Aer pentru fiecare zi

În ultima perioadă, în special de când o am pe Maria și de când am afișat public schimbarea meseriei (din organizare și PR – Clubul Nostru și Promo Brand, în crearea handmade a cărților senzoriale marca Tik Tak Book), primesc foarte multe mesaje de la femei care… au obosit. Exact așa mi-a scris ieri o tânără mămică într-un email lung ca și tristețea ei…

Eu nu știu de unde găsesc puteri să fac toate câte le fac într-o zi. Că adorm după 1 noaptea și la 7 sunt în picioare, este lucru evident. Fata mea Maria, care are 3 luni și o săptămână, mănâncă din 3 în 3 ore, noaptea – din 4 în 4 🙂
De fapt, de ce mint acum? Normal că știu de unde găsesc puteri pentru tot ce fac. Din tot ce fac!

Din momentul când m-am acceptat, m-am iubit și chiar m-am adorat, câteodată, am înțeles că eu așa vreau să trăiesc. Că foarte multe lucruri le făceam pentru că așa trebuie, sau pentru că așa vrea lumea să vadă. NU TREBUIE NIMIC!!!
Noi avem doar o viață și ar fi mare păcat dacă nu am profita de tot ce ne oferă fiecare zi, fiecare om bun care ne iese în cale.

Astăzi toți trăim ca într-o competiție: cine e mai frumos, cine e mai slab, cine are haine mai stilate, cine mănâncă mai sănătos, cine are cumătri mai mulți, cine e mai bogat, cine e mai, cine e mai, etc, etc. Până la urmă, vine o zi când nimic din toate acestea nu contează. Și atunci îți vine să te oprești într-un câmp de maci, să-ți pui cortul, și să dormi 2 zile la rând. Tu cu tine, sau cu jumătatea ta. Fără neamuri, fără check-in pe facebook, fără laudă pe instagram, fără nimic din ce nu ai nevoie. Doar tu, aerul, frumusețea și iubirea.
Și-atunci, de ce alergăm ca nebunii zi de zi după lucruri și stări de care nu avem nevoie?
De ce nu facem ceea ce ne place, fără a ne gândi dacă am făcut corect sau nu, sau dacă cuiva o să-i placă sau nu prea?! Pentru că dacă ai făcut anume așa, înseamnă că așa vrei tu, că așa îți place ție, că așa simți tu, la urma urmei.
De ce acordăm atâta atenție chestiuțelor mici care ne mănâncă energia, ne scurge de puteri, ne captează atenția și ne face să devenim mai ocupați cu ceea ce, de fapt, nu ne trebuiește atât de mult?!

Eu abia nu demult am înțeles de ce aveam, până acum 2 ani, 3 agende și nici o zi liberă din săptămână. Pentru că așa face toată lumea, sau majoritatea oamenilor pe care-i cunoșteam. Banii și dorința de a fi mereu la vedere ajunge într-o bună zi să ne fie cei mai mari dușmani. Bani niciodată nu sunt suficienți, de ce ai vrei tot mai mulți. Dar până la urmă, de atât de puțini avem nevoie ca să te simți cu adevărat împlinit!

Mă uit la Măriuța mea cum doarme liniștit lângă mine, cu fața senină și mâinuțele grăsuțe, și-mi dau seama că asta-i tot ce contează cu adevărat în viață!

Să te iubești, să trăiești frumos, să iubești cu poftă, să primești nu doar bani, dar și împlinire din tot ceea ce faci ca să poți trăi frumos – asta-i formula de bază. Restul sunt detalii, care absolut deloc nu trebuiesc nimănui. Pentru că ele sunt atât de trecătoare, atât de inutile la un moment dat, încât ajungi să regreți că te-ai consumat pentru nimic, când puteai să te joci cu acele 2 mânuțe grăsuțe 🙂

Iubiți-vă, dragi femei. Și dragi bărbați. Și trăiți curat, ca pentru voi, pentru că doar așa te simți întotdeauna odihnit!
***
Cu drag, o tânără mămică care noaptea trecută a dormit doar 3 ore, pentru că a desenat, a decupat, a încleiat și a făcut fundițe pentru cumătria celei mai frumoase Marii din lumea asta!!!

Eu pot și tu poți!

