, cu mare drag, să căutați și cumpărați catalogul ”99 femei ale Moldovei”. Este o ediția de colecție, realizată frumos de către echipa ”Vip magazin”, și este, după părerea mea, cea mai clară dovadă că în țara asta femeile pot, și fac, și demonstrează, și mișcă lucrurile în direcția bună.

Sâmbătă am fost la lansarea oficială, iar duminică am avut timp să citesc. Aproape 90 la sută din doamnele și domnișoarele prezente în pagini, le cunosc personal. Citindu-le, pe majoritatea le-am recunoscut – cum au răspuns, cum au împletit cuvintele, atât de sincere și de puternice sunt și în viață. Unele, au descris încă viața din visuri. Sunt 990 de gânduri bune și foarte bune, unele de scris pe foiță și de lipit pe ușa de la frigider.

Cum am scris ieri și pe facebook, eu am avut norocul să lucrez la ”Vip magazin”, acum vreo 7 ani, când eram tânără și neliniștită 🙂 De-acolo am prins viteza gândurilor și aplicarea lor – mai exact, de la Sergiu Gavriliță, iar de la fetele din redacție – dorința de noi descoperiri și satisfacția literelor tipărite care transmit mai mult decât simple cuvinte.

Mulțumesc, ”Vip magazin”, pentru apreciere. Rămâneți tot atât de buni și ambițioși!

Mai jos, am fotografiat ideile care mi-au plăcut cel mai mult, în care m-am regăsit sau pe care le-am notat în agendă. Mai sunt, căutați revista și inspirați-vă 😉

Diferenţele contează

În vara lui 2010 am realizat un interviu cu părintele Pavel Borşevschii pentru revista „Nunta”. „Până când Cununia ne va uni” era titlul interviului, care s-a vrut a fi un text cu sfaturi venite de la parohul bisericii „Sfântul Dumitru” pentru toţi viitorii miri şi mirese.

Nu cred că cineva n-a văzut video care ieri a apărut pe internet, cu un preot/călugăr de la Mănăstirea Căpriana, care nu iese din „chelea curşii”, „uăi, lasă-mă să mă duc acasă ca mâne am slujbă”, „nu te pune cu preotul, că-ţi rup picioarele” şi tot aşa. Eu de multe ori am încercat să-mi conving prietenii, cumetrii şi simpli cunoştinţe să nu se cunune la mănăstiri, ci în biserici. De ce? Părintele Pavel mi-a argumentat:

În timpul cununiei, cu mîinile legate în semnul unirii simţirilor lor, tinerii sunt purtaţi de către preot de 3 ori în jurul tetrapodului cu icoana din mijlocul bisericii. Aceasta semnifică unirea duhovnicească, dansul, hora dacă vreţi, pentru mirii ce se unesc pentru toată viaţa. Şi prin această dorinţă a lor, vin să se arate în planul lui Dumnezeu de creaţie a lumii ca moştenitori şi născători de copii, nu egoişti. Copiii sunt un rezultat al dragostei lor şi cu cît mai repede apar, cu atît mai mult are Domnul grijă de ei toţi. Părinţii nu au nevoie de doctori care să le planifice familia. Iar ideea de „mai răbdăm un pic, că trebuie să trăim şi pentru noi”, nu este deloc o hotărîre sănătoasă. În astfel de cazuri de egoism, Dumnezeu nu-i pedepseşte, da-i părăseşte.

Naşii sunt cei mai mari, pentru că ei vin în locul părinţilor, şi pentru că ei vin să-i păzească, să-i apere pe copii de părinţi, de orgoliul lor, de egoismul lor, de „a noastră e mai frumoasă” şi „a nostru e mai deştept”. Naşii, prin gestul lor, mărturisesc sentimentul dragostei şi veşnicia căsniciei pe care ei o demonstrează prin punerea inelelor pe degete, în faţa altarului. Astfel, tot naşii vin mărturie înainte lui Dumnezeu pentru dragostea lor, că „noi, Doamne, o să contribuim cu toată fiinţa noastră, la acest sentiment al dragostei”. Rolul lor este de-a da sfaturi, cu exemple să-i îndrume în viaţă. Tinerii trebuie să-i asculte, şi să le urmeze pilda. Toţi trebuie să ştie că naşii sunt responsabili în faţa lui Dumnezeu pentru tinerii cununaţi. Şi să nu uităm că tot naşii sunt cei care vor boteza copiii.”

