„35 de lei”

*****

S-a întâmplat exact ca în piesa ceea: „Taxi, du-mă unde vrei…”

M-am urcat vorbind la telefon. Nu ne certam, dar nici nu pot spune că tonul era unul normal, omenesc, obișnuit, drag sau calm. Prin oglinda retrovizoare șoferul m-a privit și a pornit. Am cotit spre Ștefan cel Mare și cu o viteză ce nu depășea 40 km, am traversat întreg bulevardul. Și aici m-am pierdut, am dispărut, am trecut în lumea vocii pe care o ascultam venind dintr-un alt capăt de oraș, prin intermediul telefonului. De câteva ori am încercat să vorbesc, să explic, să argumentez, dar eram întreruptă și trebuia să aștept, să ascult.

În tot acest timp, șoferul care mă ducea a înțeles că nu trebuie să stopeze nici măcar la vreun semafor, astfel riscam să sar. Din gânduri și din ceartă. Și brusc a hotărât să intre în joc. Am închis telefonul și am afișat un zâmbet care m-a trădat, ne-a trădat.

– Vreți să vă spun cum aș fi procedat eu în locul Dumneavoastră?
– …
– Aș merge până la capăt. N-aș mai lăsa loc de nimic, c-apoi să nu am remușcări sau păreri de rău.
– De ce suntem unde suntem, dacă ar fi trebuit să mă duceți în altă parte?
– Pentru că atât de atent ascultați, încât n-am vrut să intervin.

Toată povestea lui a început în momentul când n-a vrut să asculte. A ieșit și a trântit ușa, luând cu el și cele mai grele răspunsuri. Anii au trecut, dar nu și așteptarea. De fiecare dată când trecea prin Centru, își dădea întrebări în minte și tot în minte își răspundea: „Pentru că ai fost tânăr și prost.”

– Nu trebuie să existe compromisuri, pentru că peste ani, ele te rod. Și nu poți face nimic, mă auziți? NI-MIC! Eu sunt cel pățit și știu. Așa cum știu ce simțiți acum. Eu am trecut prin asta. Eu am fugit, dar n-am spus „Stop” și niciodată n-am mai avut șansa să o spun. Nu știu dacă mă înțelegeți, dar să știți că e foarte greu să trăiești cu asta, cu gândul că ar fi putut fi altfel. Că am fi putut fi. Că astăzi încă am fi.

***

Eu trăiam „cearta mea” și șoferul retrăia viața lui. Nici o legătură n-avea una cu cealaltă. Dar omul a simțit nevoia să vorbească. Acel bărbat trecut de 45, încă dornic să o revadă, ca să-i spună cât de tineri și de proști au fost.

– La poartă, vă rog.
– Dar n-aveți cheie, să intru până la scară? Plouă, și sunteți în rochie.
– Cât vă datorez?
– 35 de lei.
– Dar ne-am plimbat de 2 ori prin Centru, cât eu vorbeam la telefon.
– N-are nici o importanță. M-am plimbat eu, Dumneavoastră m-ați ascultat…

Câte odată suntem atât de absorbiți de tot ce se întâmplă, încât nu observăm oamenii de lângă noi. Și când întâlnești o altă poveste, nu neapărat asemănătoare cu a ta, simți nevoia să compari, să-ți remintești detalii care au contat atunci dar care nu-și mai au rostul acum. Și ajungi să te plimbi, de câteva ori pe seară, pe aceiași stradă, poate-poate … Sau prin aceleași gânduri, poate-poate…

Eu tare rar merg cu taxiul. Atât de rar, încât atunci când sunt întrebată adresa, prefer să arăt stânga-dreapta, iar la stânga și înainte. Așa, pentru conversație cu șoferul, care simte și el nevoie să vorbească. Pentru un 35 de lei, care atunci când îi dai, te faci cu încă o lecție învățată.

