”Viața merge înainte”

Acum două săptămâni m-a sunat Alexandru Vdovicenco. Pentru cine nu cunoaște, este unul dintre cei mai talentați cantautori de la noi, iar de vreo 4 ani – compozitorul lui Ion Suruceanu. Pentru mine mai este și cumătru Sașa, finuța Sanda fiind dragostea și muza lui. Și pentru mine mai este unul dintre cei mai sufletiști oameni pe care-i cunosc. Pentru că Alexandru Vdovicenco organizează și desfășoară foarte multe acte de caritate și niciodată nu a vrut ca lumea să știe acest lucru. O fi având dreptate – când faci bine, nu trebuie să te lauzi. Dar totodată, un act de caritate poate fi ca un imbold pentru alții și cine știe câți pot urma exemplu, lucru care ar putea duce la cât mai multe fapte bune.

Acum două săptămâni Alexandru Vdovicenco m-a rugat să-l ajut în organizarea și promovarea unui concert. Și pentru că oamenii buni întotdeauna se atrag, în 3 zile am reușit să facem echipă cu alți oameni cu inimă mare, care absolut gratuit ne-au ajutat cu ce-au putut. Pe 13 martie, la ora 18:30, se va putea vedea rezultatul muncii noastre. Sau mai bine spus, o parte din ceea ce facem, și asta pentru că multe rămân nescrise și nespuse, din dorința de-a proteja intimitatea unui om, a unui artist, a unui bun prieten care urgent are nevoie de ajutorul nostru. Nu cred că cineva din domeniul muzical, al organizării concertelor, manageri, impresari, jurnaliști specializați în cultură și în divertisment, nu știu cine este Mircea Guțu. Ani buni a fost pe scenă, în spatele multor interpreți de la noi, a înregistrat zeci de melodii a interpreților noștri în propriul studiou muzical, a stat la pupitru muzical în cadrul celor mai mari concerte organizate în PMAN, a ajutat și susținut tinerii talentați.

Astăzi mulți nu știu și foarte puțini au încercat să afle ce mai face Mircea Guțu. Pentru că așa suntem noi, sunăm doar atunci când avem nevoie și ne întâlnim doar la zile de nașteri. De-aici și hotărârea lui Alexandru Vdovicenco și totodată, mulțumesc Domnului că l-am putut convinge să facem acest eveniment public, așa încât lumea să afle că Mircea Guțu este într-o situație destul de delicată și urgent are nevoie de surse financiare, pentru a putea lupta cu boala care îl urmărește de ceva timp.

Împreună cu Alexandru Vdovicenco, vă invităm la concert. Pentru prima dată în istoria scenei noastre, am reușit să adunăm mulți, tare mulți artiști care ”nu încap” niciodată pe aceiași scenă. Noi am reușit să-i covingem că nimeni și nimic nu contează mai mult decât gestul și ajutorul fiecăruia dintre ei, pentru prietenul și colegul lor Mircea Guțu. Au lăsat supărările, concurența, ura și onorariile și vor cânta, absolut gratuit, pe scena Filarmonicii, pentru o cauză nobilă. Mai mult – majoritatea dintre ei au donat bani, care deja au fost utilizați pentru tratament.

Eu știu că împreună putem ajuta. Încă mai putem ajuta. Pentru că boala nu alege la cine vine și pentru că de asta și suntem oameni, să contribuim în ajutorarea celor încercați de soartă.

13 martie, miercuri, ora 18:30, ”Viața merge înainte”. Un bilet costa 100 și 150 lei și toți banii din vânzarea biletelor vor fi donați cantautorului Mircea Guțu, pentru a putea continua tratamentul. Bilete găsiți la casele Filarmonicii Naționale.

Din numele meu și a lui Alexandru Vdovicenco, mulțumiri speciale pentru doamna Svetlana Bivol, director Filarmonica Națională, Liviu Ungureanu – bun prieten, dar și omul care a sonorizat spotul, Oleg Butnaru – omul care a realizat spotul video, partenerilor media care promovează acest concert, tuturor celor care deja au făcut donații, precum și interpreților care vor cânta pentru această cauză.

Împreună ajutăm un om!