„Călugărie în mănăstire, şi cununie în parohie”… Foarte corect spus. Mănăstirea nu are voie, după statutul mănăstirii, să cunune. Cei care merg la mănăstire să se cunune, şi cei care cunună, să ştie că fac un păcat foarte mare. Explic de ce. Mănăstirea, de la cuvîntul „mono”, „singur”, cu zidurile sale mari, este locul sacru unde călugării fug, se ascund de tot ce este în lume, inclusiv de căsătorie, naştere de prunci, de avere, de multe lucruri şi podoabe pe care le are o mireasă şi un mire împodobit. Iar cei care merg încolo de-a se cununa, duc ispită mare, care e mai rău decît păcatul. Se duce o mireasa frumoasă, decoltată, împodobită cu de toate – călugărul este călugăr. Preotul este Preot de MIR – are acasă familie, are preoteasă şi copii. Dar acel călugăr care a cununat, ce le zice mirilor, ce poate el să-i înveţe pe aceşti doi tineri căsătoriţi, el neavînd această practică? El le spune o teorie pe care a învăţat-o din cărţi, pe cînd un preot de Mir le spune o practică pe care o cunoaşte alături de o teorie frumoasă din învăţătura bisericii. Repet, păcatul acesta este mare. Noi stricăm liniştea mănăstirii. Acea mănăstire o poţi considera o parohie simplă. Sunt lucruri pe care strict trebuie să le facă la mănăstire – asta-i Taina Spovedaniei, Taina Sfîntului Maslu, Taina Împărtăşaniei, şi numaidecît viaţa spirituală, acolo oamenii trebuie să găsească duhovnici.”
–––––––––––––––
E doar un mic fragment din tot interviul publicat in „Nunta”. Concluziile vă aparţin. Pe când eu niciodată nu am înţeles sensul unei cununii la un preot sau călugăr pe care nu-l cunoşti, dar mergi la Căpriana pentru că e mare, frumos, iarbă multă „şi-i la modă să te cununi la mănăstire”.

Un interviu scump, tare scump sufletului meu

Îmi iubesc meseria, pentru că (re)descoper oamenii altfel decât îi vedem.

În vinerea Paştelui am stat de vorbă cu maestrul Nicolae Botgros.
Azi dis de dimineaţă domnul Nicolae m-a sunat, şi-a cerut mii de scuze că poate m-a trezit, dar nu mai putea răbda. Mi-a mulţumit pentru tot, totodată întrebându-mă ce pot face pentru mine dumnealui, împreună cu doamna Lidia, drept răsplată pentru interviu şi pentru poze. De peste 6 ani de când realizez interviuri cu personalităţile ţării nostre, doar Ion Suruceanu şi Nicolae Botgros m-au sunat, pentru a-mi mulţumi.


Vă las în continuare să savuraţi un fragment din interviul realizat în exclusivitate pentru revista „Nunta”.
–––––––––––––

Nicolae BOTGROS: „Lăutarii” au fost, sunt şi vor fi mereu

Relaţiile pe care le-aţi văzut acasă şi obiceiurile cu care aţi crescut, le-aţi implementat în viaţă?
Nu voi uita niciodată timpurile în care am crescut… De nevoie, am ales o altă cale a „creşterii”, calea de-a munci, prin cântec. De mic am cântat la petreceri, în special, pe la nunţi. Pe-atunci, nunta era un adevărat ritual – tata se îmbrăca la cravată, noi – în haine albe. Când ajungeam la gospodar acasă, ne servea cu zeamă de pui tânăr, apoi urcam pe prispă – pentru mine, prispa a rămas locul cel mai… acustic şi adevărat. Eram mândri, pentru că lumea venită la nuntă se uita la miri şi la muzicanţi. În prima zi, nunta se făcea acasă la mireasă – mirele venea cu tot alaiul, cu o sticlă de vin legată cu busuioc şi cinstea nuntaşii. Gospodina ieşea cu o găină friptă, gospodarul – cu vin. Seara, când mirele trebuia să-şi ia acasă nevasta, se juca zestrea miresei – unul dintre cele mai frumoase ritualuri al unei nunţi autentice moldoveneşti. Nu pleduri, nu maşini şi nici nu covoare de import, ci perne brodate cu flori mari, lucruri făcute de părinţii fetei. Până acasă la mire se juca toată zestrea. Şi parcă Dumnezeu înadins îi unea: mirele – într-un capăt de sat, mireasa – în altul şi naşii – hăt în celălalt. Aşa umblam toată ziua cu toba legată de gât. Dar era frumos.

