Când întrebările nu-și găsesc răspunsurile

După vreo 2 săptămâni de insomnii și idei, și planuri, și scheme, și liste, am ajuns într-o zi cînd mi-am dat seama că totul este în zadar. Că în zadar aștept ceva de la oameni. Că dacă eu fac, nu înseamnă că alții sunt ca mine. Că pentru mulți, business-ul e mai presus ca un umăr oferit cuiva la timpul cuvenit. Că de cele mai dese ori toți caută doar profit, azi banul fiind și scop, și vis, și rezultat. 

Buuu. 

Dar ce facem cu noi, oamenii?! Ce facem cu prieteniile, cu relațiile dintre noi? Cu „mână de la mână”? Cu „hai să facem un bine”, cu responsabilitatea socială și cu tot ce înseamnă implicare pentru binele cuiva aflat într-un impas. 

O bună perioadă nu așteptam nimic de la oameni. Apoi am început să cred că mai există ceva în unii, doar trebuie să ceri. Acum am cerut și culmea, toți nu pot, sunt ocupați, nu au, nu reușesc, nu-nu-nuuuuri la nesfârșit. 

Poate ar trebui să-mi revizuiesc așteptările? Sau oamenii pe care-i întâlnesc? Sau ce-i de la care aștept să fie exact cum sunt eu cu ei? 

Știu, vorbesc prin semne 🙂 Dar mă simt atât de descurajată, de obosită, de „nuștiu cum”, că nuștiu dacă aș putea lega un text frumos, explicativ, cu nume sau detalii. Dar nici nu sunt sigură că ar trebui. 

Poate nu-i deloc întâmplător că acum 3 ani am scris AȘA UN TEXT. Și că azi l-am recitit dimineața, apoi după masă de 2 ori, și acum – când scriu aceste rânduri. Și știu că trebuie să fac ceva și că totul va fi bine. Va fi 🙂 

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

8 ani

În această vară, acest blog a împlinit 8 ani. 

De 8 ani mă străduiesc să țin pasul cu scrisul, dar sinceră să fiu – nu-mi prea reușește. Cel puțin, în ultimii 3 ani am scris foarte rar, din diverse motive. Dar am citit tot atât de mult ca și înainte, chiar dacă nu am mai postat fragmente din cărți. 

Cât de mult s-a schimbat viața mea în acești 8 ani?! Am deschis azi dimineață primele texte, unele dintre ele scrise cu atâta durere și disperare, și mi-am dat seama că noi, oamenii, uneori prea mult ne complicăm… 

Pe când viața mea s-a schimbat totalmente. Și s-a schimbat spre bine, evident. Pentru că eu „am crescut”, și asta e minunat! Am zăcut, am plâns, am ars. Și nu mi-e rușine să recunosc că am căutat un „ceva” – mână, umăr, om, posibilitate, șansă – spuneți-i cum vreți, dar care până la urmă ar fi putut să mă „adune” la loc. Când ai vise și planuri și ele într-o zi dispar – pur și simplu dispar, iar tu rămâi goală, la propriu și la figurat, e tare greu. Dar nu și imposibil! Eu am trecut toate etapele unei renașteri, ca astăzi să zâmbesc soarelui, să inspir cu încredere, și să cuprind ceea ce am lângă mine. Să încerc zilnic să fiu mai bună, mult mai bună, și să continui să cresc. Să învâț, să descoper, să cunosc oameni care mă pot inspira! 

Azi am vrut să șterg unele texte, sincer 🙂 Apoi am băut o ceașcă de cafea, am privit-o pe Maria cum doarme liniștit, am admirat de la geam copacii cu frunze deja galbene, și am inspirat. Am inspirat viață! Și iar mi-am promis că voi selecta mai atent prioritățile, iar acest blog, care cândva a fost unica mea șansă, de astăzi să redevină locul unde mă împart cu tot ce am mai bun. Și promit public să o voi face! 

 

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Prima lună dintr-o altă viață

Soarele se joacă pe fața mea. Deschid ochii și văd ceasul de pe perete – ora 05.55. Întorc capul și îi văd fața – curată, senină, cu buzele cărnoase, cu genele lungi, creții care-i cad haotic pe pernă. Avem o lună de când dormim toți 3. O lună de când în fiecare noapte mă apropii de nenumărate ori de fața ei ca să verific dacă respiră. Da, asta e tare-tare strașnic pentru un părinte – să verifice dacă copilul de 2 ani respiră.
Acum fix o lună Maria noastră a făcut pentru prima dată o convulsie. De atunci viața mea de mamă s-a schimbat. Din 11 martie viața mea s-a schimbat de tot. Am ales să trăiesc altfel, mai încet, mai profund, mai la pas, mai cu multă implicare doar acolo unde trebuie. Poate sună egoist, dar după 12 ani de job non-stop, aproape că și uitasem cum e să adormi la ora 22, cum e să stai o oră în cadă, cum e să te plimbi prin pădurea de lângă casă, cum e să gătești din plăcere, cum e să stai o duminică printre pături și să butonezi telecomanda, în același timp un ghem de om să-ți presoare biscuiți în cap.