De văzut când crezi că eşti nefericit

Am plâns când priveam emisiunea în direct, am plâns şi când am revăzut reportajul pe youtube.
Eu dacă eram în locul celor de la „Motivaţie”, nu-i invitam pe Andrei, Nata şi Sârghi. Pentru că Nata prea mult a plâns în ultimii 5 ani, şi pentru că Sârghi şi Andrei zi de zi se chinuie să facă ceva pentru societatea noastră.
Eu aş fi vrut să-i văd în acest reportaj, în aceste scaune, cu feţele încruntate şi câte un „Bl#a” printre dinţi, pe Lupu, Plahotniuc, Reşetnicov, Ghimpu, Voronin – pe acei pentru care semafoare stau câte 2 minute pe verde, se blochează câteva intersecţii şi se angajează zeci de poliţişti pentru „petrecerea” coloanei de la Palatul Republicii la „Cricova”.
Mi-e ciudă pe ei toţi şi mi-e silă de ţara care nu-i trebuieşte nimănui.

YouTube previzualizare imagini

Citim? Nu, ne târguim

Azi seara am văzut la tv precum că degrabă e „Târgul de carte”. Probabil mulţi dintre voi vă întrebaţi: „Iar???”. Eu tot „Iar” am zis, pentru că nu mai înţeleg nimic cu atâtea târguri şi saloane. Unde şi de unde, domnilor, atâtea cărţi? De ce primăvara avem un „Salon de carte”, la începutul toamnei e alt „Salon” şi nici după 2 săptămâni deja e „Târg”? Or’ nouă ne plac toate să le avem duble, indiferent că-i Crăciun, alegeri sau Sfântul Ilie.

Nu vreau să scriu care sunt deosebirile dintre un „Salon de carte” şi un „Târg de carte”. Ceea ce mă doare (şi deranjează) e că în ţara asta a noastră, dacă trebuie se găsesc autobuze care aduc oameni din Cahul, Şoldăneşti, Ungheni sau Cimişlia, doar-doar seara să zică la tv că la mitingul peledemist au fost peste 20 mii de cetăţeni simpli şi simpli simpatizanţi. La fel, dacă un şef cere, se asfaltează kilometri întregi de drum pentru vizita de 3 ore a lui cutărică în ţara noastră. Sau şi mai şi, peste 20 de deputaţi comunişti pleacă în China, cică „la discuţii cu colegii noştri, pentru analiza detaliată a situaţiei politice din ţara noastră. Costul vizitei este asigurat de partea chineză.”

Prin luna februarie a acestui an, împreună cu un editor pasionat de cărţi mai mult decât eu de citit, am avut o încercare. Zic „încercare” pentru că doar „ne-am plimbat” prin câteva mail-uri şi (până când) fără nici un rezultat. După 2 săptămâni de planuri şi idei, am elaborat un proiect denumit de noi „Bookurie, Târg Internaţional de Carte”. Dacă cineva dintre voi ştie (şi a fost măcar o dată la) Bookfest-ul românesc, păi ceva de acest gen, doar că mai mic ca spaţiu, timp de desfăşurare şi buget, evident. Noi ne-am imaginat că dacă e vorba despre un Târg Internaţional de Carte (în scopul de a pune la dispoziţia editorilor un cadru de expunere adecvat şi de a răspunde nevoii de informare a publicului iubitor de carte, de promovare a lecturilor şi a cărţii în ţara noastră) atunci normal ar fi ca acest Târg (repet, Internaţional) să fie organizat şi desfăşurat sub înaltul patronaj al (măcar unui) demnitar de stat.
Şi cum „Salonul Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret” în acest an s-a desfăşurat sub patronajul Preşedinteui Interimar Lupu, atenţia noastră s-a îndreptat către Prim-Ministrul Filat.
„Până ajungi la Dumnezeu te mănâncă Sfinţii” – apoi să ştiţi că e adevărat. După cîteva mail-uri cu Lilia Gurez (Serviciul de presă a Guvernului), proiectul nostru a ajuns la consilierul Tudor Darie, care în câteva zile ne-a făcut legătura cu Eugen Buga, la fel consilier.

De-aici povestea e lungă şi încă mai cred că această idee poate fi realizată. Doar că nu prea mai sper în viitorul apropiat să avem şi noi, ca toată lumea normală, un Târg Internaţional de Carte, care să adune sub acelaşi acoperiş tipografi, editori, autori, traducători, distribuitori şi cititori. În România lumea pleacă de la Bookfest cu pungi pline de cărţi; autori celebri din lumea întreagă fac lansări de carte; se organizează nopţi de lectură, sesiuni de autografe, ateliere, donaţii, discuţii, prezentări şi tot felul de actvităţi interesante şi utile tuturor. În câteva zile, mii şi mii de oameni merg la acest târg.

