2014

Anul care a plecat a fost de vis. Am trăit toate stările posibile și am cunoscut oameni care mi-au rămas în suflet.
Îți mulțumesc, 2014:
* pentru familia mea sănătoasă, unită și frumoasă!
* pentru toți invitații pe care i-au avut și i-am cunoscut prin intermediul proiectului CLUBUL NOSTRU
* pentru șansa de-a conduce fundația de caritate AJUTĂ UN OM, cu toate proiectele desfășurate, dar și cele care se vor împlini în acest an
* pentru vacanța în Grecia, cele 2 săptămâni de iunie care mi-au umplut sufletul și gândurile
* penru ultima săptămână de august la mare cu mămica și tăticul. Doar eu și ei!!!
* pentru oamenii care au plecat din zilele și sufletul meu. N-am alungat pe nimeni, n-am ținut pe nimeni, și toate s-au aranjat așa cum a vrut cel de sus să fie
* pentru Viena, cele 5 zile care m-au ajutat mult, enorm de mult, să-mi dau seama cât dor poate exista într-o ființă
* pentru că am găsit puteri să reiau activitatea companiei de planificare, organizare și desfășurare de evenimente ART BIS
* pentru puținii mei prieteni care reușesc să-mi inspire încredere, să-mi umple zilele de duminică și să sune exact atunci când am nevoie să-i aud
* pentru cele 2 prietene ale mele
* pentru iubirea mea, bărbatul meu care are grijă ca visele mele să coincidă cu ale lui, sau invers 🙂
* pentru toate zilele când am râs
* pentru tot
***
Nu aștept nimic de la 2015. Dar știu, simt că voi avea un an frumos și extrem de darnic!

Să crezi, să visezi, să trăiești!

Dintotdeauna am fost o visătoare, iar atunci când viața m-a întors cu susul în jos, mi-am promis că nu voi mai pierde niciodată. Niciodată!!!

De aici și toate ideile, invențiile și visele. Aproape toate au devenit proiecte și realizări, altele – se coc și curând le voi expune și lansa.

Unele vise se împlinesc și eu, mai obosită ca ieri, zâmbesc și mai pun o bifă în lista imaginară. Unele vise se împlinesc și atrag altele, doar că eu încă nu realizez ce se întâmplă, iar rezultatul este unul neimaginar, nevisat, neînchipuit vreodată.

Așa am ajuns să trăiesc visul Bittman, ca mai apoi să se împlinească și visul Holograf. De o lună și câteva zile trăiesc parcă o altă viață, parcă povestea altcuiva, într-o lume plină de sms-uri cu oameni pe care i-am admirat și citit acolo, într-o altă viață, în care eu eram fană, spectator și o adolescentă înnebunită după (în special) „Ochii tăi” și „Dar să nu-mi iei niciodată dragostea”.

 

10346188_893047404053906_5685430725938461698_n

După minunatul eveniment Clubul Nostru din octombrie, unde Dan Bittman a reușit să cucerească definitiv și pentru toată viața, eu am rămas – pe lângă amintiri și sfaturi, și cu o prietenie dragă sufletului meu. Mult prea dragă. Apoi s-a pornit o colaborare între mine, cu Promo Brand (un alt proiect care se coace, detalii AICI), și Bittman, sau altfel spus – proiectul solo Dan Bittman (care se coace și el și în curând va fi lansat).

Eu niciodată n-am visat decât să vorbesc cu omul Bittman, nu să mai ajungem să colaborăm. Dar viața asta este atât de imprevizibilă, încât atunci când ni se întâmplă lucruri mai bune decât am sperat, mai frumoase decât am avut până acum și muuult mai mărețe decât s-au realizat până ieri, noi ajungem să ne întrebăm: „Pentru ce, Doamne? Ce-am făcut de merit așa oameni ca Bittman și toți din Holograf?!”

O fi făcut eu ceva în viața asta, dacă Dumnezeu a avut grijă să-mi ofere o astfel de realizare. Iar eu, la rândul meu, Îi multumesc pentru că de fiecare dată, fără să vreau sau să-i cer, îmi arată că nu întotdeauna ceea ce ai pierdut, mai merită… gânduri 😉

***

„Sa-mi fie iertat tot spam-ul cu Holograf din ultimele 2 zile, dar am trait niște momente de vis!  In toamna trecută îi admiram, iar, din sala Palatului Național, si astăzi am ajuns sa lucram împreuna. Mai mult, am legat o prietenie rară si tare scumpă sufletului. Niște oameni cu litera mare, talente fără de comparatie, haioși de nu mai puteam de-atâta râs, si cu adevărat niște valori care vor rămâne in istorie! Ieri făceau haz de mine si povesteau pe unde cântau in ’85, anul când eu m-am născut 🙂  Nici in cel mai frumos vis al vieții mele nu mi-am imaginat ca voi ajunge sa-i cunosc altfel decât din scena si ca voi merge la discoteca cu Bittman 🙂 Viața asta e tare imprevizibila si cât de tare am vrut sa fug de muzica si PR muzical, tot acolo mă întorc. Dar Doamne, ce revenire Multumesc, destin! Pentru tot-tot-tot!”