M-am angajat! Am renunțat la (aproape) toate proiectele proprii și am acceptat o ofertă de job ca și angajată, cei drept part-time. Fac tot marketing și PR, cu un pic de jurnalism, și asta îmi place tare mult. Muncesc, dar am și timp pentru casă, pentru Maria, pentru familie, pentru mine. După 3 ani de sarcină + Maria, în sfârșit m-am programat la salon să-mi vopsesc părul. Și la manichiură și pedichiură. Și da, am revenit la citit cărți!
Prima lună dintr-o altă viață a fost tare diferită de tot ce am trăit până acum. Întâmplarea cu Maria ne-a făcut să revenim cu picioarele pe pământ, să nu mai alergăm ca nebunii ca să le reușim pe toate că oricum nu le reușim, să nu mai vrem să facem bani, bani, bani, că nu-i mai faci pe toți, să încetinim pasul și să inspirăm corect aerul primăverii, să renunțăm la unii oameni și să construim relații doar pentru suflet.

Am trăit! Ne-am îmbrățișat toți 3 zilnic, de sute de ori pe zi! Iar eu am mulțumit vieții pentru tot ce mi-a dat să trăiesc, cerând pe mai departe doar sănătate și fericire. Fericirea unei familii unite!
Asta vă doresc tuturor – împlinire. Și iubire, că prin ea reușim să supraviețuim!

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Primăvara în care mi-am resetat prioritățile

Azi se fac exact 2 săptămâni de când Maria a făcut prima convulsie. Poți să-ți ieși din minți, ca și părinte, când vezi cum copilul tău de 2 ani stă cuminte pe pat și privește desene animate și brusc, cade – i se oprește respirația, își pierde cunoștința, se face violet pe față, dă haotic din membre, i se împietrește corpul. De orice am fost pregătită în viață și nu mă tem de nimic, absolut de nimic, așa cum mi-e frică să nu se repete această întâmplare oribilă trăită acum 2 săptămâni. În tot acest timp am avut parte de atâtea gânduri, păreri de rău, rugăciuni, nopți nedormite, promisiuni personale, încât astăzi am ajuns să-mi resetez priorițățile. E primăvara în care mi-am schimbat viața, și asta datorită fetiței mele și dorinței de a trăi altfel. De a trăi!

Primul lucru care l-am făcut e renunțarea la tot ce-mi mânca timpul și energia. În ultimii 7 ani am coordonat câte 5-6 proiecte, am muncit foarte mult, inclusiv nopțile, iar ultimii ani m-am „dus” tare mult în a ajuta oamenii, necondiționat și fără pauză, în sărbători și atunci când alții nu puteau face nimic. Fundația „Ajută un Om” a devenit locul unde se implementau cele mai grele campanii, iar toată munca de organizare și desfășurare care nu se prea vedea era făcută de mine, fiind gravidă sau cu un bebeluș de 6 luni. Nu mă plâng, a fost alegerea mea, doar că de multe ori, de cele mai multe ori, nu știu dacă se merită acest sacrificiu.

Despre toate evenimentele gândite și desfășurate în ultimii 7 ani aș putea scrie o carte. „Clubul Nostru” este mai mult decât un proiect, un job, o sursă de venit financiar. „Clubul Nostru” a reușit să „mă crească” profesional, mi-a adus oameni faini în viață, am învățat atâtea că astăzi îmi pare rău că trebuie să mă opresc. Cel puțin, la moment simt că trebuie să mă opresc. Nu mai sunt motivată, nu-mi place, am devenit robot și nu am nici un plan de înaintare. Recunosc că mă doare sufletul, la câtă muncă am depus în acești 7 ani, dar repet – mă opresc la moment. Poate peste o lună îmi reapare muza și dorința de a merge înainte și de a aduce în scenă oameni de la care avem ce învăța.

Despre activitatea mea din domeniul marketing și PR nu prea vorbesc, și mulți nici nu cunosc că eu asta și fac în viața de zi de zi. Aici am să rămân la moment, pentru că este ceea ce pot să fac cel mai bine și îmi asigură un venit stabil, pentru ca să pot trăi decent. Și dacă „mă las” de atâtea activități, inclusiv voluntariatul, cred că am să revin la scrisul pe blog. Acest blog atât a avut de suferit de-a lungul timpului, eu scriind câte o postare în lună, sau chiar în sezon, dar având atâtea idei și propuneri de colaborare. Cred că este timpul de scris, mai ales că asta chiar îmi place să fac.

Și nu în ultimul rînd, casa, familia și eu! Serile sunt pentru gătit sănătos și mâncat toți 3 la masă, nopțile – pentru dormit, weekend-urile pentru lenevit și sărbătorile – pentru bucurii! Nu mai lucrez, pentru că nu le pot face eu pe toate. Și îmi pare rău că trebuia să trecem cu Maria prin reanimare ca să înțeleg unde greșesc și de ce nu fac corect ceea ce fac. Iar faptul că m-am înscris la cursuri de engleză și caut cursuri bune de croitorie, e deja un semn că sunt pe calea cea dreaptă. De foame n-am să mor, sunt sigură. În schimb n-am să mai trăiesc ca într-o competiție. Poate mulți mă vor judeca, vor râde de aceste rânduri, sau mă vor cataloga ca o nebună. Dar eu prin această destăinuire chiar vreau să ajut pe cineva care poate trăiește o istorie asemănătoare. Și sunt sigură că nimic în lumea asta nu valorează mai mult decât familia și sănătatea fiecărui membru!