Vă dor aceste amintiri?
Foarte tare. În fiecare an accept câte o nuntă în cort, făcută la ţară. Mă duc nu ca să câştig bani, că bani mulţi ei nu au. Îmi place să retrăiesc acele stări de cândva, să-i văd cum dansează pe-adevăratelea, să vin acasă plin de praf. Puţini pot să mă înţeleagă, în schimb, eu îmi alin sufletul şi prind la noi puteri.

Vă consideraţi un om bogat?
Mă consider cel mai bogat, pentru că am ajuns să cunosc mari oameni de valoare, care ştiu şi apreciază cultura adevărată. Şi, cu mâna pe inimă vă zic, sunt cel mai bogat, pentru că am „Lăutarii” – cea mai mare comoară a mea, care nu se măsoară nici în milioanele unui oligarh, nici în tablourile unui colecţionar, nici în casele şi vilele unui magnat. „Lăutarii” nu au preţ, „Lăutarii” au fost, sunt şi vor fi mereu. Pe când toate celelalte de mai sus, o dată şi o dată dispar, se învechesc, se uită.
Dacă să vorbesc de bani, câştig atât cât muncesc. În ultimii 15 ani au pornit mai intens concertele şi nunţile şi mulţumim Domnului, câştigăm atâta cât să avem o viaţă decentă. Am un apartament, o maşină frumoasă, o vilă la Sovata, copilul îşi are cuibul său, parcă avem de toate. Aş vrea ca toţi să trăiască cum o duc eu. Care vor mai bine, să trăiască mai bine. Un om de artă trebuie să trăiască decent, nu să ajungă pe împrumut.

Care este relaţia Dumneavoastră cu Dumnezeu?
Este cea mai sfântă legătură din viaţa mea. De mic am ştiut că Dumnezeu există. Acasă am un perete mare, plin cu icoane. Nicolae Sulac mi-a dat o icoană cu Sfântul Nicolae, care are peste 400 de ani. Mai am vreo șase icoane cu Sfântul Nicolae, altele – cu Maica Domnului, cu Sfântul Vasile. Unde nu mă duc, orice lucru n-aş începe, chipul lor stă în faţa mea. Peretele acesta al meu de-acasă e cu mine peste tot. Foarte des am simţit mâna lui Dumnezeu, iar în cele mai grele momente ale vieţii mele pur şi simplu m-am rugat. Domnul nu m-a lăsat niciodată.

Dumneavoastră de ce plângeţi?
Nu ştiu… Cred că de copilăria cea de care m-ai întrebat la început. O plâng pentru că îmi plăcea să alerg pe-afară, să mă joc cu copiii, dar viaţa grea nu o pot uita, cât de bogat n-oi fi, tot o să plâng. Îmi amintesc de lucrurile grele din viaţă, când de Paşte sătenii se îmbrăcau în haine noi şi mergeau în ospeţie pe la rude. Pe când eu şi fraţii mei întotdeauna am fost îmbrăcaţi cel mai modest. Iarna ne rânduiam cu ciubotele şi cu paltonul, fratele Vasile învăţa dimineaţa, iar eu – după masă. Şi la şcoală se ştia despre sărăcia noastră şi făceau orarul în așa fel ca noi toţi să reuşim să ne schimbăm. În sat mai erau familii care trăiau greu şi învăţătorii se străduiau mult ca toţi copiii să vină la lecţii.


Când şi cum a fost nunta soţilor Lidia Bejenaru şi Nicolae Botgros?