Cel mai de neînțeles pe lumea asta mi se pare boala la copii. Chiar dacă am peste 5 ani de când, prin intermediul fundației „Ajută un Om”, am cunoscut, din păcate, numeroși copii bolnavi, încă nu știu și nu am învățat să-mi ascund emoțiile și lacrimile. Pentru mine, dar sunt sigură că și pentru mulți dintre voi, cei mai puternici oameni sunt cei care luptă cu o boală grea, iar copiii care sunt în competiție pentru viață, pentru o nouă zi, pentru șansa vieții, sunt cei mai curajoși și ambițioși!

Recent am primit un mesaj pe facebook de la cineva care vrea să aducă bucurii celor mai puternici copii din țara noastră.

Astăzi, 15 februarie, în toată lumea este marcată Ziua Internațională a Copilului cu Cancer.

Mi-e foarte greu să scriu la acest subiect… Mă dor amintirile vizitelor la copiii ce stau internați la Institutul Oncologic, unii de ani întregi nu au ieșit de acolo. Este ceva de neexplicat, de ce acești copiii ar trebui să sufere atât?!…

10897924_1602032970029324_6165313518910755820_n

Noi nu putem să-i facem sănătoși, în schimb putem să-i susținem, să le redăm zâmbetul și să le oferim câte o surpriză, în unele cazuri o jucărie, o rochiță de prințesă sau câteva cărți de colorat pot fi cea mai frumoasă împlinire din viața lor!

Radu. Radu Nicolae se numește Omul care de câteva săptămâni adună bucurii pentru copii. Cărți, jucării, hăinuțe, dulciuri, dar și bani – toate se vor într-o cantitate destul de mare, ca să ajungă tuturor copiilor internați la moment în secția oncologică.

Eu nuștiu ce aș mai putea scrie, decât să vă îndemn să vă implicați în „Campania Darurilor de Primăvară pentru Copiii bolnavi de Cancer”.

Aici pe facebook găsiți evenimentul organizat de Radu și prietenii lui, iar în cazul când aveți întrebări, donații sau vreți să mergeți în data de 27 februarie la spital la copilași, sunați-l pe Radu la 069377552

Pentru donații financiare, în special de la cei plecați din țară, s-a creat campania AICI pe indiegogo și au mai rămas 13 zile ca să putem acumula o sumă cât mai mare de bani.

La ce ești gata să renunți tu pentru ca Ana-Maria, de nici 4 anișori, care luptă cu o formă acută de leucemie și care își dorește un hălățel de baie roz sau roșu, să zâmbească iar?!

1463013_1602524036646884_5450965557953712552_n

 

Implică-te! Ajută un Copil. Redă Speranțe și Încredere unor Părinți care vor să-și vadă Copilul Sănătos!!!

Din 29 spre 30

După mult timp, astăzi încerc să fac din duminica aceasta una „ca de atunci”, dinaintea vieții de acum. Îmi fac cafeaua, trag draperiile de la geam și mă așez la masa mea de lucru. Privesc cele patru ghivece cu violete ce stau pe marginea mesei și simt răcoarea ce vine de la geamul transpirat prin care cu greu pot desluși ce e afară.

Lumea doarme, într-o dimineață de duminică când eu, rămasă singură acasă, m-am apucat de planuri. De câteva luni bune am încetat să mai număr, să memorez cifre și să le sărbătoresc pe cele care revin și sunt cu semn în calendar. De câteva săptămâni, trăiesc o stare mult prea diferită de până acum. Părerile sunt împărțite în 2 direcții: nu anii contează, și că tot ce se face e numai spre bine.

Într-o săptămână fac 30 de ani 🙂

Atâtea așteptări am de la acest 30 care vine. Și dacă înainte spuneam că nu mă tem, azi știu și simt că mi-e frică. Nu de ani, ci de oamenii anilor. Când am împlinit 25, dintre toate urările și felicitările, am memorat-o doar pe una: „să fii sănătoasă și la 30 să trăiești așa cum vrei”… Culmea, mi-a spus-o un om tare drag atunci și tare îndepărtat acum. Dar câtă dreptate a avut!

