Despre problema zilei de azi

„Stimabililor, dragi poliţişti, v-aţi uitat la prea multe seriale poliţiste, gen CSI, Minţi Criminale? Aia e ficţiune, în realitate există un criminal care a băgat spaima-n lume. De ce nu-l prindeţi? Ah, am uitat, maniacul nu este puştiul de şcoală care striga “jos comuniştii” în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Ucigaşul nu este jurnalistul care îşi face doar meseria filmând un protest amărât. Psihopatul nu este tânărul sătul de dictatură care scria pe forumuri “Jos Voronin”. Cel care nu intră în aceste caracteristici devine greu de găsit, nu-i aşa? Este al dracului de dificil să treci de la miliţie politică la poliţie care să protejeze cetăţeanul, nu statul. Probabil că am scris nişte adevăruri dureroase, dar, dragilor poliţişti, este tare supărător să vedem cum loviţi cu bocancii în tinerii care nu-şi doreau decât o schimbare politică. Însă, atunci când aceşti tineri sunt omorâţi cu sânge rece de către un alienat mintal, faceţi portrete psihologice puerile. Este trist să conştientizezi că poliţia naţională ştie bine cum să dea cu bastonul, dar habar nu are să găsească ucigaşi. De ce mai avem nevoie de miliţie, pardon, poliţie? Dacă ne lovesc copii, ne amendează aiurea în tramvai şi nu ne protejează de psihopaţi, ce rost mai au pe lumea asta?”

Scris de Vitalie Cojocari

Letting go

„Uneori, e mai important sa fii ultimul decat primul. Sau sa pierzi decat sa castigi. Pentru ca, viata asta plina de ironie s-ar putea la un moment dat sa-ti arate nasul carn, obraznic, sa-si loveasca pumnii a sâc si sa-ti faca cu ochiul! Iar tu va trebui sa-nveti ca a renunta la timp nu-i nicidecum o dovada de lasitate sau de slabiciune, ci de maturitate, auto-conservare si chiar de forta. Ragazul pe care ti-l iei ca sa te intrebi daca e oportun sau nu sa te mai lovesti singur cu capul de un zid s-ar putea sa fie cel mai important pas din viata ta. Pasul dintre ieri si maine. Un fel de update cu tine insuti si cu dorintele tale.Uneori, uitam ca poate mai important decat a-i demonstra unui urangutan care ti-e sef ca esti unul dintre cei mai valorosi angajati, este a-ti demonstra tie ca poti mai mult, oriunde altundeva. Si ca-n jurul tau poti aduna si mai multi oameni misto decat in stupina de frustrari.
Uneori, e mai important sa intoarcem spatele unei relatii care ne stoarce de vlaga, decat sa punem frenetic caramida peste caramida la un zid pe care ne prefacem ca nu-l vedem naruindu-se.

Iar momentul in care spui: “pentru mine e suficient, multumesc” s-ar putea sa-ti fie cel mai limpede din cate ai trait. Iar teama de necunoscut, nesiguranta si toate stafiile singuratatii sa se evapore la caderea zorilor. Si, pentru ca seamana cu Apusul, s-ar putea sa nu ne dam seama c-avem in fata ochilor chiar Rasaritul.”

–––––––––––––––––––––––
Scris de Maldita

„Femeile care nu sunt doamne”

„…în care nu pretind că eu aş fi, dar unele lucruri merită puţin efort…

* Înjuratul – dacă nu poţi să te abţii, ar trebui să te limitezi la un cuvânt şi nu un întreg vocabular alternativ. F**k e universal acceptabil atâta timp cât nu e folosit o dată la două cuvinte. Se poate înlocui cu “fudge” sau “tits” pentru efect comic, în disperare de cauză. În română aud prea multe de f- și p- care nu prea au ce căuta în vocabularul public al nimănui. Cu excepția maidanului.
* “Mulţumesc” şi “te rog” nu erau doar chestii pe care părinţii te forţau să le zici sau niște mituri pe care lumea insistă să le perpetueze. Chiar funcţionează! Inclusiv scrisori (nu mail-uri) de mulţumesc după interviuri, o practică ce sună învechită dar nu e.
* Punctualitate – uneori se întâmplă, dar atunci când eşti pe drum şi ştii că n-o să ajungi, o estimare ajută foarte mult. Poate o fi acceptabil sfertul academic pentru unii, dar măcar să ştie şi alţii că o să faci uz de el (mai ales dacă e frig afară și măcar poți să intri să aștepți undeva la cald). Faptul că unii o să creadă că îţi ia mai mult timp să te îmbraci şi să te pregăteşti funcţionează doar de câteva ori…până când cineva se supără. Şi pleacă. Inevitabil.

# Mersul pe tocuri – am văzut un zombie în weekend care nu se descurca pe nişte tocuri ameninţătoare. Dacă nu iese şi nu iese după ce te-ai străduit acasă, pe stradă sigur nu păcăleşti pe nimeni. O să arăţi ca fetiţa de 10 ani care a descoperit tocuri la mami în dulap şi s-a decis să le încalţe. Eventual să şi cadă. Pe de altă parte dacă ai reuşit să mergi drept şi să te ţii pe tocuri, nu strica iluzia atunci când te dor picioarele – multe dintre noi nu reuşesc să stea în picioare mai mult de 2 ore (şi uneori 2 ore pot părea o eternitate). Cheamă un taxi, stai jos, ia pantofi de schimb. Nicio soluţie nu e foarte atractivă, dar cu siguranţă oricare din ele mai bună decât durerea.

