Prima lună dintr-o altă viață

Soarele se joacă pe fața mea. Deschid ochii și văd ceasul de pe perete – ora 05.55. Întorc capul și îi văd fața – curată, senină, cu buzele cărnoase, cu genele lungi, creții care-i cad haotic pe pernă. Avem o lună de când dormim toți 3. O lună de când în fiecare noapte mă apropii de nenumărate ori de fața ei ca să verific dacă respiră. Da, asta e tare-tare strașnic pentru un părinte – să verifice dacă copilul de 2 ani respiră.
Acum fix o lună Maria noastră a făcut pentru prima dată o convulsie. De atunci viața mea de mamă s-a schimbat. Din 11 martie viața mea s-a schimbat de tot. Am ales să trăiesc altfel, mai încet, mai profund, mai la pas, mai cu multă implicare doar acolo unde trebuie. Poate sună egoist, dar după 12 ani de job non-stop, aproape că și uitasem cum e să adormi la ora 22, cum e să stai o oră în cadă, cum e să te plimbi prin pădurea de lângă casă, cum e să gătești din plăcere, cum e să stai o duminică printre pături și să butonezi telecomanda, în același timp un ghem de om să-ți presoare biscuiți în cap.

M-am angajat! Am renunțat la (aproape) toate proiectele proprii și am acceptat o ofertă de job ca și angajată, cei drept part-time. Fac tot marketing și PR, cu un pic de jurnalism, și asta îmi place tare mult. Muncesc, dar am și timp pentru casă, pentru Maria, pentru familie, pentru mine. După 3 ani de sarcină + Maria, în sfârșit m-am programat la salon să-mi vopsesc părul. Și la manichiură și pedichiură. Și da, am revenit la citit cărți!
Prima lună dintr-o altă viață a fost tare diferită de tot ce am trăit până acum. Întâmplarea cu Maria ne-a făcut să revenim cu picioarele pe pământ, să nu mai alergăm ca nebunii ca să le reușim pe toate că oricum nu le reușim, să nu mai vrem să facem bani, bani, bani, că nu-i mai faci pe toți, să încetinim pasul și să inspirăm corect aerul primăverii, să renunțăm la unii oameni și să construim relații doar pentru suflet.

Am trăit! Ne-am îmbrățișat toți 3 zilnic, de sute de ori pe zi! Iar eu am mulțumit vieții pentru tot ce mi-a dat să trăiesc, cerând pe mai departe doar sănătate și fericire. Fericirea unei familii unite!
Asta vă doresc tuturor – împlinire. Și iubire, că prin ea reușim să supraviețuim!

Primăvara în care mi-am resetat prioritățile

Azi se fac exact 2 săptămâni de când Maria a făcut prima convulsie. Poți să-ți ieși din minți, ca și părinte, când vezi cum copilul tău de 2 ani stă cuminte pe pat și privește desene animate și brusc, cade – i se oprește respirația, își pierde cunoștința, se face violet pe față, dă haotic din membre, i se împietrește corpul. De orice am fost pregătită în viață și nu mă tem de nimic, absolut de nimic, așa cum mi-e frică să nu se repete această întâmplare oribilă trăită acum 2 săptămâni. În tot acest timp am avut parte de atâtea gânduri, păreri de rău, rugăciuni, nopți nedormite, promisiuni personale, încât astăzi am ajuns să-mi resetez priorițățile. E primăvara în care mi-am schimbat viața, și asta datorită fetiței mele și dorinței de a trăi altfel. De a trăi!

Primul lucru care l-am făcut e renunțarea la tot ce-mi mânca timpul și energia. În ultimii 7 ani am coordonat câte 5-6 proiecte, am muncit foarte mult, inclusiv nopțile, iar ultimii ani m-am „dus” tare mult în a ajuta oamenii, necondiționat și fără pauză, în sărbători și atunci când alții nu puteau face nimic. Fundația „Ajută un Om” a devenit locul unde se implementau cele mai grele campanii, iar toată munca de organizare și desfășurare care nu se prea vedea era făcută de mine, fiind gravidă sau cu un bebeluș de 6 luni. Nu mă plâng, a fost alegerea mea, doar că de multe ori, de cele mai multe ori, nu știu dacă se merită acest sacrificiu.