Noi ne plângem că e greu, dar unii stau câte 10 zile pe litoralul din Turcia sau au câte un iaht „Paula” printr-un colţ de Criuleni. Nu avem timp să citim, dar indiferent că-i marţi, joi sau sâmbătă, terasa de la Graffiti şi Cocos sunt pline ochi. Că preţurile la cărţi sunt „maaari, tare mari”, dar pentru o bucată de „Molocinaia” de la Pegas se dă peste 100 de lei.
Când am întrebat pe facebook „Pe cine aţi vrea să aducem la următoarea întâlnire organizată de Clubul Nostru?”, lumea ni le-a tot scris pe Andreea Marin, Andreea Esca, Andreea Raicu. Pe mail la fel vin rugăminţi pentru Oana Zăvoranu, Monica Columbeanu sau Bianca lui Bote. Dar nimeni, încă nimeni nu ne-a scris că i-ar plăcea să-l asculte pe Mircea Cărtărescu, pe Gabriel Liiceanu, pe Andrei Pleşu sau Vasile Ernu. Nici pe Constantin Cheianu sau Dumitru Crudu.

Şi eu ce fel de „Târg Internaţional de Carte” vreau, dacă lumea nu ştie unde se află „Diverta” şi mă întreabă prin 3 comentarii „În care hol găsesc librăria din Hol?”…

Votul tău decide!

Am fost criticată, prin mai multe comentarii (pe care nu le accept pe blog, pentru că nu vreau) că sunt o egoistă şi scriu verzi şi uscate, când ţara moare de foame şi suntem în plină campanie electorală.

Eu, de felul meu, sunt patriotică. De la 18 ani merg şi votez, discut cu oamenii despre politică, mai conving câte o cunoştinţă căruntă că roşu deja a devenit spălăcit şi mă străduiesc să-i trezesc pe toţi ai mei în ziua alegerilor, ca şi ei, la rândul lor, să-i îndemne pe alţii să nu uite de scrutin.
Am impresia că aceste ultime 2 săptămâni au fost cele mai greţoase din viaţa noastră. Recunosc că am stat cu ochii pe cei doi candidaţi, pentru a le vedea gradul de omenie şi dorinţa de avuţie, dar şi pentru a înţelege până unde se poate merge atunci când tare-tare vrei. Dacă sincer, cred că mulţi ar trebui să împrumute de la Dodon măcar un pic de „naglosti” şi darul „de-a te freca din ochi”. Mă uitam cu câtă obrăznicie neagă falsificarea Monitorului Oficial al României, cu câtă aroganţă răspunde jurnaliştilor, şi mă gândeam, dacă măcar una din rugăciunile adunăturii celea de preoţi va ajunge la Dumnezeu, atunci e jale cu noi.

Am fost la offline-ul cu Dorin Chirtoacă. Obosit şi flămând, Chirtoacă a răspuns omeneşte, fără strofoliri, fără „Angela, ajunge”, fără cuvinte sensul cărora le înţelege doar el, fără invinuiri şi ameninţări. Primarul Chirtoacă a vorbit clar despre realizări, dar a şi recunoscut toate câte se mai putea de făcut. Omul Chirtoacă s-a salutat cu fiecare, ne-a întrebat cum ne cheamă, a ascultat părerea sau/şi întrebările fiecăruia, iar la sfârşit ne-a rugat să votăm. Nu ne-a îndemnat să votăm PL şi candidaţii săi, sau şi mai şi – nu a zis „Votaţi Dorin Chirtoacă, că eu am să vă dau salarii şi fac parcări”. A rugat să ieşim la vot, să nu lăsăm altcuiva şansa noastră, să nu ne pierdem speranţa şi să credem în continuare în forţele democratice.
Ştiu că sună un pic deplasat, ştiu că toţi sunt zakalibiţi de alegeri şi promisiuni. Dar cui îi este uşor în ziua de azi?

Mâine mergem la alegeri. Doar înainte, pentru că votul tău decide!

Sărăcia oamenilor noştri

Întotdeauna mi-am imaginat, dar nu am vrut să cred. Sau am alungat gândurile, pentru a nu-mi schimba mersul lucrurilor în ziua respectivă. Doar că nu poţi amâna la nesfârşit realitatea şi vine o zi când ţi-e ciudă pe tot, mai ales pe mai marii ţării.