Astăzi mă încearcă mai multe stări pe care nu le pot descrie prin cuvinte. Probabil așa e la bătrânețe 😀 Dar dacă serios, am ajuns să trăiesc așa cum vreau! Sau așa cum am vrut dintotdeauna, doar că mă gândeam la toți, numai nu la mine. Îmi fac meseria pe care mi-am ales-o și care-mi place la nebunie. Am libertatea de-a alege și asta îmi dă putere, dorință, inspirație, îmi dă tot. Întâmplările personale din toți anii trecuți au făcut o selecție mi-nu-na-tă în oamenii de lângă mine și astăzi am ajuns să-i am alături doar pe cei care sunt cu adevărat „ai mei”. Puțini, dar adevărați, sinceri, curați, fără măști, nu de umplutură, nu pentru ochii lumii, nu după interese sau bani. Oameni buni și calzi care mă ajută, mă inspiră, mă ceartă pe bună dreptate atunci când sar prea sus, și știu să-mi fie alături întotdeauna – oamenii mei, familia mea, prietenii mei, viitorii mei nași, cumătrii mei și bărbatul meu! Îi pot număra pe degetele ambelor mâini și știu întotdeauna că atâta timp cât ei sunt,  sunt și eu așa cum sunt. Restul sunt detalii…

Peste un timp voi reciti această postare și voi zâmbi, Peste ani probabil că voi și râde. Dar acum asta simt și asta trăiesc. Și m-am convins că nimic în viața asta n-ar trebui forțat, mânat din urmă, provocat, pentru că toate se întâmplă cu un scop și exact atunci când e sorocul. Trebuia să ajung la 30 – abia la 30, ar spune cei trecuți demult de aceasta cifră – ca să las să curgă totul după mersul firesc al lucrurilor. În schimb, cât de frumos se întâmplă toate! Și câte duminici întregi nu am deschis deloc laptopul și televizorul! Și câte cafele le-am savurat târziu după ce-a sunat deșteptătorul! Și câte sms-uri am primit și citit, cu inima mică și sufletul plin de dor! Și câtă iubire primesc și dau, în fiecare zi, omului care mă trezește cu privirea și mă sărută până când nu mai pot de atâta alint! Și câtă viață a apărut în viața mea!

pe blog

Într-o săptămână fac 30 de ani și niciodată n-am fost mai fricoasă, și totodată, mai mulțumită de mine. Trebuia să ard o dată ca să încep să trăiesc. Să trăiesc așa cum vreau!

Mulțumesc pentru șansă. Și pentru tot!

2014

Anul care a plecat a fost de vis. Am trăit toate stările posibile și am cunoscut oameni care mi-au rămas în suflet.
Îți mulțumesc, 2014:
* pentru familia mea sănătoasă, unită și frumoasă!
* pentru toți invitații pe care i-au avut și i-am cunoscut prin intermediul proiectului CLUBUL NOSTRU
* pentru șansa de-a conduce fundația de caritate AJUTĂ UN OM, cu toate proiectele desfășurate, dar și cele care se vor împlini în acest an
* pentru vacanța în Grecia, cele 2 săptămâni de iunie care mi-au umplut sufletul și gândurile
* penru ultima săptămână de august la mare cu mămica și tăticul. Doar eu și ei!!!
* pentru oamenii care au plecat din zilele și sufletul meu. N-am alungat pe nimeni, n-am ținut pe nimeni, și toate s-au aranjat așa cum a vrut cel de sus să fie
* pentru Viena, cele 5 zile care m-au ajutat mult, enorm de mult, să-mi dau seama cât dor poate exista într-o ființă
* pentru că am găsit puteri să reiau activitatea companiei de planificare, organizare și desfășurare de evenimente ART BIS
* pentru puținii mei prieteni care reușesc să-mi inspire încredere, să-mi umple zilele de duminică și să sune exact atunci când am nevoie să-i aud
* pentru cele 2 prietene ale mele
* pentru iubirea mea, bărbatul meu care are grijă ca visele mele să coincidă cu ale lui, sau invers 🙂
* pentru toate zilele când am râs
* pentru tot
***
Nu aștept nimic de la 2015. Dar știu, simt că voi avea un an frumos și extrem de darnic!

Să crezi, să visezi, să trăiești!