Despre toate evenimentele gândite și desfășurate în ultimii 7 ani aș putea scrie o carte. „Clubul Nostru” este mai mult decât un proiect, un job, o sursă de venit financiar. „Clubul Nostru” a reușit să „mă crească” profesional, mi-a adus oameni faini în viață, am învățat atâtea că astăzi îmi pare rău că trebuie să mă opresc. Cel puțin, la moment simt că trebuie să mă opresc. Nu mai sunt motivată, nu-mi place, am devenit robot și nu am nici un plan de înaintare. Recunosc că mă doare sufletul, la câtă muncă am depus în acești 7 ani, dar repet – mă opresc la moment. Poate peste o lună îmi reapare muza și dorința de a merge înainte și de a aduce în scenă oameni de la care avem ce învăța.

Despre activitatea mea din domeniul marketing și PR nu prea vorbesc, și mulți nici nu cunosc că eu asta și fac în viața de zi de zi. Aici am să rămân la moment, pentru că este ceea ce pot să fac cel mai bine și îmi asigură un venit stabil, pentru ca să pot trăi decent. Și dacă „mă las” de atâtea activități, inclusiv voluntariatul, cred că am să revin la scrisul pe blog. Acest blog atât a avut de suferit de-a lungul timpului, eu scriind câte o postare în lună, sau chiar în sezon, dar având atâtea idei și propuneri de colaborare. Cred că este timpul de scris, mai ales că asta chiar îmi place să fac.

Și nu în ultimul rînd, casa, familia și eu! Serile sunt pentru gătit sănătos și mâncat toți 3 la masă, nopțile – pentru dormit, weekend-urile pentru lenevit și sărbătorile – pentru bucurii! Nu mai lucrez, pentru că nu le pot face eu pe toate. Și îmi pare rău că trebuia să trecem cu Maria prin reanimare ca să înțeleg unde greșesc și de ce nu fac corect ceea ce fac. Iar faptul că m-am înscris la cursuri de engleză și caut cursuri bune de croitorie, e deja un semn că sunt pe calea cea dreaptă. De foame n-am să mor, sunt sigură. În schimb n-am să mai trăiesc ca într-o competiție. Poate mulți mă vor judeca, vor râde de aceste rânduri, sau mă vor cataloga ca o nebună. Dar eu prin această destăinuire chiar vreau să ajut pe cineva care poate trăiește o istorie asemănătoare. Și sunt sigură că nimic în lumea asta nu valorează mai mult decât familia și sănătatea fiecărui membru!

Trăiți azi! Cu tot sufletul!

2018

Pentru prima dată în ultimii 10 ani am petrecut altfel noaptea dintre ani. Fără multe și de toate, doar noi 3 înconjurați de dragostea noastră. Și tot pentru prima dată nu am scris public nici o dorință, nici o listă cu rezoluții, nimic. Vreau doar să fim sănătoși și să fie pace. În lume, în țară, în case și în suflete!
La mulți ani tuturor oamenilor buni!

Aer pentru fiecare zi

În ultima perioadă, în special de când o am pe Maria și de când am afișat public schimbarea meseriei (din organizare și PR – Clubul Nostru și Promo Brand, în crearea handmade a cărților senzoriale marca Tik Tak Book), primesc foarte multe mesaje de la femei care… au obosit. Exact așa mi-a scris ieri o tânără mămică într-un email lung ca și tristețea ei…

Eu nu știu de unde găsesc puteri să fac toate câte le fac într-o zi. Că adorm după 1 noaptea și la 7 sunt în picioare, este lucru evident. Fata mea Maria, care are 3 luni și o săptămână, mănâncă din 3 în 3 ore, noaptea – din 4 în 4 🙂
De fapt, de ce mint acum? Normal că știu de unde găsesc puteri pentru tot ce fac. Din tot ce fac!

Din momentul când m-am acceptat, m-am iubit și chiar m-am adorat, câteodată, am înțeles că eu așa vreau să trăiesc. Că foarte multe lucruri le făceam pentru că așa trebuie, sau pentru că așa vrea lumea să vadă. NU TREBUIE NIMIC!!!
Noi avem doar o viață și ar fi mare păcat dacă nu am profita de tot ce ne oferă fiecare zi, fiecare om bun care ne iese în cale.