Întâmplarea aceasta nu este despre mine și nici măcar nu este despre un șofer de taxi. Această poveste este despre noi toți, atunci când nu știm să ne oprim la timp și ajungem să trăim. Pur și simplu să trăim, cu gândul că poate-poate…

**********

scris pentru alllady.md

Capitolul 1.2

În toate cărțile și în toate poveștile reale de viață am întâlnit astfel de cazuri, dar de fiecare dată zâmbeam sarcastic și-mi spuneam, în mintea mea liniștită, că mie nu mi se poate întâmpla.

Ca într-un final, să apară. Și să apară exact în cea mai nepotrivită, neașteptată, nedorită și netrăită zi din an. Și să nu facă nimic, dar nimic în mod special, dar să reușească să năruiască tot confortul în care eram până în acel moment.

2 zile am tăcut. Și eu am fost cea care am căutat motiv. Pentru că mi se părea important să nu las flacăra să pâlpâie, ci să aprind focul, un foc care a ars tot-tot în următoarele luni. Dacă recapitulez, îmi dau seama că mai mereu eu am fost cea cu motivele, din acest motiv el nu mai avea motivele lui. În schimb, știa, era aproape sigur că totul se va desfășura așa cum nu vroia el. La acea vreme, sau poate din acea zi nepotrivită. Adevărul e ca noi ambii am vrut, ne-am vrut, doar că diferit – eu, (poate) pentru totdeauna, el – pentru atunci, ca să-și dea seama dacă este vreun rost. Și a fost. Pentru atunci…

În toate cărțile și în toate poveștile reale de viață am întâlnit diferite cazuri. La fel ca și al nostru. Ne-am văzut, ne-am visat – diferit, delicat, ascuns și cu dor, și spre final – ne-am dat o șansă. O mare și mincinoasă șansă, de care ne-am folosit în cel mai direct mod, în cel mai dorit fel. Am ars, ambii, diferit. În schimb, am tăcut (aproape) la fel. Și ne-am visat în continuare. Poate ne mai visăm, poate ne mai vrem, poate există o a doua șansă pentru cei ca noi, care nu știm să apreciem clipa. Poate, dar nu  cred. Pentru că noi, de cele mai dese ori, suntem atât de fricoși, încât ajungem să ne ferim chiar și de propria fericire.

 

***

– Cât de proști sunteți, dar cât de proști, mi-a spus prietena mea.  Cum, stați față în față și mâncați borș roșu cu smântână, vorbiți despre agende și sah, dar niciunul dintre voi n-are curajul să zică ceva la temă, să întrebe ce faceți mai departe?

– Dar nu există „mai departe”. Asta era clar, nuștiu cum, de la început. Și ne-am și zis-o zilele trecute. Cei drept, la telefon, pentru că nici unul din noi n-a avut curaj, nu știu cum…

***

Când ți se pare că totul e bine și frumos, că totul merge după plan, că toate se desfășoară așa cum ar trebui, viața are grijă și îți arată încă o parte a poveștii. Uite atunci începe adevăratul joc, când nu știi – să suni, să scrii, să-ți cauți de drum, de viață, de stare, sau să insiști cu niște întrebări. Dacă nu vrei să te doară, taci și caută-ți de treabă. Dacă vrei să te rupi, să arzi, să te chinui până la imposibil – cere niște răspunsuri. De dorit – acum. ACUM. Pentru că tu acum trebuie să arzi. Pentru că niciodată n-ai înțeles zicala: „Cu răbdarea treci si marea” care, Doamne, cât e de adevărată…

Noi nu știm să trăim. Pur și simplu să trăim și să ne bucurăm de noi, de ceea ce simțim, de ceea ce avem și putem savura. Noi întotdeauna trebuie să complicăm, să inventăm, să presupunem. Și ajungem să suferim din cauza a ce-ar fi putut fi, nu din cauza că n-a fost. Pentru că noi întotdeauna avem curajul să visăm, mult și departe, dar tare rar trăim clipa și ne bucurăm de prezent.

***

– Of Doamne, cum priveai ochii cei albaști? Nu te tumăneau? Nu-ți stătea borșul în gât? m-a întrebat prietena mea, după ce, tare întâmplător (sau poate nu) l-a văzut, l-a auzit și l-a ascultat.

– El mi-a zis să nu cred în semne, pentru că el nu crede și e sigur în coincidențele vieții.

– Nu există coincidențe, draga mea. Și toate semnele care ne vin, e doar pentru a ne da de știre în ceva sau cineva. Un fel de „stop” și „start” sau invers, că ordinea nu-i atât de importantă.

***

Când ți se pare că totul e bine și frumos, că totul merge după plan, că toate se desfășoară așa cum ar trebui, viața are grijă și îți arată încă o parte a poveștii. Uite atunci începe adevăratul joc – apare o a treia persoană. Și nu e o simplă coincidență. Deloc chiar. E semn că toate care s-au întâmplat până acum fac parte dintr-o poveste și că omul, uneori, ar trebui să aibă curajul să viseze mai mult. Și să creadă în semne!

 

Întâi februarie

Când mi-a zis să ne vedem, probabil nici nu intuiam ce va urma…

*

După 2 ore de povestit, ningea infernal – vorba cântecului, și eu speram să se blocheze drumul, să cadă Viaductul și noi să nu mai ajungem să mă lase acasă. Nu vroiam să tac, dar nici nu știam ce trebuia să spun. Probabil că și el…

Sunt situații în viața asta când totul se rezumă la noroc. Și la dorințe. Cât de mult îți dorești ceva și cât de norocos ești ca să-l capeți. Iar eu nu aveam decât să cred și să sper că atunci când am venit pe lume, stelele s-au aliniat frumos.

*****

„- Tu atâtea cărți citești, chiar n-ai înțeles nimic din toată povestea asta?

– Încă nu. Deja trebuia, da?!”

*****

O lună, 3 săptămâni și 2 zile – am scris cuiva pe Viber și am închis de tot telefonul. Am văzut cana din care a băut cafeaua. În cap mi se învârteau toate teoriile și motivele auzite mai devreme, înainte de rugămințile mele către ninsoare. Apoi i-am simțit parfumul fin, lăsat prin aerul rece. Știam că tot greul abia urmează – asta din cărți am citit – și vroiam să mă conving că tot ce se întâmplă e pentru că și el a vrut să nu lase tăcerea să strice toată povestea. Tot curajul, toată mândria și toate principiile se pierd atunci când vrei ca cineva să știe cât de mult îți place toată povestea. Și cât de mult ai așteptat această ninsoare.

***

– Miros „a tine”…

***

Există oameni care rar, dar foarte rar, scriu și răspund la sms-uri. Iar când răspund la cele la care nu aștepți răspuns, ajungi să te gândești la cât de mult îți place povestea asta, cu toată așteptarea și tăcerea ei…

Introdu titlul aici…

Aproape că am visat următoarele rânduri, iar când au început a suna alarmele la telefoane – aproape de ora 07.15, am deschis ochii și câteva minute am încercat să recapitulez tot ce a fost, ce-am inventat și ce-am așteptat, de fapt.

Suntem obișnuiți să căutăm răspunsuri, chiar dacă pe unele n-ar trebui să le știm, iar pe altele – n-ar trebui să le auzim. Ne chinuim până la epuizare și până când nu mai vrem nimic, decât ziua care vine să fie altfel și să ne aducă altceva. Încă multe zile vor fi ne-vrute, ne-înțelese și ne-înțelegătoare cu noi. Pentru că atunci când nu ai un final, o istorie legată, un răspuns, la urma urmei – te macini și te consumi în tăcere și cu milioanele de gânduri care îți inundă fiecare secundă din viața zilei care și așa n-a venit cu nimic bun.

Unele povești nu sunt menite să aducă împliniri. Și poate că n-ar fi totul atât de greu, dacă nu am avea speranțe și așteptări. Oricât de puternici nu am fi, oricum vine acea zi când lași mâinile jos și pui armele în cui. Și te macini, căutând răspunsuri. În unele cazuri ele sunt atât de evidente, că tot noi ne mințim și le ignorăm. În alte cazuri… nici nu sunt sigură că există alte cazuri.

În lumea asta, cea mai grea este așteptarea. Și, poate și tăcerea. Și zilele când te hotărăști să nu mai aștepți și deja să taci tu…

Zile

8 ianuarie, 9 ianuarie, 11 ianuarie, 13 ianuarie

17 ianuarie

18 ianuarie

26 ianuarie

27 ianuarie

28 ianuarie

31 ianuarie, 8 februarie, 12 februarie

29 aprilie

30 aprilie

4 mai

21 iunie

*

3 ianuarie

22 iunie

5 septembrie

5 noiembrie

7 decembrie.

**

***

24 decembrie

****

17 noiembrie

Din calendarul fiecărui an rupem câte o filă la fiecare sfârșit de lună. Și periodic, ajungem să ne întrebăm „de ce?” și „cum ar fi fost, dacă…”. Nu cred în regrete târzii și nu vreau să învăț să (le) cred. Știu că într-o zi voi putea povesti sau scrie tot ce se ascunde și se acumulează acolo, ascunse printre gânduri. Și mai știu că într-o zi o să vreau să nu mai am cutia mare cu capac pe care-l scot doar atunci când nu vreau să vorbesc.

În viață trăim tot felul de zile și ajungem să cunoaștem tot felul de oameni. Unii buni și de nădejde, alții suspicioși și balamuți. Nu noi îi alegem pe cei pe care-i lăsăm să ne calce și în suflet. Dar și „a călca în suflet” se poate face diferit. Unii îți sădesc flori, sub formă de clipe frumoase și amintiri dragi, alții rup garduri și scuipă pe jos, însemnând trădări și mistuiri de vise.

Câte poate trăi un om, când calendarul unui an conține 12 file cu 365 de zile? Uneori e de ajuns o zi de marți dintr-un decembrie, ca în fiecare an să ajungi să te trezești și, fără să vrei, fără să existe vreun indiciu, fără să te fi gândit sau provocat, îți dai seama că azi e 7 decembrie. Iar e acel 7 decembrie…

Nu sunt capabilă

… să urăsc. O spun cu toată sinceritatea în faţa voastră, avându-l ca martor pe Dumnezeu, singurul care poate vedea sentimentele adevărate (nu declarate) ale omului.

Da, mă supăr, mă enervez, gândesc negativ şi uneori mai simt şi nevoia de răzbunare… Dar, oricât de mult mi-ar greşi un om, nu pot să îl urăsc. Dincolo de orgoliul meu lezat de nedreptatea pe care cineva mi-o face, există un raţionament puternic, poate naiv, care îmi spune că noi, oamenii, nu ne naştem răi. Ne naştem puri, buni şi plini de iubire, dar experienţele trăite pe parcursul vieţii ne înrăiesc. Depinde de puterea fiecăruia de a depăşi necazurile… Pe unii necazurile îi fac slabi, pe alţii îi fac puternici.
Nu pot să urăsc, fiindcă eu cred că răutatea oamenilor ascunde suferinţe proprii, neîmpliniri şi dezamăgiri…
Mai mult decât că nu urăsc, mă bucur de binele şi de fericirea celor care mi-au făcut rău. Nu, nu e ipocrizie, nu sunt cuvinte care să mă pună pe mine ca om într-o lumină bună. Este sinceritate şi am un argument puternic. Dacă nu laşi orgoliul să decidă sentimentele pentru un om şi laşi bunătatea să facă asta, te vei bucura de fericirea celor care te-au nedreptăţit. Orgoliul va spune că aceştia nu merită fericirea, dar bunătatea te va ajuta să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă…
Nefericirea celor care mi-au făcut rău nu îmi face mie dreptate, nu îmi alină durerile, nu schimbă trecutul…
Mă bucur sincer pentru reuşitele şi fericirea celor care mi-au făcut rău, pentru că eu cred că orice bucurie a lor este o răsplată binemeritată pentru suferinţele şi nedreptăţile care i-au făcut să devină răi şi nedrepţi… Şi, în naivitatea cu care cred în schimbare, în reabilitare şi în iubire, sper că bucuriile şi fericirea pe care le trăiesc oamenii care mi-au făcut rău, le vor aminti că pot fi buni…

***

Scris de Irina Binder

Dedicație

Sunt zile când nu-mi place de mine și de gândurile pe care le nasc și le dezvolt în mintea-mi obosită. Și-atunci, în astfel de zile, fără să vreau și să pot face ceva, aleg să tac. Și nasc gânduri.

Exact așa am făcut și acum câteva zile și de câteva zile am avut nevoie ca azi să pun întrebări și răspunsurile să mă readucă în ritmul normal al unei zile de muncă.

Oamenii din viața noastră sunt cei pe care-i alegem noi și de care suntem aleși. E foarte greu să-ți imaginezi că într-o zi s-ar putea întâmpla să vrei să vorbești și să nu poți suna nimănui. Și asta doar din motivul că nu mai crezi în cineva, că altcineva te-a dezamăgit sau că pur și simplu nu știi cine te-ar putea asculta. Nu a se da cu părerea, nu a vorbi și comenta și bârfi, ci doar a te asculta.

Viața și întâmplările ei mi-au demonstrat că în orice clipă, orice om pe care-l credeam aproape, sau drag, sau unic, sau străin, sau de neînțeles, sau misterios, sau tăcut, sau egoist – se poate poziționa în capătul extrem. Din drag – devine neplăcut, din misterios devine deschis și previzibil, din „al tău” se transformă în „al nostru” și-apoi în „al ei”. Citisem la Ileana Vulpescu (cărțile căreia vi le recomand), că: „ Mai schimbător decât sufletul omului, decât concepţiile sale şi decât vremea nu e nimic.” De-aici am înțeles că nu trebuie să am așteptări mari de la unii, nu trebuie să-i judec pe alții și, ce m-a învățat și Alin Gălățescu: „Nu aștepta de la oameni aceiași purtare și dragoste pe care le-o arăți și porți tu.”

–––––––––––––––––––

Pentru mine, astăzi, contează foarte mult părerea și cuvântul unui om. Doar a unui singur om. Și nu e vorba de mama mea, de tata, de frate, de cumnată sau de iubit – pentru că ei oricum sunt ai mei și nu mă vor dezamăgi. Cred că așa a trebuit să fie ca eu să ajung să-mi las sufletul și gândurile în locul unde mă doare cel mai tare atunci când ajung să-l calc.

–––––––––––––––––––

Mi-e sufletul liniștit și împăcat, pentru că astăzi am trăit o revedere. Și niciodată, nici o altă zi de toamnă parcă n-a fost mai zbuciumată și totodată, extrem de senină. M-am înecat în 2 ochi blânzi și o voce caldă care îmi tot repeta:„ Doinița, eu numai una te rog…”

–––––––––––––––––––

Cred că cel mai important pe lumea asta e să fii împăcat cu tine însuți și cu tot ce alegi să ai alături. Și să existe un om, aparent străin, care într-un miez de zi să-ți arate telefonul mobil din care să vezi că duminică, primul apel de ieșire a fost către numărul tău. Pentru că știa foarte bine că tu nu mai ai nevoie de minuni și că unele coincidențe de sâmbătă pot crea câteva zile în care se vor naște gânduri. Și tăceri.