Scris pe facebook, după aproape o lună frumoasă și plină de Holograf!

111

10454521_399381176880860_8126814506172973938_n

10393158_10152813604940552_4352394849268100537_n

10447418_10152829364320552_5450352141715551864_n

1512790_10152830336605552_3064198143886184239_n

10308603_10152829486155552_4891028134299893136_n

984234_403019376517040_7555578831191250461_n

10734012_10152830381030552_8149660455485859194_n

 

Prin acest text și aceste minunate fotografii să nu credeți că m-am lăudat, cu toate că ar fi cu ce 😛

Prin această postare mi-am amintit, în primul rând mie, că niciodată, dar niciodată nu trebuie să te oprești!!!

Aniversări

„Un an de zile am așteptat o minune. Zi de zi, un telefon sau măcar un e-mail. Sau poate un sms, dacă tot nu mi s-a răspuns la sms-ul meu. Și când stăteam cu prietena mea la un ceai, discutând despre tot și despre toate, minunea s-a întâmplat. Telefonul meu a sunat. Era 18 noiembrie… Am început a tremura și nu-mi venea să cred ce vedeam pe ecranul telefonului. Am răspuns. Până atunci, aș fi dat toate celelalte vise din viața care mi-a mai rămas, doar pentru acel apel atât, dar atât de așteptat.

2 minute. După ele, prietena mea mi-a povestit ce-a auzit, ce-am răspuns, ce arătau ochii mei si albul tenului, pentru că eu nu țineam minte decât ultimele lui cuvinte. Toată așteptarea a sfârșit. Nimic nu-și mai avea rostul. Noi nu mai eram „noi”. Și cât de mult nu ne visam, nu ne pândeam și nu ne admiram, era practic imposibil să ne vrem. Pentru că odată, într-o zi a naibii de nepotrivită, unul a încercat să demonstreze și celălalt – să iubească. Și așa am ajuns – unul să viseze și celălalt – să aștepte. Era 18 noiembrie din anul lui 2013 și azi iar e 18 noiembrie. Dar degeaba, oricum respirăm aer diferit. Chiar dacă, sunt convinsă, ne mai visăm…”

***

Fragment din cartea „Inimi și culori”, scris azi – 18 noiembrie 2014, în Vienna.

Inimi

Dechid larg geamurile și las aerul de început de octombrie să intre în casă.
– Mă doare inima, mi-a zis încet, parcă cu frică. Mă doare, pentru că toată noaptea am visat culorile multor orașe și pe mine, căutându-te acolo unde știu că n-ai intra niciodată, nici măcar din curiozitate.
Atât de deloc nu mă cunoaște, încât nu m-ar crede în stare că pot intra și sta mai mult de 15 minute într-un magazin grecesc cu farfurii și linguri.
Inspir adânc și tac. Aș fi vrut să nu fiu acolo în acea dimineață. Balconul meu este mai frumos. Tot ce-i al meu, e mai frumos. Poate chiar și inima mea…

***

Am încercat, de-a lungul timpului, să n-o prea ating. E adevărat că au mai existat tentative de nimicire definitivă, dar lucrurile s-au dres de la sine – greu, alteori tare greu, și o dată – neimaginat de greu. Între timp, am învățat să nu mor. Apoi e bine să nu ne chiar expunem publicului, pentru că o astfel de stare – cea de liniște și împlinire – nicidecum nu se arată, nu se demonstrează, nu se înșiră prin lume. Pentru că vine o zi când nu mai poți repara nimic și atunci pierzi tot. Și cel mai important e să știi să pierzi, dar să nu te pierzi.

– Dacă m-ai lăsa, ți-aș demonstra că nu întotdeauna doare.
– Dacă te-aș lăsa, ți-ai demonstra că mai întotdeauna se poate. Întrebarea e alta. Poți?!

Într-un moment de revelație, fiecare dintre noi rupem toate granițele și ne abandonăm, din nou, sufletele. Și lăsăm să curgă, când mai lin, când mai învolburat. Apoi ajungem în acel punct când ni se pare că nu mai există alte minuni, că o zi poate cuprinde mai multe întâmplări, dar nu și stări. Pentru că atât, dar atât de mult am așteptat această iubire, că restul ce se întâmplă pe-alături chiar nu au nici o importanță. Cu o singură condiție: să știi destul de bine cât să dai și cum să primești la loc. E atât de simplu, totodată destul de încurcat pe alocuri, dar extrem de frumos…

***

– Mă doare inima, mi-a șoptit la ureche, când stăteam îmbrățișați pe balconul casei noastre.

Tot ce-i al meu e mai frumos, mi-am șoptit în gând. Pentru că atât de mult am așteptat, și atât de minunat s-au întâmplat.

„Toate lucrurile frumoase din viață încep pe întâi”, am scris pe facebook lângă o fotografie făcută cu telefonul, ce ilustra cerul ce duce spre casă, acasă.

„Toate lucrurile frumoase din viață încep”, a comentat una din femeile care știe mult mai bine decât mine cum trebuie să arate un cer de-asupra unei iubiri!

„35 de lei”

*****

S-a întâmplat exact ca în piesa ceea: „Taxi, du-mă unde vrei…”

M-am urcat vorbind la telefon. Nu ne certam, dar nici nu pot spune că tonul era unul normal, omenesc, obișnuit, drag sau calm. Prin oglinda retrovizoare șoferul m-a privit și a pornit. Am cotit spre Ștefan cel Mare și cu o viteză ce nu depășea 40 km, am traversat întreg bulevardul. Și aici m-am pierdut, am dispărut, am trecut în lumea vocii pe care o ascultam venind dintr-un alt capăt de oraș, prin intermediul telefonului. De câteva ori am încercat să vorbesc, să explic, să argumentez, dar eram întreruptă și trebuia să aștept, să ascult.

În tot acest timp, șoferul care mă ducea a înțeles că nu trebuie să stopeze nici măcar la vreun semafor, astfel riscam să sar. Din gânduri și din ceartă. Și brusc a hotărât să intre în joc. Am închis telefonul și am afișat un zâmbet care m-a trădat, ne-a trădat.

– Vreți să vă spun cum aș fi procedat eu în locul Dumneavoastră?
– …
– Aș merge până la capăt. N-aș mai lăsa loc de nimic, c-apoi să nu am remușcări sau păreri de rău.
– De ce suntem unde suntem, dacă ar fi trebuit să mă duceți în altă parte?
– Pentru că atât de atent ascultați, încât n-am vrut să intervin.

Toată povestea lui a început în momentul când n-a vrut să asculte. A ieșit și a trântit ușa, luând cu el și cele mai grele răspunsuri. Anii au trecut, dar nu și așteptarea. De fiecare dată când trecea prin Centru, își dădea întrebări în minte și tot în minte își răspundea: „Pentru că ai fost tânăr și prost.”

– Nu trebuie să existe compromisuri, pentru că peste ani, ele te rod. Și nu poți face nimic, mă auziți? NI-MIC! Eu sunt cel pățit și știu. Așa cum știu ce simțiți acum. Eu am trecut prin asta. Eu am fugit, dar n-am spus „Stop” și niciodată n-am mai avut șansa să o spun. Nu știu dacă mă înțelegeți, dar să știți că e foarte greu să trăiești cu asta, cu gândul că ar fi putut fi altfel. Că am fi putut fi. Că astăzi încă am fi.

***

Eu trăiam „cearta mea” și șoferul retrăia viața lui. Nici o legătură n-avea una cu cealaltă. Dar omul a simțit nevoia să vorbească. Acel bărbat trecut de 45, încă dornic să o revadă, ca să-i spună cât de tineri și de proști au fost.

– La poartă, vă rog.
– Dar n-aveți cheie, să intru până la scară? Plouă, și sunteți în rochie.
– Cât vă datorez?
– 35 de lei.
– Dar ne-am plimbat de 2 ori prin Centru, cât eu vorbeam la telefon.
– N-are nici o importanță. M-am plimbat eu, Dumneavoastră m-ați ascultat…

Câte odată suntem atât de absorbiți de tot ce se întâmplă, încât nu observăm oamenii de lângă noi. Și când întâlnești o altă poveste, nu neapărat asemănătoare cu a ta, simți nevoia să compari, să-ți remintești detalii care au contat atunci dar care nu-și mai au rostul acum. Și ajungi să te plimbi, de câteva ori pe seară, pe aceiași stradă, poate-poate … Sau prin aceleași gânduri, poate-poate…

Eu tare rar merg cu taxiul. Atât de rar, încât atunci când sunt întrebată adresa, prefer să arăt stânga-dreapta, iar la stânga și înainte. Așa, pentru conversație cu șoferul, care simte și el nevoie să vorbească. Pentru un 35 de lei, care atunci când îi dai, te faci cu încă o lecție învățată.

Întâmplarea aceasta nu este despre mine și nici măcar nu este despre un șofer de taxi. Această poveste este despre noi toți, atunci când nu știm să ne oprim la timp și ajungem să trăim. Pur și simplu să trăim, cu gândul că poate-poate…

**********

scris pentru alllady.md

Capitolul 1.2

În toate cărțile și în toate poveștile reale de viață am întâlnit astfel de cazuri, dar de fiecare dată zâmbeam sarcastic și-mi spuneam, în mintea mea liniștită, că mie nu mi se poate întâmpla.

Ca într-un final, să apară. Și să apară exact în cea mai nepotrivită, neașteptată, nedorită și netrăită zi din an. Și să nu facă nimic, dar nimic în mod special, dar să reușească să năruiască tot confortul în care eram până în acel moment.

2 zile am tăcut. Și eu am fost cea care am căutat motiv. Pentru că mi se părea important să nu las flacăra să pâlpâie, ci să aprind focul, un foc care a ars tot-tot în următoarele luni. Dacă recapitulez, îmi dau seama că mai mereu eu am fost cea cu motivele, din acest motiv el nu mai avea motivele lui. În schimb, știa, era aproape sigur că totul se va desfășura așa cum nu vroia el. La acea vreme, sau poate din acea zi nepotrivită. Adevărul e ca noi ambii am vrut, ne-am vrut, doar că diferit – eu, (poate) pentru totdeauna, el – pentru atunci, ca să-și dea seama dacă este vreun rost. Și a fost. Pentru atunci…

În toate cărțile și în toate poveștile reale de viață am întâlnit diferite cazuri. La fel ca și al nostru. Ne-am văzut, ne-am visat – diferit, delicat, ascuns și cu dor, și spre final – ne-am dat o șansă. O mare și mincinoasă șansă, de care ne-am folosit în cel mai direct mod, în cel mai dorit fel. Am ars, ambii, diferit. În schimb, am tăcut (aproape) la fel. Și ne-am visat în continuare. Poate ne mai visăm, poate ne mai vrem, poate există o a doua șansă pentru cei ca noi, care nu știm să apreciem clipa. Poate, dar nu  cred. Pentru că noi, de cele mai dese ori, suntem atât de fricoși, încât ajungem să ne ferim chiar și de propria fericire.

 

***

– Cât de proști sunteți, dar cât de proști, mi-a spus prietena mea.  Cum, stați față în față și mâncați borș roșu cu smântână, vorbiți despre agende și sah, dar niciunul dintre voi n-are curajul să zică ceva la temă, să întrebe ce faceți mai departe?

– Dar nu există „mai departe”. Asta era clar, nuștiu cum, de la început. Și ne-am și zis-o zilele trecute. Cei drept, la telefon, pentru că nici unul din noi n-a avut curaj, nu știu cum…

***

Când ți se pare că totul e bine și frumos, că totul merge după plan, că toate se desfășoară așa cum ar trebui, viața are grijă și îți arată încă o parte a poveștii. Uite atunci începe adevăratul joc, când nu știi – să suni, să scrii, să-ți cauți de drum, de viață, de stare, sau să insiști cu niște întrebări. Dacă nu vrei să te doară, taci și caută-ți de treabă. Dacă vrei să te rupi, să arzi, să te chinui până la imposibil – cere niște răspunsuri. De dorit – acum. ACUM. Pentru că tu acum trebuie să arzi. Pentru că niciodată n-ai înțeles zicala: „Cu răbdarea treci si marea” care, Doamne, cât e de adevărată…

Noi nu știm să trăim. Pur și simplu să trăim și să ne bucurăm de noi, de ceea ce simțim, de ceea ce avem și putem savura. Noi întotdeauna trebuie să complicăm, să inventăm, să presupunem. Și ajungem să suferim din cauza a ce-ar fi putut fi, nu din cauza că n-a fost. Pentru că noi întotdeauna avem curajul să visăm, mult și departe, dar tare rar trăim clipa și ne bucurăm de prezent.

***

– Of Doamne, cum priveai ochii cei albaști? Nu te tumăneau? Nu-ți stătea borșul în gât? m-a întrebat prietena mea, după ce, tare întâmplător (sau poate nu) l-a văzut, l-a auzit și l-a ascultat.

– El mi-a zis să nu cred în semne, pentru că el nu crede și e sigur în coincidențele vieții.

– Nu există coincidențe, draga mea. Și toate semnele care ne vin, e doar pentru a ne da de știre în ceva sau cineva. Un fel de „stop” și „start” sau invers, că ordinea nu-i atât de importantă.

***

Când ți se pare că totul e bine și frumos, că totul merge după plan, că toate se desfășoară așa cum ar trebui, viața are grijă și îți arată încă o parte a poveștii. Uite atunci începe adevăratul joc – apare o a treia persoană. Și nu e o simplă coincidență. Deloc chiar. E semn că toate care s-au întâmplat până acum fac parte dintr-o poveste și că omul, uneori, ar trebui să aibă curajul să viseze mai mult. Și să creadă în semne!