Sâmbătă la 6 dimineaţa am pornit spre satul de baştină a mamei mele. Fratele mamei, o viaţă trăind pe strada Alecsandri, spunea tuturor că vrea să fie înmormântat acolo unde verdele e mai verde şi neamurile sunt mai multe.
Astfel, am stat 2 zile în sat. Geografic e situat nu departe de Chişinău, la 35 km depărtare. Dar am avut impresia că-s într-o lume uitată de toţi şi unde fiecare supravieţuieşte cum poate.
Recunosc că pe timpuri satul era considerat unul dintre cele mai bogate din raionul Criuleni, fiind vestit prin serele de legume şi gospodarii care împânzeau pieţele din capitală. O dată cu trecere anilor, aceşti gospodari au devenit tot mai puţini: populaţia a îmbătrânit, astfel tineretul a plecat peste hotare iar părinţii nu mai au puteri pentru a îngriji hectare întregi de harbuji, ceapă sau roşii. S-a limitat la câte o seră pe lângă casă, iar marfa o vând la pieţele din Criuleni, Dubăsari sau Vadul lui Vodă.
Cu toate acestea, sărăcia domină în mai toate gospodăriile din sat.

Am plâns mult şi m-am indignat, pentru că unica biserică din sat are câţiva metri şi e săracă la propriu. În biserica lor încape sicriul, preotul, 2 corişti şi maxim 4 rude ale răposatului, restul toţi stau într-un coridor micuţ sau pe scările bisericii.
Drumurile din sat sunt impracticabile. Ce vedem noi în Chişinău e floare la ureche. Clădirile importante din sat (primăria, casa de cultură) se află într-o stare jalnică. Din vechea Luminiţă s-a făcut bar (cum e mai în toate satele noastre) şi bărbaţi încă tineri îi vezi de dimineaţă aşezaţi în faţa localului.

Dacă să vorbesc de oamenii din sat, tinerii practic nu există. Sîmbătă la amiază abia de zăreai pe cineva pe drumuri. Câţiva bătrînei stăteau pe scaunele din faţa porţilor şi petreceau trecătorii cu privirea. Ne-am oprit aproape la toţi, pentru ai cinsti cu vin, în memoria şi de sufletul unchiului nostru. Un bărbat (iniţial am presupus că are vreo 70 de ani), când a auzit cine a murit, a început a plânge. Cică au fost într-o clasă, ambii aveau 57 de ani. Doar că bărbatul din sat era în baston, alb la cap, în haine zoioase şi dornic de un pahar de vin, chiar şi de sufletul colegului de clasă.
Rudele noastre ne-au povestit despre viaţa lor, o viaţă pe care noi o vedem uneori în vreo ştire la tv. Foarte puţini sunt angajaţi, majoritatea se ocupă cu vânzarea legumelor sau cu munca la alţi gospodari. Am întrebat o verişoară de nici 30 de ani deşteapta întrebare din majoritatea revistelor strălucitoare: „Cum arată o zi din viaţa ta?” la care Tanea mi-a răspuns: „La 5 deja suntem pe deal, până la amiază prăşim, apoi mergem acasă. Acasă mai strângem prin gospodărie, după 7 udăm în grădină, seara mai mâncăm ti niri şi, şi ne culcăm.”…Priveam mâinile ei, arse şi cojite, şi încercam să-mi imaginez la ce visează ea la ai ei 30 de ani, în sat, nemăritată şi singură în vechea casă părintească. Mi-a zis că mai vinde vin, pentru a face bani de lumină şi gaz. Nu-i tristă de viaţa ei, doar că s-a săturat de una şi aceiaşi în fiecare zi. Noroc de înmormântări, că se mai adună neamurile şi mai stau de vorbă. Despre pământ, patlagele, pensii, că au preot nou în sat, şi tot aşa.

De 2 ore scriu aceste rânduri. Mă gândesc la tot şi nu văd ce-aş putea face. Îmi dau seama că toate satele noastre se sting, oamenii se chinuie în fiecare zi, copiii nu văd nimic pozitiv, bătrânii mor de dorul urmaşilor rătăciţi prin toată lumea.
În Chişinău se cheltuie milioane pentru drumuri, pentru vizite oficiale, pentru cine în restaurante şi dezmăţuri la Cricova, pentru mii de buletine de vot şi tot felul de renovări şi reparaţii. Pe când la sate oamenii mor de foame, în adevăratul sens. Acolo rar se mănâncă carne, îngheţată, tortă. Acolo rar se cumpără haine sau perdele. În sate mai sunt case fără telefon fix şi femei care se tund anual. Se mai întâlnesc bărbaţi care muncesc 2 ani pentru aşi cumpăra căruţă şi adolescenţi care nu-şi fac planuri mari pentru când vor absolvi şcoala. Oricum în sat rămân, maxim posibil – fac 2 ani de inginerie sau croitorie la Şcoala Profesională din Criuleni, şi revin în sat. Pentru că sărăcia s-a reţinut în sate, şi nimeni nu face nimic, absolut nimic, pentru oamenii de-acolo.
Unica lor speranţă – preotul să fie liber pentru ziua când nu vor mai fi…

Hai ş-om fi toţi proşti

Sunt foarte indignată, enervată, supărată, ziceţii cum vreţi.

Vineri seara, ora 21:30, eu cu Vica la „Delice D’Ange”. Am stat cîteva minute bune pînă când un chelner ne-a adus îngheţata. Pentru Vica – caramelă şi fructe de pădure, mie – mango şi ferrero roche. Repet, 100 gr de îngheţată adusă în peste 15 minute. Şi Vica mănâncă caramelă şi fructe de pădure, eu – mango şi fructe de pădure. Frumos chem chelnerul şi-i reamintesc comanda mea. El îmi ia farfuria şi o dă chelneriţei de la îngheţată. Fata ia o lingură şi scoate din farfuria mea biluţa de îngheţată de fructe de pădure şi o aruncă în bolul mare din vitrină cu îngheţată de fructe de pădure. Apoi clăteşte lingura într-un vas (???), ia ferrero roche şi pune exact în locul unde mai devreme era cea de fructe de pădure.
Ok, fie şi aşa, am mâncat îngheţată de mango şi ferrero roche amestecată cu fructe de pădure. Dar surpriza cea mare abia urmează.
Cerem nota de plată. De 6 ori (nu exagerez, am numărat) trece acel chelner pe lângă noi până eu iarăşi îl rog să ne aducă nota. 10 minute a durat până să vedem nota, pe care scria „Îngheţată 40 (3 rânduri spaţiu) îngheţată 40.” Eu mă bucur şi îi zic Vicăi: „vezi că ne-am încadrat în 100 de lei” „Îhî”, zâmbeşte Vica. Pentru că aveam la noi doar 100 lei cash, (ultimii lei, după schopping) Vica scoate 2 bancnote a câte 50 lei, le pune peste nota de plată şi-i îmnînează chelnerului carnetul. Restul citiţi la Vica, că mă enervez şi mai tare.

Morala cred că fiecare o ştie. Dar nici chiar aşa. Din ochi, pe bune – te prosteşte din ochi. Şi încă se uitau la noi de parcă eram de pe altă lume. De 3 ori am încercat să explic – 3 chelneri, inclusiv fata care a spălat lingura într-un vas, – nimeni nici măcar nu au încercat să-şi ceară scuze pentru nelămurire. Din contra, toţi brusc aveau de lucru şi nici nu ne ascultau. „Nu poate să fie aşa ceva. Cum poate să coste îngheţata 80 de lei?”. Păi poate să coste, în Chişinăul nostru costă. Şi uite că şi la Delice D’Ange costă. 100 de lei.
Halal de noi.
Căutăm soluţii? Nu-s, şi degrabă nici nu vor fi.
Păcat.

În atenţia autorităţilor

Zilele trecute Eugen a publicat pe blogul său un fel de mesaj, sau scrisoare, dacă vreţi, a unui grup de părinţi indignaţi. Este vorba despre recentul Campionat Internaţional de Dans Sportiv şi despre neimplicarea Federaţiei Moldoveneşti de Dans Sportiv în tot balamucul care se petrece chiar sub ochii noştri.
Sunt curioasă dacă în urma acestei plângeri cineva din cei de sus va reacţiona.
Mă întreb şi vă întreb: cine se face responsabil de această problemă? Şi cel mai important e, cui convine această situaţie?
–––––––––-
Dansurile sportive din Moldova – mit şi realitate.

Recent în capitală s-a desfăşurat o nouă ediţie a Campionatului Internaţional de Dans Sportiv, devenit tradiţional pentru această perioadă a anului. Campionatul este un eveniment bine mediatizat, iar ediţia din anul acesta a atras atenţia prin rezultatele incredibile pentru sportivii nostri – 90% din medaliile cîstigate.

M-am bucurat nespus, ca oricare altă persoană, retraind un sentiment profund de mîndrie pentru noi, moldovenii. Şi fericirea mea ar fi fost fără de sfîrsit, dăcă, din întîmplare, la urechile mele n-ar fi ajuns nişte zvonuri contradictorii vizavi de acest campionat. Am fost intrigată, punîndu-mi şi eu întrebarea: oare atît de slab dezvoltat este acest sport în celelalte 30 de ţări foarte avansate din punct de vedere economic, participante la concurs, dacă majoritatea premiilor au fost luate de către dansatorii moldoveni.
Ca să nu mă bazez doar pe zvonuri, în ziua a doua de concurs am discutat cu mai multe persoane: sportivi, antrenori, arbitri, foşti sportivi întorsi de Paşti din străinătate, părinţi şi simpli spectatori.

„Toate concursurile naţionale şi internaţionale, desfăşurate în Moldova sunt trucate” – au spus în unanimitate toţi, în afară de simpli spectatori, care nu sunt iniţiati în această bucătarie. Şocant, dar această frază a fost spusă calm, de parca ar trebui sa fie normă. Mai mult ca atît, am aflat că scenariile se fac înainte de concursul propriu-zis. Se ştie cu exactitate cine va urca pe podium, indiferent de calitatea prestaţiei, iar interviurile cu viitorii campioni pentru posturi TV se fac înainte de evaluare.
Asa s-a întimplat în cadrul Campionatului Internaţional de Dans Sportiv, desfăşurat la Chişinău. Se cunoştea din timp că primul loc este pregătit pentru perechea din Moldova, dar diferenţa dintre nivelul evaluării era atît de evidentă, încît incredibil era, că se va recurge la astfel de truc.
Cu toată stima pentru reprezentanţii Moldovei, trebuie să recunoaştem că evaluarea a cel puţin 2-3 perechi a fost superioară perechii moldovene. Însă la Palatul Republicii înmînarea premiilor a mers după scenariu, sportivii noştri au urcat pe podium, fapt ce a bucurat publicul, dar a uimit mulţi antrenori. Unii sportivi, prezenţi la campionat, au mărturisit, că le va fi jenă sa recunoască peste hotare că vin din Moldova, deoarece de azi înainte moldovenilor le va merge vestea că fură medalii la ei în ţară, fără mustrări de conştiinţă.

Şocant, dar trucarea a avut loc în prezenţa arbitrilor internaţionali. La mijloc sunt interesele personale, inclusiv financiare. La astfel de concursuri sunt invitati „arbitri-prieteni”, cu o reputaţie dubioasă, care se ajută rciproc, iar pentru ochii lumii, din comisie mai fac parte cîţiva arbitri oneşti, necoruptibili, care, din păcate, nu pot influenţa semnificativ corectitudinea arbitrării.
Acest fapt se poate observa din descifrările de arbitraj. Însă, organizatorii ultimului campionat au refuzat să le prezinte, probabil de teama unui scandal.
Tactica dată funcţionează de mai mulţi ani fără de schimbări, pentru toate categoriile de vîrstă, iar în urma a astfel de trucări prestigiul Campionatului din Moldova scade considerabil, se formează o imagine proastă a ţării-organizatoare, se provoacă traume psihologice, iar participanţii-oaspeţi sunt dezamăgiţi. Din ce în ce mai mulţi sportivi şi cluburi cu renume refuză participarea în concursuri desfăşurate în Republica Moldova din cauza acestor jocuri după culise.

Probabil, participanţii de peste hotare nici nu sunt prea doriţi, pentru a nu încurca gazda să desfăşoare „tema de acasă” pregătită din timp.
De la un timp încoace, la un campion adevărat revin cîţiva „de carton”. În ţările civilizate din Vest concursurile sunt obiective, cu un procent de politizare foarte scazut, în comparaţie cu Moldova şi Ucraina, care sunt lideri la acest capitol.
Sportivii din categoria 12-14 ani sunt promovaţi la fel cu cei de 18 ani, şi puşi în faţa aceloraşi sarcini. Această matematică simplă, vorbeşte despre nivelul actual al acestui sport, fără de principii morale, care promovează şi urcă pe podium proprii copii.

Ar fi incorect să nu recunoaştem că sportivii noştri muncesc şi investesc enorm în acest domeniu, însă la Campionatele cu o arbitrare corectă, campionii de carton – copii de sponsori, ambasadori, preşedinţi de cluburi şi federaţii sportive – rar ajung să danseze în finală.
Regulamentul competiţiilor este încălcat. În Rusia, România şi alte ţări, preşedinţii federaţiilor sportive sunt persoane publice, cu reputaţie înaltă, care, conform statutului, nu au cluburi personale. Promovînd principii democratice, susţinere reală şi egală, în primul rînd a talentelor şi doar apoi a sportivilor cu posibilitaţi financiare, au ridicat, într-un timp scurt, nivelul dansului sportiv la cel mai înalt rang.

De ce tac antrenorii şi parintii?! Au frică să vorbească – îşi pot pierde serviciul, iar copii sa nu mai primeasca ore individuale. Sportivii, care i-am întîlnit, întorşi de Paşti din străinătate, plecaţi cu voie sau fară, mărturisesc că nici ei nu erau protejaţi de Federaţia Moldovenească de Dans Sportiv, deoarece această organizaţie, monopolizată de aceeaşi persoană timp de 20 ani, foloseşte structura obştească doar pentru sustinerea brend-ului propriului club.
Incontestabil, fondatorii clubului-monopol îşi au meritele sale, dar de ceva timp încoace, tot ei, cu părere de rău, poate inconştient, împiedica dezvoltarea liberei concurenţe – cluburile concurente sunt metodic „slabite” sau nevoite să iasa din Federaţie. Cele rămase, care acceptă tăcit jocul monopolistului sunt folosite mai mult ca „material de umplutură” la campionate, pentru ridicarea de rating a „campionilor de carton”.

„Au fost şi vremuri frumoase”, spun foştii sportivi, „cînd erau multe cluburi autohtone puternice, iar campionatele interne nu erau atît de politizate. In acele vremuri pe podium ajungeau cei mai buni”. Oare de ce Federaţia nu permite Asociaţiei să funcţioneze normal, printr-o judecată de durată, nu cumva din frica de concurenţă?!
Presiunile şi nedreptăţile care se comit, aruncă în afara sistemului dansatori şi antrenori talentaţi, care astăzi măresc faima Germaniei, Danemarcii, României, Greciei, Italiei, SUA şi altor ţări.

De ce s-a ajuns pîna aici?

Cred că activitatea Federaţiei, camuflată după reportaje faimoase, transmise de posturile noastre de televiziune, trebuie luminată. Spectatorii să afle cum sunt folosiţi banii publici, deoarece finanţarea fiecărui campionat se face nu numai din veniturile persoanelor fizice şi a sponsorilor, dar şi din bugetul Ministerului Tineretului şi Sportului şi a Federaţiei Internaţionale de Dans Sportiv.

Celelalte federaţii de sport din Moldova achită nu numai drumul şi cazarea peste hotare, ba chiar şi acordă burse lunare sportivilor cu rezultate excelente, în mod public şi transparent. Daca se face acelaşi lucru în cadrul Federaţiei Dansului sportiv, de ce nu este afişat?
Comitetul Naţional Olimpic a avut mai multe sesizări privind haosul din Federaţia Moldovenească de Dans Sportiv, ce nu conferă faimă sportului, dar „acoperisul politic” de odinioara a salvat-o de fiecare dată pentru că politicienii vedeau totdeauna doar ambalajul, iar restul nu-i interesa. Timpurile, însa, s-au mai schimbat… Poate şi Ministerul Tineretului şi Sportului are o parere!
Indiferent cum va evolua situaţia, părinţii, în continuare, îşi vor încuraja odraslele în practicarea acestui sport frumos, vor face în continuare eforturi pentru a achita antrenamentele, costumele sau rochiile strălucitoare, deplasările la concursurile internaţionale, care, din spusele unor părinţi, depăşesc anual suma de 10000 de euro. Insă. cu siguranţă, nu vor mai tolera concursurile trucate din banii proprii.
Mai multă transprenţă în dans – mai multe talente; mai multe talente – mai mulţi campioni adevăraţi; mai multi campioni adevăraţi – mai multă mîndrie de ţăra. Foarte simplu.

–––––––––––––––––––
„Trist”, cum a spus şi Eugen.