Dintotdeauna am fost o visătoare, iar atunci când viața m-a întors cu susul în jos, mi-am promis că nu voi mai pierde niciodată. Niciodată!!!

De aici și toate ideile, invențiile și visele. Aproape toate au devenit proiecte și realizări, altele – se coc și curând le voi expune și lansa.

Unele vise se împlinesc și eu, mai obosită ca ieri, zâmbesc și mai pun o bifă în lista imaginară. Unele vise se împlinesc și atrag altele, doar că eu încă nu realizez ce se întâmplă, iar rezultatul este unul neimaginar, nevisat, neînchipuit vreodată.

Așa am ajuns să trăiesc visul Bittman, ca mai apoi să se împlinească și visul Holograf. De o lună și câteva zile trăiesc parcă o altă viață, parcă povestea altcuiva, într-o lume plină de sms-uri cu oameni pe care i-am admirat și citit acolo, într-o altă viață, în care eu eram fană, spectator și o adolescentă înnebunită după (în special) „Ochii tăi” și „Dar să nu-mi iei niciodată dragostea”.

 

10346188_893047404053906_5685430725938461698_n

După minunatul eveniment Clubul Nostru din octombrie, unde Dan Bittman a reușit să cucerească definitiv și pentru toată viața, eu am rămas – pe lângă amintiri și sfaturi, și cu o prietenie dragă sufletului meu. Mult prea dragă. Apoi s-a pornit o colaborare între mine, cu Promo Brand (un alt proiect care se coace, detalii AICI), și Bittman, sau altfel spus – proiectul solo Dan Bittman (care se coace și el și în curând va fi lansat).

Eu niciodată n-am visat decât să vorbesc cu omul Bittman, nu să mai ajungem să colaborăm. Dar viața asta este atât de imprevizibilă, încât atunci când ni se întâmplă lucruri mai bune decât am sperat, mai frumoase decât am avut până acum și muuult mai mărețe decât s-au realizat până ieri, noi ajungem să ne întrebăm: „Pentru ce, Doamne? Ce-am făcut de merit așa oameni ca Bittman și toți din Holograf?!”

O fi făcut eu ceva în viața asta, dacă Dumnezeu a avut grijă să-mi ofere o astfel de realizare. Iar eu, la rândul meu, Îi multumesc pentru că de fiecare dată, fără să vreau sau să-i cer, îmi arată că nu întotdeauna ceea ce ai pierdut, mai merită… gânduri 😉

***

„Sa-mi fie iertat tot spam-ul cu Holograf din ultimele 2 zile, dar am trait niște momente de vis!  In toamna trecută îi admiram, iar, din sala Palatului Național, si astăzi am ajuns sa lucram împreuna. Mai mult, am legat o prietenie rară si tare scumpă sufletului. Niște oameni cu litera mare, talente fără de comparatie, haioși de nu mai puteam de-atâta râs, si cu adevărat niște valori care vor rămâne in istorie! Ieri făceau haz de mine si povesteau pe unde cântau in ’85, anul când eu m-am născut 🙂  Nici in cel mai frumos vis al vieții mele nu mi-am imaginat ca voi ajunge sa-i cunosc altfel decât din scena si ca voi merge la discoteca cu Bittman 🙂 Viața asta e tare imprevizibila si cât de tare am vrut sa fug de muzica si PR muzical, tot acolo mă întorc. Dar Doamne, ce revenire Multumesc, destin! Pentru tot-tot-tot!”

Scris pe facebook, după aproape o lună frumoasă și plină de Holograf!

111

10454521_399381176880860_8126814506172973938_n

10393158_10152813604940552_4352394849268100537_n

10447418_10152829364320552_5450352141715551864_n

1512790_10152830336605552_3064198143886184239_n

10308603_10152829486155552_4891028134299893136_n

984234_403019376517040_7555578831191250461_n

10734012_10152830381030552_8149660455485859194_n

 

Prin acest text și aceste minunate fotografii să nu credeți că m-am lăudat, cu toate că ar fi cu ce 😛

Prin această postare mi-am amintit, în primul rând mie, că niciodată, dar niciodată nu trebuie să te oprești!!!

Aniversări

„Un an de zile am așteptat o minune. Zi de zi, un telefon sau măcar un e-mail. Sau poate un sms, dacă tot nu mi s-a răspuns la sms-ul meu. Și când stăteam cu prietena mea la un ceai, discutând despre tot și despre toate, minunea s-a întâmplat. Telefonul meu a sunat. Era 18 noiembrie… Am început a tremura și nu-mi venea să cred ce vedeam pe ecranul telefonului. Am răspuns. Până atunci, aș fi dat toate celelalte vise din viața care mi-a mai rămas, doar pentru acel apel atât, dar atât de așteptat.

2 minute. După ele, prietena mea mi-a povestit ce-a auzit, ce-am răspuns, ce arătau ochii mei si albul tenului, pentru că eu nu țineam minte decât ultimele lui cuvinte. Toată așteptarea a sfârșit. Nimic nu-și mai avea rostul. Noi nu mai eram „noi”. Și cât de mult nu ne visam, nu ne pândeam și nu ne admiram, era practic imposibil să ne vrem. Pentru că odată, într-o zi a naibii de nepotrivită, unul a încercat să demonstreze și celălalt – să iubească. Și așa am ajuns – unul să viseze și celălalt – să aștepte. Era 18 noiembrie din anul lui 2013 și azi iar e 18 noiembrie. Dar degeaba, oricum respirăm aer diferit. Chiar dacă, sunt convinsă, ne mai visăm…”

***

Fragment din cartea „Inimi și culori”, scris azi – 18 noiembrie 2014, în Vienna.

Inimi

Dechid larg geamurile și las aerul de început de octombrie să intre în casă.
– Mă doare inima, mi-a zis încet, parcă cu frică. Mă doare, pentru că toată noaptea am visat culorile multor orașe și pe mine, căutându-te acolo unde știu că n-ai intra niciodată, nici măcar din curiozitate.
Atât de deloc nu mă cunoaște, încât nu m-ar crede în stare că pot intra și sta mai mult de 15 minute într-un magazin grecesc cu farfurii și linguri.
Inspir adânc și tac. Aș fi vrut să nu fiu acolo în acea dimineață. Balconul meu este mai frumos. Tot ce-i al meu, e mai frumos. Poate chiar și inima mea…

***

Am încercat, de-a lungul timpului, să n-o prea ating. E adevărat că au mai existat tentative de nimicire definitivă, dar lucrurile s-au dres de la sine – greu, alteori tare greu, și o dată – neimaginat de greu. Între timp, am învățat să nu mor. Apoi e bine să nu ne chiar expunem publicului, pentru că o astfel de stare – cea de liniște și împlinire – nicidecum nu se arată, nu se demonstrează, nu se înșiră prin lume. Pentru că vine o zi când nu mai poți repara nimic și atunci pierzi tot. Și cel mai important e să știi să pierzi, dar să nu te pierzi.

– Dacă m-ai lăsa, ți-aș demonstra că nu întotdeauna doare.
– Dacă te-aș lăsa, ți-ai demonstra că mai întotdeauna se poate. Întrebarea e alta. Poți?!

Într-un moment de revelație, fiecare dintre noi rupem toate granițele și ne abandonăm, din nou, sufletele. Și lăsăm să curgă, când mai lin, când mai învolburat. Apoi ajungem în acel punct când ni se pare că nu mai există alte minuni, că o zi poate cuprinde mai multe întâmplări, dar nu și stări. Pentru că atât, dar atât de mult am așteptat această iubire, că restul ce se întâmplă pe-alături chiar nu au nici o importanță. Cu o singură condiție: să știi destul de bine cât să dai și cum să primești la loc. E atât de simplu, totodată destul de încurcat pe alocuri, dar extrem de frumos…

***

– Mă doare inima, mi-a șoptit la ureche, când stăteam îmbrățișați pe balconul casei noastre.

Tot ce-i al meu e mai frumos, mi-am șoptit în gând. Pentru că atât de mult am așteptat, și atât de minunat s-au întâmplat.

„Toate lucrurile frumoase din viață încep pe întâi”, am scris pe facebook lângă o fotografie făcută cu telefonul, ce ilustra cerul ce duce spre casă, acasă.

„Toate lucrurile frumoase din viață încep”, a comentat una din femeile care știe mult mai bine decât mine cum trebuie să arate un cer de-asupra unei iubiri!