De ce nu avem timp pentru noi?!

Dacă am ști cu ce vine ziua de mâine, noi am trăi altfel fiecare oră, nu mai zic de zile. Și credeți-mă, o spun din propria experiență.

Până prin august am fost alt om. Parcă dintr-un motiv de susținere, m-am băgat în proiectul „Stop Cancer Mamar” și de atunci, nimic nu a mai fost la fel.
În aceste 3 luni am cunoscut o altă latură a bolii. Pentru că săptămânal eram în preajma femeilor cu cancer la sân, am început să văd totul altfel. Știu, pentru mulți aceste rânduri nu sunt convingătoare, și vă cred. Eu tot înainte citeam despre cancer și îmi făceam semnul crucii, spuneam un gând bun și mergeam înainte, convinsă că n-are cum anume mie să mi se întâmple. Mulțumesc Domnului, sunt sănătoasă. Dar am cunoscut foarte multe femei, fete tinere, care luptă cu cancerul mamar și astăzi sunt convinsă că nimeni nu este asigurat.
Cu toate acestea, noi continuam să ne batem joc de noi, de corpul nostru, de timpul nostru. Banalul sfat „Mergeți regulat la doctor” nici nu-l auzim și cu adevărat mergem la doctor doar când ne doare ceva.

Cel mai de neconceput e tot ce face statul pentru a informa populația despre pericolul cancerului. Mai bine zis, nu face statul. Dar asta e altă poveste.

Toamna mea a fost despre cancer mamar. Am admirat-o mult și tăcut, stând la ședințele de chimiterapie împreună cu pacienta mea.

15230703_1055341877922267_7649716490251515776_n

Nu mă tem să vorbesc cu femeile care luptă, pentru că ele au devenit ca un munte – și-au pus un scop: pentru părinți, pentru copii, pentru nepoței, pentru ele chiar, și luptă. Sunt de neclintit în fața bolii, îndură ședințe lungi de chimioterapie, plâng nopțile, le cade părul și se tem să iasă din casă. Dar nu se opresc. Pentru cei dragi merg înainte. Ele vor să trăiască și se roagă pentru asta.

Despre prevenție e tare mult de povestit. Nici eu nu-mi palpam lunar sânii după ciclu. Pentru că… n-are cum anume mie să mi se întâmple. Așa gândim toate. Așa au gândit și majoritatea femeilor care astăzi stau internate la etajul 4 la Oncologie, majoritatea fără un sân sau chiar fără ambele. Și doar după ce le cunoști, înțelegi că un pic de autodisciplină nu încurcă deloc. Și că vizita la ginecolog, endocrinolog și mamolog se face obligatoriu în fiecare an (sau și mai des, în cazul când este nevoie).
De ce nu avem timp pentru noi?!
De ce nu învățăm să avem mai multă grijă de noi?
***
Pacienta mea, alături de care „trăiesc” acest proiect, este o femeie puternică. Râde mult. Nu și-a schimbat deloc modul de viață, muncește zilnic și are grijă ca nimeni să nu știe de lupta ei. Poate și din acest motiv am renunțat să scriu săptămânal despre acestă experiență, pentru a nu-i cauza emoții. Îmi fac notițe într-un carnet, cu ideea că mai tîrziu voi publica tot ce ține de ea. Am mers împreună la chimioterapie, am ascultat povești de la alte paciente care tot stăteau cu acele în vene, am citit mult și am vorbit cu medici, care nu sunt prea vorbăreți. Poate și din această cauză se știe foarte puține detalii reale despre tot ce înseamnă tratament de cancer mamar în țara noastră. Și da, și la noi poți să faci tratament eficient, pentru că chimioterapia e una peste tot. Asta în cazul când nu există complicații sau când maladia este depistată în fază precoce.
Pacienta mea urmează să fie operată. Toate gândurile bune sunt pentru ea. Și-am să vă rog să-i transmiteți și voi un gând bun, ca totul să decurgă perfect. Așa și va fi, de altfel, dar parcă tot e mai de încredere când suntem mai mulți.

Iar vouă nu am decât să vă reamintesc să vă faceți timp și să mergeți la medic. Apoi să vă luați mamele, surorile, și toate femeile din familie și să le duceți și pe ele la mamolog. Pentru că depistat la timp, cancerul mamar poate fi tratat.

Acest text face parte din campania de susținere a femeilor care luptă cu cancerul mamar.

Like paginii de facebook STOP Cancer Mamar 

Când nu poți face decât atât

Nu am scris pe blog de 2 luni.
Din mai multe motive. Întâi de toate, e Maria. Are aproape 10 luni și nu mai este cum era la 3 luni, când dormea câte 3 ore și eu puteam răsturna și casa (mă rog, teoretic, că mai mult alegeam să dorm sau să scriu 🙂 ). Apoi e vorba de un nou proiect pentru care am acceptat să fac voluntariat, STOP CANCER MAMAR fiind la moment în proces de dezvoltare. Și, nu în cele din urmă, pot adăuga și timpul depresiv care pur și simplu mă seacă de orice putere și dorință de a face ceva. Urăsc noiembrie, cu toată ceața lui și zilele posomorâte.

Cu toate acestea, nu puteam sta chiar așa, pentru că nu sunt omul care lenevește. Am încercat să revin la citit, cei drept am ales mai mult domeniul parenting și… despre cancer mamar. Ambele teme sunt actuale pentru mine la acest moment. Pe Maria o cresc normal – cum îmi place mie să spun, iar despre cancerul la sân trebuie să știu cele mai importante detalii ca să pot construi un proiect credibil și, cel mai important, cu folos pentru cele care au nevoie, dar și pentru toate femeile țării noastre.

Într-o altă postare, în altă zi, poate am să povestesc mai multe despre „de ce” și „pentru ce” m-am implicat în acest proiect cu cancerul mamar. Poate…
Acum însă vreau să vă rog ceva. Pe pagina de facebook a proiectului se desfășoară o licitație online. Tot felul de lucrușoare interesante, în special cărți și obiecte create handmade, se oferă spre a fi cumpărate iar banii din vânzarea lor vor fi oferiți unei femei care și-a pierdut un sân în lupta cu cancerul mamar. De acești bani va fi cumpărată o proteză mamară și doamna va fi operată GRATUIT de câtre specialiștii de la clinica Sancos.
Mie mi se pare o idee atât de frumoasă, încât am pus ochiul pe 4 obiecte și aștept finalul licitației, ca să intru în posesia lor. În special vă recomand DVD-ul „Te iubesc, Ion și Doina” – un film despre viața adevărată a celor doi Aldea-Teodorovici, un film pe care l-am văzut la cinema și atât de mult m-am „umplut” de frumos, de iubire, de viață, că vreau să-l am acasă și peste ani, să-l vadă și Maria mea.
Vezi detalii AICI, pe STOP CANCER MAMAR.

Tare mult vă rog să vă implicați și să cumpărați. Știu, poate nu aveți nevoie de un șorț nou pentru bucătărie (apropo, tare frumoase șorțuri și traverse), dar  cumpărându-le puteți să le dăruiți nașei-gospodine de Revelion, sau cumnatei, sau prietenei cele mai bune, în același timp – contribuiți ca o femeie (pe care o veți cunoaște în curând) să redevină acea plină de încredere și de feminitate.

Cu acest text revin pe blog. Se duce noiembrie, și bine face. Pentru mine urmează o perioadă extrem de grea. Mi-e și frică să mă gândesc… Dar, sunt sigură că Dumnezeu are grijă de tot, în special de oamenii buni.
Iar eu voi continua să trăiesc frumos, să muncesc în weekend și să o cresc pe Maria. Pe lângă acestea, nu mă voi opri din a face caritate, pentru că atunci când dai, Domnul și ție îți mai dă.
Și nu uitați, dragi femei – mergeți regulat la doctor. Cancerul mamar depistat la timp poate fi tratat!

P.S. de campanie socială

E puțin trecut de 8 dimineața iar holurile policlinicii oncologice sunt pline. Oameni de diferite vârste stau așezați pe puținele scaune de lângă ușile pe care stau scrise tăblițe cu numele medicilor. Mai mulți stau în picioare, coada ajungând a fi și de 20 de persoane. Eu merg grăbită, am urcat deja la etajul 2. Mă străduiesc să nu-i privesc, să nu prind nici o reacție.
Ajung la etajul 2 și caut biroul 206. Acolo ar trebui să găsesc medicul chimioterapeut. Găsesc un rând lung, asemeni celui din holul principal. Rând la cabinetul de chimioterapie, rând la cabinetul unde se eliberează medicamentele pentru proceduri, rânduri peste tot. M-am oprit într-un capăt de coridor și aștept. Nu pot sta mereu cu ochii privind podeaua, așa că ridic capul și privirea mea se întâlnește cu a unei doamne. Probabil are puțin peste 50 de ani. E îngrijită, cu capul înfășurat cu o broboadă, stă așezată ultima pe scaunul de lângă 206. Mă privește câteva secunde și-mi zâmbește…

Sunt sigură că doamna cu capul înfășurat are acasă copii, poate și nepoți. Are un serviciu la care merge (sau a mers) în fiecare zi de lucru a săptămânii și unde își îndeplinea sarcinile cu atenție și dedicație. Seara mergea grăbită spre casă, cu trolebusul care ardea – vara, și în care înghețai – iarna. Ajunsă acasă repede pregătea cina – de fiecare dată mâncare proaspătă și pe gustul fiecărui membru din familie, apoi spăla, aranja toate prin casă, poate și călca, poate uda și florile, poate citea ceva sau vedea un film vechi cu care și adormea, ca dimineața să pornească pe același drum și orar.
Această doamnă poate niciodată nu s-a gândit că ea, anume ea, într-o zi obișnuită, o să afle că are cancer.
Ea a avut timp pentru toate și pentru toți. Dar niciodată nu și-a făcut timp pentru ea, ca să meargă să facă o mamografie…

Cu toate acestea, privirea ei era senină. Ținea în mână carnetul medical și telefonul mobil. Probabil ca să poată răspunde rapid atunci când cineva o va suna. Sau ea să-i anunțe pe cei care așteaptă vești de la ea că totul va fi bine. Probabil și va fi, pentru că atunci când a ieșit din cabinetul medicului chimioterapeut s-a așezat la coada de alături, acolo unde se eliberau medicamentele necesare pentru chimioterapie.
Și iarăși rând. Și iarăși priviri. Și iarăși fiecare analizează colegul de scaun: ce ține în mâini, dacă are sau nu păr pe cap, dacă bea apă des sau nu are nici o sticlă, dacă este singur sau însoțit de cineva, dacă zâmbește sau dacă stă cu ochii în jos privind podeaua…

***

Am coborât în cantina policlinicii și mi-am luat o prăjitură și o sticlă cu apă. M-am așezat la o masă și am privit în jur. Atâta lume, și toți aparent sănătoși, toți apți de muncă, toți cu umerii drepți și privirile… Ca în ceață ajungi să te uiți la oameni atunci când știi că ai cancer.
Eu am văzut așa ochi, am întâlnit astfel de priviri și m-am străduit să le zâmbesc. Așa greoi, banal poate, dar le-am zâmbit tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit pe holul policlinicii oncologice. Ca după câteva secunde, și ei să-mi zâmbească – stângaci, timid, rușinoși parcă.
În țara noastră încă e o rușine să ai cancer…

*****

Acest text face parte din campania de susținere a femeilor care luptă cu cancerul mamar.

Like paginii de facebook STOP Cancer la Sân

Susțin femeile cu cancer

E mai mult de o săptămână de când mă gândesc cum să scriu acest text și acum, dacă tot l-am pornit, mi se pare unul din cele mai grele texte scrise de mine în toți anii de jurnalism.

Dar, „cineva tot trebuie să o facă”, mi-a zis prietena mea. Iar eu sunt sigură că nu sunt primul om care scrie despre cancer…

Cu toate acestea, a scrie despre cancer e mai greu atunci când scrii despre un caz real. De-a lungul timpului am participat în diferite campanii de informare organizate de diverse companii sau ONG-uri, textele mele având toate același mesaj: implicați-vă! Doar participând, sub diverse forme, în informarea populației, avem șanse mari să scadă numărul cazurilor tragice și să crească încrederea oamenilor că nu-i totul pierdut.

Anume din acest motiv – de-a informa și de a reda speranțe și încredere, am hotărât să scriu public despre faptul că voi fi alături de o persoană care luptă cu această boală. Voi fi, atât fizic, cât și prin textele postate aici pe blog, ca să povestesc așa cum este întregul drum – de la depistarea bolii și până la punctul fericit al recuperării. În fiecare săptămână voi scrie un text despre ce s-a întâmplat în săptămâna trecută – tratamente, simptome, pași făcuți, concluzii, medici – totul așa cum are loc, fără ocolișuri și apropouri. Știu, sună greoi, dar atunci când am încercat să mă documentez despre ce se întâmplă cu cineva care parcurge acest drum al vindecării, am găsit doar câteva texte despre chimioterapie. Dar cum se simte pacientul, psihologic, care sunt acțiunile și ce se mai întâmplă în tot acest timp – nimeni nu povestește. La fel cum nimeni nu spune nici un cuvânt despre rudele pacientului, care trăiesc și ele o adevărată dramă și tac și așteaptă, pentru că altă soluție se pare că nu există.

Istoria mea este despre o pacientă – și așa o voi numi, pacienta noastră – care a depistat că are un nodul la sân, ca peste câteva zile și în urma unor investigații, să se depisteze un început de cancer mamar. Și așa începe povestea pacientei noastre!

***

Nu înțeleg de ce în țara noastră se vorbește atât de puțin despre cancer. Știu, toți ne temem și ne rugăm să nu ne afecteze pe noi sau pe cei dragi. Dar până a ne afecta, cancerul poate fi prevenit sau depistat în forma incipientă. Anume din acest motiv ar trebui să existe anul împrejur, peste tot – policlinici, spitale, spații publice, tot felul de afișe în care să fie scris negru pe alb: Mergeți regulat la medic, pentru a depista la timp orice malformație!

***

Eu deja am vorbit cu pacienta noastră și în următoarele zile voi veni cu prima postare „practică” despre tot ce-aa făcut ea în tot acest timp – de când a depistat și până astăzi.

Cum mă simt eu, care trec această poveste prin mine, înșirând-o aici? O potențială pacientă, în cazul când nu-mi voi palpa sânii în fiecare lună, nu voi merge la ginecolog măcar anual, și nu voi fi atentă la orice schimbare a organismului meu. Totodată, credeți-mă, îmi este destul de greu să povestesc această trăire a pacientei noastre, care deja a început lupa cu cancerul la sân. Dar știu că este o luptătoare și va reuși. Altfel nu are cum, altfel nu există!

Ea poate. Ea a depistat la timp și merge (m) înainte spre vindecare. Pentru că, cancerul poate fi tratat și viața poate continua, indiferent de vârstă sau de consecințe. Oamenii trebuiesc iubiți, încurajați, iar o femeie care luptă cu cancerul la sân are nevoie, în primul și în primul rând, să știe că este susținută și că există cineva care are grijă. Acolo Sus, dar și aici, lângă ea!

*****

Acest text face parte din campania de susținere a femeilor care luptă cu cancerul mamar