Trăiți azi! Cu tot sufletul!

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

2018

Pentru prima dată în ultimii 10 ani am petrecut altfel noaptea dintre ani. Fără multe și de toate, doar noi 3 înconjurați de dragostea noastră. Și tot pentru prima dată nu am scris public nici o dorință, nici o listă cu rezoluții, nimic. Vreau doar să fim sănătoși și să fie pace. În lume, în țară, în case și în suflete!
La mulți ani tuturor oamenilor buni!

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Aer pentru fiecare zi

În ultima perioadă, în special de când o am pe Maria și de când am afișat public schimbarea meseriei (din organizare și PR – Clubul Nostru și Promo Brand, în crearea handmade a cărților senzoriale marca Tik Tak Book), primesc foarte multe mesaje de la femei care… au obosit. Exact așa mi-a scris ieri o tânără mămică într-un email lung ca și tristețea ei…

Eu nu știu de unde găsesc puteri să fac toate câte le fac într-o zi. Că adorm după 1 noaptea și la 7 sunt în picioare, este lucru evident. Fata mea Maria, care are 3 luni și o săptămână, mănâncă din 3 în 3 ore, noaptea – din 4 în 4 🙂
De fapt, de ce mint acum? Normal că știu de unde găsesc puteri pentru tot ce fac. Din tot ce fac!

Din momentul când m-am acceptat, m-am iubit și chiar m-am adorat, câteodată, am înțeles că eu așa vreau să trăiesc. Că foarte multe lucruri le făceam pentru că așa trebuie, sau pentru că așa vrea lumea să vadă. NU TREBUIE NIMIC!!!
Noi avem doar o viață și ar fi mare păcat dacă nu am profita de tot ce ne oferă fiecare zi, fiecare om bun care ne iese în cale.

Astăzi toți trăim ca într-o competiție: cine e mai frumos, cine e mai slab, cine are haine mai stilate, cine mănâncă mai sănătos, cine are cumătri mai mulți, cine e mai bogat, cine e mai, cine e mai, etc, etc. Până la urmă, vine o zi când nimic din toate acestea nu contează. Și atunci îți vine să te oprești într-un câmp de maci, să-ți pui cortul, și să dormi 2 zile la rând. Tu cu tine, sau cu jumătatea ta. Fără neamuri, fără check-in pe facebook, fără laudă pe instagram, fără nimic din ce nu ai nevoie. Doar tu, aerul, frumusețea și iubirea.
Și-atunci, de ce alergăm ca nebunii zi de zi după lucruri și stări de care nu avem nevoie?
De ce nu facem ceea ce ne place, fără a ne gândi dacă am făcut corect sau nu, sau dacă cuiva o să-i placă sau nu prea?! Pentru că dacă ai făcut anume așa, înseamnă că așa vrei tu, că așa îți place ție, că așa simți tu, la urma urmei.
De ce acordăm atâta atenție chestiuțelor mici care ne mănâncă energia, ne scurge de puteri, ne captează atenția și ne face să devenim mai ocupați cu ceea ce, de fapt, nu ne trebuiește atât de mult?!

Eu abia nu demult am înțeles de ce aveam, până acum 2 ani, 3 agende și nici o zi liberă din săptămână. Pentru că așa face toată lumea, sau majoritatea oamenilor pe care-i cunoșteam. Banii și dorința de a fi mereu la vedere ajunge într-o bună zi să ne fie cei mai mari dușmani. Bani niciodată nu sunt suficienți, de ce ai vrei tot mai mulți. Dar până la urmă, de atât de puțini avem nevoie ca să te simți cu adevărat împlinit!

Mă uit la Măriuța mea cum doarme liniștit lângă mine, cu fața senină și mâinuțele grăsuțe, și-mi dau seama că asta-i tot ce contează cu adevărat în viață!

Să te iubești, să trăiești frumos, să iubești cu poftă, să primești nu doar bani, dar și împlinire din tot ceea ce faci ca să poți trăi frumos – asta-i formula de bază. Restul sunt detalii, care absolut deloc nu trebuiesc nimănui. Pentru că ele sunt atât de trecătoare, atât de inutile la un moment dat, încât ajungi să regreți că te-ai consumat pentru nimic, când puteai să te joci cu acele 2 mânuțe grăsuțe 🙂

Iubiți-vă, dragi femei. Și dragi bărbați. Și trăiți curat, ca pentru voi, pentru că doar așa te simți întotdeauna odihnit!
***
Cu drag, o tânără mămică care noaptea trecută a dormit doar 3 ore, pentru că a desenat, a decupat, a încleiat și a făcut fundițe pentru cumătria celei mai frumoase Marii din lumea asta!!!

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter