Nu sunt capabilă

… să urăsc. O spun cu toată sinceritatea în faţa voastră, avându-l ca martor pe Dumnezeu, singurul care poate vedea sentimentele adevărate (nu declarate) ale omului.

Da, mă supăr, mă enervez, gândesc negativ şi uneori mai simt şi nevoia de răzbunare… Dar, oricât de mult mi-ar greşi un om, nu pot să îl urăsc. Dincolo de orgoliul meu lezat de nedreptatea pe care cineva mi-o face, există un raţionament puternic, poate naiv, care îmi spune că noi, oamenii, nu ne naştem răi. Ne naştem puri, buni şi plini de iubire, dar experienţele trăite pe parcursul vieţii ne înrăiesc. Depinde de puterea fiecăruia de a depăşi necazurile… Pe unii necazurile îi fac slabi, pe alţii îi fac puternici.
Nu pot să urăsc, fiindcă eu cred că răutatea oamenilor ascunde suferinţe proprii, neîmpliniri şi dezamăgiri…
Mai mult decât că nu urăsc, mă bucur de binele şi de fericirea celor care mi-au făcut rău. Nu, nu e ipocrizie, nu sunt cuvinte care să mă pună pe mine ca om într-o lumină bună. Este sinceritate şi am un argument puternic. Dacă nu laşi orgoliul să decidă sentimentele pentru un om şi laşi bunătatea să facă asta, te vei bucura de fericirea celor care te-au nedreptăţit. Orgoliul va spune că aceştia nu merită fericirea, dar bunătatea te va ajuta să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă…
Nefericirea celor care mi-au făcut rău nu îmi face mie dreptate, nu îmi alină durerile, nu schimbă trecutul…
Mă bucur sincer pentru reuşitele şi fericirea celor care mi-au făcut rău, pentru că eu cred că orice bucurie a lor este o răsplată binemeritată pentru suferinţele şi nedreptăţile care i-au făcut să devină răi şi nedrepţi… Şi, în naivitatea cu care cred în schimbare, în reabilitare şi în iubire, sper că bucuriile şi fericirea pe care le trăiesc oamenii care mi-au făcut rău, le vor aminti că pot fi buni…

***

Scris de Irina Binder

Învățăm

„În timp, învățăm să evităm întâmplările care pot avea urmări prea dureroase.

Învățăm să alegem cu grijă. Învățăm cum să avem grijă de noi.

Ne dezvoltăm răbdarea, ne aflăm măsura, învățăm să tăcem, când trebuie. Uneori, astea-s mai importante decât înțelepciunea, talentul și frumusețea.

Învățăm să comunicăm fără cuvinte, să recunoaștem un „acum” sau „niciodată” din întâlnirea a două priviri.

Învățăm să înțelegem că timpul unor fapte a trecut. L-am pierdut definitiv, irecuperabil. Și învățăm să ne împacăm cu asta.

Învățăm să recunoaștem momentul unei șanse – când trebuie să avem curaj, sclipire, nebunie și un sentiment în inimă, a cărui denumire nu o știu încă, care-ți spune că deși pare ciudat, e înfricoșător și nu te „caracterizează”, trebuie să faci așa, acum. Învățăm că în momentul de după alegerea asta „riscantă”, trebuie să ne împăcăm cu ea și să blocăm orice gând de îndoială.

Învățăm să aducem confort în viață și casă.”

Zina Zen

De la Simona

„Nu trece zi de la Dumnezeu să nu ne sară țandăra pentru 20 până la 200 de căcățișuri. Totul ni se pare exasperant, de la nesimțiții străzilor la nesimțiții corporațiilor. De la programul tv până la programul tuturor oficiilor de relații cu clienții. De la omul cu care împărțim casa până la omul cu care împărțim biroul. De la vreme la vremuri.
Dar e destul să-ți intre un morcov în cele mai delicate cotloane ca să realizezi că toate astea sunt prostii, că adevăratele necazuri te pălesc în moalele capului fără drept de apel.
Am trecut, în ultimele trei săptămâni, printr-un coșmar – de care, slavă Domnului, am scăpat.(…)
Mă uitam la privirea doctoriței, fiindcă eu nu pricepusem nimic din rezultatul care, de altfel, conținea inclusiv cuvântul “cancer”, dar nu bungheam sintaxa, nu știam cine pe cine determină. S-a dovedit a fi nu știu ce antigen-cancer-ser, o denumire de test de laborator. A fost cea mai lungă secundă din viața mea. A ridicat ochii și-a spus: “A, e ok! E benign!”. (…)
Nu mă mai interesează că plouă și primăria de sector nu face față băltoacelor. Nu mă mai interesează că încă n-am primit salariul pe februarie (de fapt, să fiu sinceră, asta mă interesează un pic). Nu mă mai interesează că, sub articolele pe care le scriu în Adevărul, mă înjură niște retardați degeaba, fără niciun argument care să treacă de nivelul unui urangutan bolnav. Nu mă mai interesează că uneori răcesc și tușesc. Nu mă mai interesează că prind semaforul roșu de patru ori la rând.
De câte ori mă apucă revolta cum că viața e mizerabilă, apăs recunoscătoare pe buzunarul în care am rezultatele medicale de azi. Și niciun antidepresiv nu funcționează mai bine.
Sper să-mi aduc aminte de asta de câte ori cineva va fi mojic cu mine, egoist, trădător sau pur și simplu agasant. Fiindcă dacă nu mă părăsește Dumnezeu, nimeni altcineva nu va fi în stare s-o facă.”