Astăzi toți trăim ca într-o competiție: cine e mai frumos, cine e mai slab, cine are haine mai stilate, cine mănâncă mai sănătos, cine are cumătri mai mulți, cine e mai bogat, cine e mai, cine e mai, etc, etc. Până la urmă, vine o zi când nimic din toate acestea nu contează. Și atunci îți vine să te oprești într-un câmp de maci, să-ți pui cortul, și să dormi 2 zile la rând. Tu cu tine, sau cu jumătatea ta. Fără neamuri, fără check-in pe facebook, fără laudă pe instagram, fără nimic din ce nu ai nevoie. Doar tu, aerul, frumusețea și iubirea.
Și-atunci, de ce alergăm ca nebunii zi de zi după lucruri și stări de care nu avem nevoie?
De ce nu facem ceea ce ne place, fără a ne gândi dacă am făcut corect sau nu, sau dacă cuiva o să-i placă sau nu prea?! Pentru că dacă ai făcut anume așa, înseamnă că așa vrei tu, că așa îți place ție, că așa simți tu, la urma urmei.
De ce acordăm atâta atenție chestiuțelor mici care ne mănâncă energia, ne scurge de puteri, ne captează atenția și ne face să devenim mai ocupați cu ceea ce, de fapt, nu ne trebuiește atât de mult?!

Eu abia nu demult am înțeles de ce aveam, până acum 2 ani, 3 agende și nici o zi liberă din săptămână. Pentru că așa face toată lumea, sau majoritatea oamenilor pe care-i cunoșteam. Banii și dorința de a fi mereu la vedere ajunge într-o bună zi să ne fie cei mai mari dușmani. Bani niciodată nu sunt suficienți, de ce ai vrei tot mai mulți. Dar până la urmă, de atât de puțini avem nevoie ca să te simți cu adevărat împlinit!

Mă uit la Măriuța mea cum doarme liniștit lângă mine, cu fața senină și mâinuțele grăsuțe, și-mi dau seama că asta-i tot ce contează cu adevărat în viață!

Să te iubești, să trăiești frumos, să iubești cu poftă, să primești nu doar bani, dar și împlinire din tot ceea ce faci ca să poți trăi frumos – asta-i formula de bază. Restul sunt detalii, care absolut deloc nu trebuiesc nimănui. Pentru că ele sunt atât de trecătoare, atât de inutile la un moment dat, încât ajungi să regreți că te-ai consumat pentru nimic, când puteai să te joci cu acele 2 mânuțe grăsuțe 🙂

Iubiți-vă, dragi femei. Și dragi bărbați. Și trăiți curat, ca pentru voi, pentru că doar așa te simți întotdeauna odihnit!
***
Cu drag, o tânără mămică care noaptea trecută a dormit doar 3 ore, pentru că a desenat, a decupat, a încleiat și a făcut fundițe pentru cumătria celei mai frumoase Marii din lumea asta!!!

Eu pot și tu poți!

Cel mai de neînțeles pe lumea asta mi se pare boala la copii. Chiar dacă am peste 5 ani de când, prin intermediul fundației „Ajută un Om”, am cunoscut, din păcate, numeroși copii bolnavi, încă nu știu și nu am învățat să-mi ascund emoțiile și lacrimile. Pentru mine, dar sunt sigură că și pentru mulți dintre voi, cei mai puternici oameni sunt cei care luptă cu o boală grea, iar copiii care sunt în competiție pentru viață, pentru o nouă zi, pentru șansa vieții, sunt cei mai curajoși și ambițioși!

Recent am primit un mesaj pe facebook de la cineva care vrea să aducă bucurii celor mai puternici copii din țara noastră.

Astăzi, 15 februarie, în toată lumea este marcată Ziua Internațională a Copilului cu Cancer.

Mi-e foarte greu să scriu la acest subiect… Mă dor amintirile vizitelor la copiii ce stau internați la Institutul Oncologic, unii de ani întregi nu au ieșit de acolo. Este ceva de neexplicat, de ce acești copiii ar trebui să sufere atât?!…

10897924_1602032970029324_6165313518910755820_n

Noi nu putem să-i facem sănătoși, în schimb putem să-i susținem, să le redăm zâmbetul și să le oferim câte o surpriză, în unele cazuri o jucărie, o rochiță de prințesă sau câteva cărți de colorat pot fi cea mai frumoasă împlinire din viața lor!

Radu. Radu Nicolae se numește Omul care de câteva săptămâni adună bucurii pentru copii. Cărți, jucării, hăinuțe, dulciuri, dar și bani – toate se vor într-o cantitate destul de mare, ca să ajungă tuturor copiilor internați la moment în secția oncologică.

Eu nuștiu ce aș mai putea scrie, decât să vă îndemn să vă implicați în „Campania Darurilor de Primăvară pentru Copiii bolnavi de Cancer”.