*A fi capabilă de a bea până când vomiţi n-ar trebui să fie motiv de mândrie pentru nimeni. A te lăuda că la sfârşitul serii încă mai ştiai cum te cheamă nu e “lăudat” în faţa nimănui, e motiv de milă. Stat în cluburi până dimineața. Nu am o traducere genială pentru următoarea frază, dar e bine de reținut: “Leave early enough to be missed but stay long enough to be remembered.”

Ca femeie ar trebui să te aranjezi în toaletă sau acasă. Nu în autobuz, serios, nici în mașină, mereu am senzația că văd prostituate între două ședințe când văd femei care se machează în autobuz. Dacă n-ai avut timp acasă cred că e preferabil fără decât cu o dungă pe față când șoferul a pus frână. Și…niciodată cu mostrele din magazin. Există un motiv pentru care le spune tester!
––––––––––––––––––––––-
Continuarea pe blogul Andreei

I just called…

„Erau vremuri cand, daca trageai jaluzeaua si incuiai usa, aveai intimitate. Azi, poti sa te bagi in capsula antiatomica, n-ai niciun spor. Sigur, poti sa inchizi mobilul de tot, dar asta presupune ca esti intr-atat de lamentabil si penibil, incat n-ai viata deloc, nu astepti telefon de la nimeni si ti-e indiferent daca te cauta cineva sau doar pisica se preface ca se bucura cand te vede (mai ales daca aduci boabe si conserve de ton).
Telefonul mobil e o arma psihologica, un aparat care-ti aduce aminte ca esti ca la Big Brother, ca astora nu le scapa nimic din ce faci si ca, practic, esti la cheremul societatii, toata ziua, toata noaptea. Asta daca vrei macar o reputatie satisfacatoare si o simpatie medie. Cui sa nu raspunzi? Sotului care, daca nu da de tine, crede ca a). esti cu un amant sau b). te-a calcat masina? Rubedeniilor de gradul unu, care isi smulg apoi parul ca ti-ai rupt vreo tibie si esti la camera de garda, ca numai acolo nu-ti dau aia voie sa vorbesti la telefon? Numerelor necunoscute, dintre care unul poate fi vreo veste buna pentru jobul sau business-ul tau? Pisalogilor care, daca nu le raspunzi, suna de optsprezece ori la rand, pana cedezi nervos?”

–––––––––––––––––––––––
Fragment de la Simona Catrina

Despre unii

„De ce…oamenii pe care ajungem să îi iubim într-o zi, devin mai târziu atât de străini şi atât de potlogari şi atît de neiertători şi atît de răzbunători şi atît de întunecaţi…
Tot timpul îmi spuneam că Mamele poartă toată responsabilitatea pentru ceea ce educă în bărbaţii pe care îi aduc pe lume. Începând cu implicarea în treburile gospodăriei şi continuînd cu afecţiune, generozitate, compasiune şi grijă pentru cei dragi. Egoismul, grija pentru propriile plăceri, superficilitatea ar trebui aduse la rang de gunoi, mizerie. Multe mame însă, din prea multă dragoste, îşi protejează flăcăii de la cele mai elementare exemple de comportament, nenorocindu-i atât pe ei, cât şi pe ulterioarele lor alese.”

Scrise de Nata. Cît adevăr, cît de frumos scris , dar şi cît de dureros…

Un exit-poll toxic

„În noaptea de după alegeri am trăit una din cele mai de coşmar experienţe din anul care se încheie, prilejuită de păcătosul exit-poll al domnului Dâncu şi al instituţiei sale, IREX. Eram atât de marcat şi de revoltat, la fel cum, cred, erau multe alte zeci şi sute de mii de oameni şi mă aşteptam că toată săptămâna aceasta ziarele şi televiziunile vor condamna cu hotărâre această batjocorire a ideii de exit-poll…

Pe fondul blândeţii noastre „mioritice”, mass-media din România a ţintuit de-a dreptul nefericitul exit-poll la stâlpul infamiei. „Vasile Dâncu le-a tras o ţeapă moldovenilor”, „Dâncu, întoarce banii pentru exit-poll!”, „Dâncu – un şarlatan”. Încercările lui Dâncu de a se justifica erau hilare: „Am fost naiv…, m-au lucrat comuniştii…, alegătorii comuniştilor s-au temut să spună cu cine au votat…, nu am ştiut că în ţări comuniste nu se pot face exit-poll-uri”…

Îmi imaginez ce păţea domnul Dâncu dacă făcea un asemenea exit-poll în România. Îmi imaginez ce se întâmpla în orice ţară democratică, dacă opinia publică ar fi fost înşelată în halul acesta. La noi – linişte şi calm. Am văzut cu acest prilej foarte clar distanţa care ne separă de societăţile evoluate. Acolo, performanţa şi profesionalismul sunt exaltate şi recompensate, iar amatorismul şi improvizaţia – sabotate şi vestejite. La noi, nici competenţa nu este pusă la locul pe care îl merită, nici incompetenţa – condamnată…”

Constantin Cheianu, timpul.md