Tare demult. Anul acesta facem 39 de ani de căsnicie şi 43 de ani de când ne cunoaştem. Lidia este dragostea tinereţii mele şi aşa a şi rămas pentru toată viaţa. Nu degeaba se spune că dacă nu te însori de tânăr, e greu să te hotărăşti odată ce trec anii. Aseară căutam nişte fotografii şi am dat de cele din tinereţea noastră – peste tot eram împreună, îmbrăţişaţi, apoi cu Corneliu. Avem o viaţă exact cum trebuie să fie viaţa unui om normal – cu dragoste, casă, copil, acum deja şi un nepot. Nu neg, am avut şi câteva căderi, că eram tânăr şi nu le făceam intenţionat. Dar am ştiut dintotdeauna că Lidia este jumătatea mea pe care am s-o preţuiesc toată viaţa.

Aveţi grijă de Corneliu şi Adriana?

Întotdeauna. Sunt copiii mei şi mândria mea. Au o familie frumoasă şi mă bucur când îi văd împreună, în viaţă şi pe scenă. De multe ori i-am spus lui Corneliu – trebuie să știi să-ți crești copilul şi să-ți bucuri nevasta. Le repet aproape în fiecare zi că nepoţelul Cristi nu trebuie să fie singur şi Corneliu ştie asta. Îi mulţumim Domnului că ne-a dat un băiat, apoi a venit Adriana şi acum avem şi un nepot. Dacă ne-ar mai bucura cu o nepoţică, aş fi cel mai împlinit om de pe acest pământ.

Pentru ce-i mulţumiţi soţiei Dumneavoastră?
Pentru toată dragostea din viaţa noastră. Am venit de la ţară, mă gândeam să învăţ, să ajung un om care să aibă bani şi să-şi poată ajuta fraţii. Lidia mi-a deschis o altă lume, mi-a arătat şi alte lucruri pe care eu nu le cunoşteam. Ea e fost cea care mi-a luat primul bilet la film, pe-atunci stăteau toată ziua cu vioara şi repetam întruna. Ea m-a învăţat foarte multe lucruri de viaţă şi multe le-am deprins împreună. De aceea noi am fost mereu împreună. Lidia mi-a fost alături mereu, atât în viaţă, cât şi în carieră. I-am mulţumit întotdeauna pentru că l-a născut pe Cornel, băiatul nostru talentat. Eu mereu i-am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a dat o soţie bună, gospodină, talentată şi-i doresc să îmbătrânească frumos alături de mine, evident.
–––––––––––––

Căutaţi revista „Nunta” în chioşcurile din oraş şi învăţaţi din lecţiile lui Nicolae Botgros. Sunt atât de sincere şi-atât de valoroase. Iar eu nu am decât să-i mulţumesc maestrului Botgros pentru tot ceea ce face pentru noi toţi.

Un "vice" altfel

Care sunt 3 cuvinte ce prezintă situaţia actuală din domeniul justiţiei ?

– Justiţia reflectă extraordinar starea de lucruri din întreaga societate. Tot ce spunem în adresa justiţiei, este valabil şi pentru celelalte sfere ale vieţii. Doar că, din moment ce justiţia este cea care ‘’dă fiecărui ce i se cuvine’’ în ultimă instanţă, problemele din justiţie se văd cel mai bine. Azi, aceste 3 cuvinte sunt: neîncredere, sărăcie şi necesitate urgentă de schimbare.

Oleg Efrim, avocat de succes, profesor universitar, viceministru Justiţiei

Textul integral îl găseşti aici

Domnul Prim-ministru

„…este un politician puternic, un şef energic, un om cu suflet mare. Premierul are un potenţial enorm, pe care-l valorifică în activităţile zi de zi, punîndu-l în serviciul ţării şi al cetăţenilor. Vlad Filat poate „molipsi” pe oricine cu acea energie enormă, voinţă şi poftă de lucru de care dă dovadă. Este un om alături de care fiecare membru al echipei sale se simte important, mîndru de ceea ce face, ştiind bine că, scopurile propuse, angajamentele asumate faţă de cetăţeni, ţară, vor fi realizate. Poate cuiva aceste afirmaţii i se vor părea exagerate, dar ele sunt reale. Apropo, Premierului Vlad Filat îi plac oamenii sinceri şi acceptă cu mai multă plăcere critica decît lauda”.

Lilia Gurez, şefa Direcţiei Comunicare şi Relaţii cu Presa a Guvernului R.M

Textul integral îl găseşti  aici