––––––––––
Scris de Simona Catrina (simona.revistatango.ro)

De la Irina cetire

„… ce iti propui sa faci anul acesta? ce rezolutii ti-ai trecut pe lista lui 2012? Interogatii fatale, deseori urmate de raspunsuri triste si repetitive: sa slabesc, sa ma las de fumat, sa fac economii, sa nu ma mai plang din orice… Mai in gluma, mai in serios, eu va propun cateva rezolutii plasate sub semnul frivolitatii si modei. Obiectivul meu: pana la finalul anului sa va fac sa iesiti din zona voastra de confort stilistic.

Rezolutia nr. 1: Aveti incredere in instinctul vostru.
Coco Chanel, pare-mi-se, spunea: “nu exista moda, daca nu coboara in strada”. Inspirati-va din nenumaratele bloguri de street style, cautati unul care sa vi se potriveasca, lasati garda jos si dati mai putina importanta parerii celorlalti. Conteaza cum va simtiti voi in hainele respective si cat de mult va place tinuta pe care ati creat-o. Cine stie, poate deveniti initiatoarele unei neo-tendinte.

Rezolutia nr. 2: Arborati mai multa culoare si culori mult mai diverse.
Dupa Color Blocking-ul estival, urmeaza Color Chic-ul hibernal. Stiu ca ma repet in fiecare an, dar o fac pentru ca frica femeilor de a purta culori mai deosebite (nu consider culoare deosebita bejul, si nici nuantele timide) mi se pare irationala. Unele studii de specialitate (fizica optica, neuro-optica, imagistica) spun ca in lume exista intre 2 si 10 milioane de culori. Institutul Pantone, cel care lanseaza anual trenduri cromatice, lucreaza cu circa 4,000 de nuante. In schimb, 70% dintre femei aleg… negrul? Come on…. Sfatul meu? Propuneti-va pentru inceput ca o zi pe saptamana sa nu purtati negru sau orice alte culori inchise. Deloc. Indiferent de sezon. Pasul urmator: cate o piesa in rosu, galben, roz, verde, albastru, violet, plus accesorii colorate. Nu e cazul de un total look, sa provocati un soc retinian celor din jur!”

––––––––––––––––––
Continuarea cititi pe blogul Irinei Markovits

rânduri dintr-o scrisoare

„Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi „de ce”.

„Omul n-are dreptul să trăiască decât realitatea, chiar dacă-l nemulţumeşte, şi n-are dreptul să trăiască decât ceea ce poate arăta la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi”.

„Ai intrat în viaţa mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseală, e vina mea că m-am agăţat de tine ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu ştim să renunţăm la timp se răzbună cu vârf şi-ndesat.”

„E vina mea că mi-am închipuit că ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit”.

„Odată, când te-am chemat la telefon, aproape plângând, să te întreb de ce mă laşi să mă macin de una singură, mi-ai spus cu vocea pe care ştii atât de bine să ţi-o faci tăioasă şi excedată: „Ştii că n-am timp”. Şi eu am tăcut. Ai continuat: „De ce nu te uiţi într-o oglindă, ca să-ţi dai seama că orice bărbat ar fi fericit şi măgulit lângă tine, cu tine, şi-ai să-nţelegi că într-adevăr n-am timp”. Chiar dacă te-aş putea ierta pentru vorbele astea, n-m să le uit niciodată.”

„Nu ne dăm seama că dezamăgirea este echivalentă cu un omor. M-ai omorât din imprudenţă. N-ai nici o vină. Fiindcă nu ştiai ce faci. Faţă de Dumnezeu, oamenii au însă o mare infirmitate: nu iartă celor care nu ştiu ce fac.”