Aici pe facebook găsiți evenimentul organizat de Radu și prietenii lui, iar în cazul când aveți întrebări, donații sau vreți să mergeți în data de 27 februarie la spital la copilași, sunați-l pe Radu la 069377552

Pentru donații financiare, în special de la cei plecați din țară, s-a creat campania AICI pe indiegogo și au mai rămas 13 zile ca să putem acumula o sumă cât mai mare de bani.

La ce ești gata să renunți tu pentru ca Ana-Maria, de nici 4 anișori, care luptă cu o formă acută de leucemie și care își dorește un hălățel de baie roz sau roșu, să zâmbească iar?!

1463013_1602524036646884_5450965557953712552_n

 

Implică-te! Ajută un Copil. Redă Speranțe și Încredere unor Părinți care vor să-și vadă Copilul Sănătos!!!

Din 29 spre 30

După mult timp, astăzi încerc să fac din duminica aceasta una „ca de atunci”, dinaintea vieții de acum. Îmi fac cafeaua, trag draperiile de la geam și mă așez la masa mea de lucru. Privesc cele patru ghivece cu violete ce stau pe marginea mesei și simt răcoarea ce vine de la geamul transpirat prin care cu greu pot desluși ce e afară.

Lumea doarme, într-o dimineață de duminică când eu, rămasă singură acasă, m-am apucat de planuri. De câteva luni bune am încetat să mai număr, să memorez cifre și să le sărbătoresc pe cele care revin și sunt cu semn în calendar. De câteva săptămâni, trăiesc o stare mult prea diferită de până acum. Părerile sunt împărțite în 2 direcții: nu anii contează, și că tot ce se face e numai spre bine.

Într-o săptămână fac 30 de ani 🙂

Atâtea așteptări am de la acest 30 care vine. Și dacă înainte spuneam că nu mă tem, azi știu și simt că mi-e frică. Nu de ani, ci de oamenii anilor. Când am împlinit 25, dintre toate urările și felicitările, am memorat-o doar pe una: „să fii sănătoasă și la 30 să trăiești așa cum vrei”… Culmea, mi-a spus-o un om tare drag atunci și tare îndepărtat acum. Dar câtă dreptate a avut!

Astăzi mă încearcă mai multe stări pe care nu le pot descrie prin cuvinte. Probabil așa e la bătrânețe 😀 Dar dacă serios, am ajuns să trăiesc așa cum vreau! Sau așa cum am vrut dintotdeauna, doar că mă gândeam la toți, numai nu la mine. Îmi fac meseria pe care mi-am ales-o și care-mi place la nebunie. Am libertatea de-a alege și asta îmi dă putere, dorință, inspirație, îmi dă tot. Întâmplările personale din toți anii trecuți au făcut o selecție mi-nu-na-tă în oamenii de lângă mine și astăzi am ajuns să-i am alături doar pe cei care sunt cu adevărat „ai mei”. Puțini, dar adevărați, sinceri, curați, fără măști, nu de umplutură, nu pentru ochii lumii, nu după interese sau bani. Oameni buni și calzi care mă ajută, mă inspiră, mă ceartă pe bună dreptate atunci când sar prea sus, și știu să-mi fie alături întotdeauna – oamenii mei, familia mea, prietenii mei, viitorii mei nași, cumătrii mei și bărbatul meu! Îi pot număra pe degetele ambelor mâini și știu întotdeauna că atâta timp cât ei sunt,  sunt și eu așa cum sunt. Restul sunt detalii…

Peste un timp voi reciti această postare și voi zâmbi, Peste ani probabil că voi și râde. Dar acum asta simt și asta trăiesc. Și m-am convins că nimic în viața asta n-ar trebui forțat, mânat din urmă, provocat, pentru că toate se întâmplă cu un scop și exact atunci când e sorocul. Trebuia să ajung la 30 – abia la 30, ar spune cei trecuți demult de aceasta cifră – ca să las să curgă totul după mersul firesc al lucrurilor. În schimb, cât de frumos se întâmplă toate! Și câte duminici întregi nu am deschis deloc laptopul și televizorul! Și câte cafele le-am savurat târziu după ce-a sunat deșteptătorul! Și câte sms-uri am primit și citit, cu inima mică și sufletul plin de dor! Și câtă iubire primesc și dau, în fiecare zi, omului care mă trezește cu privirea și mă sărută până când nu mai pot de atâta alint! Și câtă viață a apărut în viața mea!

pe blog

Într-o săptămână fac 30 de ani și niciodată n-am fost mai fricoasă, și totodată, mai mulțumită de mine. Trebuia să ard o dată ca să încep să trăiesc. Să trăiesc așa cum vreau!

Mulțumesc pentru șansă. Și pentru tot!