„Un singur lucru mi l-ai spus clar, răspicat, şi mi-l repetai cu grijă, din vreme-n vreme: „Nu ţi-am promis niciodată nimic şi ar fi criminal să-ţi promit ceva”. Am o bună memorie afectivă. Ar fi ajuns să-mi fi spus o singură dată. Nu mi-ai promis nimic, nici nu ţi-am cerut şi nici nu ţi-aş fi cerut. Mă durea că nici dorinţa de-a fi putut să-mi promiţi vreodată no aveai.”
––––––––––––––––––
Fragmente din „Scrisoare către un necunoscut” din cartea „Candidaţii la fericire” de Ileana Vulpescu

Nu eşti nebun dacă mergi la psiholog

„Merg la Geta de 3 săptămâni deja şi pot spune că mă simt mai bine. Înţeleg mai bine anumite lucruri care mi se întâmplă şi învăţ cum să le stăpânesc sau cum să scap de ele. Mai am câteva şedinţe gratuite, însă probabil voi continua tratamentul şi când va trebui să plătesc. Pentru că plec de la şedinţa de terapie cu mintea mult mai împăcată şi cu explicaţiile de care aveam nevoie. Explicaţii pe care nu mi le-a dat Geta, ci pe care le-am găsit singură cu ajutorul întrebarilor puse de ea. E foarte important de ştiut că rolul psihologului nu e acela de a-ţi spune ce să faci, ci de a te îndruma să-ţi gaseşti singur calea şi ieşirea din haţişul întunecat al minţii. Te ghidează prin intrebări şi găsindu-ţi singur răspunsurile, te simţi bine ştiind că soluţia e în mâinile tale, trebuie doar să-ţi ajuţi mintea să facă ce-i spui. Nu merge din prima, însă auzind încurajări şi explicaţii de la un om care a studiat mult comportamentul şi mintea oamenilor, îţi dai seama că nu e cum crezi tu, ci cum poate nici nu te-ai gândit. La fiecare şedinţă vorbesc despre altceva, pur şi simplu despre ce-mi vine în gând, despre ce îmi aduc aminte. Din când în când, psihologul îmi dă soluţii sau mă pune să le găsesc singură, ca un fel de brainstorming. Nu există o reţetă care să funcţioneze la toată lumea, de-aia trebuie găsită reţeta care funcţionează pentru mine. Şi cum am zis, nu merge din prima. Eu încă n-am terminat şi la câţi gărgăuni am, probabil nici nu voi termina prea curând. Însă n-are bai, mersul la psiholog mă face să mă simt bine, mă ajută şi sper să reuşesc să-mi dresez mintea, să mă calmez când trebuie şi să nu mai adun atâtea chestii negative în sufletul meu, pentru că unul singur am şi dacă-l pierd… altul nu mai am.

În concluzie: probabil citiţi blogul ăsta de ceva timp şi v-aţi dat seama că nu-s nebună. Nu mă face nebună nici faptul că am ales să merg la un psiholog. Iar celor care încă mai au prejudecăţi de genul ăsta le spun că postul ăsta e scris pentru ei: a recunoaşte că ai o problemă şi a consulta un psiholog te poate scuti de probleme serioase. Te poate ajuta să vezi lucrurile cu alţi ochi şi în unele cazuri mai speciale, te poate salva de tine însuţi şi de alte soluţii drastice la care ai putea recurge.”

––––––––––––––-
Scris de Tomata cu scufiţă şi scris mai bine decât aş fi încercat eu, în speranţa de-a vă convinge să mergeţi şi voi. De cele mai dese ori, ajută mai bine decât orice şi oricine. Credeţi-mă, ştiu ce spun.

„Femeia – instrucţiuni de folosire”

„Femeia pe care tocmai vrei s-o întrebuinţezi a fost făcută din iubire şi de aceea nu poate funcţiona fără acest combustibil. Ai grijă să-i faci mereu plinul.”

„Nu lovi niciodată o femeie, căci vei înceta să mai fii bărbat şi vei deveni o jigodie, chiar şi pentru copiii tăi. Ei nu vor uita niciodată că ai bătut-o pe mama lor…”

„Iubeşte-o dimineaţa şi vei fi şi tu fericit. Abia pe la ora prânzului îţi vei da seama de ce-ţi merg toate atât de bine şi de ce abia aştepţi să ajungi din nou acasă, chiar şi după ani buni împreună.”

„Nu te îngrijora că piesele din care e făcută femeia se mai deteriorează şi îşi mai schimbă aspectul. Doar unele pot fi înlocuite, însă e preferabil să observi că şi piesele tale suferă exact aceleaşi transformări…”

„Nu-i spune că s-a îngrăşat, mai bine propune-i să alergaţi împreună.”

„Nu o mai compara cu mama ta sau cu alte femei din viaţa ta – în fiecare femeie care te-a iubit sau te iubeşte ai fost şi tu altul.”

„Nu-i strica bucuriile mărunte – exact din ele se încarcă şi, fără să ştii, din energia ei te încarci şi tu.”

„N-o înlocui cu alta pentru o oră de plăcere. Înlocuieşte în tine partea ticăloasă cu una virtuoasă şi te vei simţi mai bine decît în ora ceea…”

„Când vrei să pleci de tot, pleacă hotărât, nu te tot întoarce, căci răneşti grav un suflet, nu doar o femeie.”

––––––––––––––––––––––

Fragment din cartea „Întreabă-mă orice”, de Mihaela Rădulescu